Din nou tulbure, încruntat.
Ea îl privi îngrijorată.
— Iar n-ai dormit?
El nu răspunse. Într-un târziu, bufni aspru:
— Unde ai fost ieri?
— De ce tonul ăsta?
— Am vreun ton deosebit?
— Mi s-a părut poate.
— Am fost și ieri și nu te-am găsit acasă.
— N-am ieșit.
— Am intrat prin toate camerele; vraiște pretutindeni; n-am dat nici peste Fräulein, nici peste Baby, nici chiar peste Kati. Am ajuns la ușa camerei dumitale și am sgâlțâit-o puțin. Era închisă pe dinăuntru?
— Da.
— Erai acasă?
— Nici nu m-am sculat toată ziua; m-a durut capul.
— Da? făcu el, incredul.
— Da, răspunse ea enervată. Nu te așteptam.
— Venisem cu gândul să te omor, răspunse el cu glas neconvins, moale, fără elasticitate și voință; se simția totuși în el o durere reală, profundă, care nu știe să se exprime. Femeia se îndulci și-l privi cu o milă afectuoasă; nu-i putu răspunde decât glumind:
— Devii primejdios; încerci să mă omori pentru a doua oară. Acum câteva luni am scăpat ușor; ieri mai greu; dar într-o bună zi mi se va împlini. Nici nu te mai întreb de ce era să mă omori, pentru că știu…
— Ce știi?
— Că mă iubești prea mult, răspunse ea și nu se putu feri de a nu amesteca și puțină ironie în ton.
Ca și cum ar fi auzit ceva neștiut de nimeni el se încruntă:
— De unde știi ce se petrece cu mine?
— Aș spune că ți-am citit-o în ochi, dar aș minți, căci ochii ți-s tulburi și nu exprimă sentimente bune. Mi-ai spus întâia oară acum șase luni și nu cred că de atunci să fi găsit alte motive.
El consimți, zâmbind:
— Ai dreptate; sunt exact ca acum șase luni; pentru mine timpul nu merge; mă uită într-un colț, de mă găsește tot acolo unde m-a lăsat, ca pe o umbrelă. Nu ți s-a urât cu mine? Nu sunt prea monoton?
— Nici una, nici alta, deși sunt lucruri pe care nu le înțeleg la dumneata, așa de pildă, mă întreb de unde îți vin ideile de omor? Le-aș lua drept glume și poate și sunt, dar prea le spui tragic, și prea citesc nefericirea pe chipul dumitale. Ești, în adevăr, nefericit?
— Da.
— Pentru ce? pentru ce? strigă femeia cu desperare și enervare.
— Mai întâi pentru că e primăvară, și primăvara sunt totdeauna nefericit; mă copleșește, mă apasă, mă distruge cu o abundență de viață, pe care n-o pot suporta; aduce o sevă prea puternică, de care îmi plesnesc vinele.
Frumoșii ei ochi albaștri se umbriră, se aburiră și lacrimile se arătară pe gene.
— Ești nefericit! Ce am dorit să fac și ce a ieșit! N-am izbutit nimic, nimic. Sunt poate în primejdia de a-mi strica liniștea căminului și totul a fost în zadar; n-am reușit să-ți dau măcar o picătură de fericire.
Își sprijini capul în mâini; el își dădu abia acum scama de durerea ei și i se aruncă la picioare murmurând:
— Iartă-mă, sunt atât de vinovat.
Mite își șterse ochii și de pe degete își prelinse lacrimile pe părul lui; el își afundă fața în rochia ei în poziția ce-l împăca mai mult.