XXIII

După câteva luni.

— De mult n-ai mai publicat nimic și nici nu știu ce mai scrii.

El se încruntă puțin; își risipi apoi privirea în vag cu aerul lui obișnuit de absență și de oboseală.

— Nu mai scriu nimic.

— Nimic?

Femeia se apropie felină și-l mângâie pe frunte.

— E cu putință să nu mai scrii nimic?

El scutură din umeri:

— Mizeria muncii ziaristice, alergătura, viața mohorâtă și nesigură.

Ea se întunecă:

— Am nădăjduit să aduc o oarecare lumină în viața dumitale și să pun ceva ordine în suflet – care să-ți dea putința unei activități literare mai liniștite. Văd că m-am înșelat în speranțe.

— Lumina dumitale e mare și sfântă și o simt în toate adâncurile mele; dar apa mea e tulbure; nimeni n-o poate limpezi, neprețuită Mite. Pune-ți mâinile pe fața mea.

Ea i le puse.

— Ce răcoare simt! Simt cum mă limpezesc… Dacă ai fi totdeauna lângă mine…

Mite stărui în ideea ei:

— Mi-ai spus că poezia nu vine numai din limpezire ci și din zbucium; de ce n-ai scris măcar în clipele de zbucium? Știi ce bucurie mi-ai face; în fiecare poezie aș avea o confirmare a admirației mele pentru geniul dumitale.

— În mine nu vezi decât arta?

— Numai arta! Văd și personalitatea rară, ciudată, unică, îi admir pe Titu; îi admir și pe Carp și pe Caragiale pentru inteligența și caracterul lor; dar niciunul nu-i ca dumneata; pe lângă inteligență, ai și-o duioșie de copil dezarmat; pentru ceilalți femeia e o tovarășe, sau un obiect de plăcere, pentru dumneata simt că e o protecție afectuoasă, un îndemn și o îndrumare: ci au talent și inițiativă, dumneata ai numai geniu. Îți mărturisesc că ceea ce mă atrage spre dumneata e că ai nevoie de mine, cum n-are nimeni altul din câți cunosc eu. Willi trăiește pentru profesia lui, pentru copil; aș putea să-i lipsesc și nu s-ar simți cu nimic. Dumneata mi-ai dat iluzia că aș putea avea o influență binefăcătoare, că aș putea îndemna geniul dumitale spre o activitate mai spornică. Încep însă să mă tem că m-am înșelat și că n-am nicio influență.

Poetul zâmbi și rosti solemn:

— Femeie adorată, de ce te îndoiești de mine? Iată că am scris o poezie.

— Ai scris o poezie? sări ca voioasă. Ai scris o poezie și nu mi-o spui, deși cunoști bucuria ce-mi faci.

— Nu ți-am spus și nu ți-am arătat-o pentru că tot n-o socotesc în forma ei definitivă… E vechea mea greutate de a scrie, ce mă face să sângerez la fiecare cuvânt. Voiam în deosebi să-ți placă.

— Pentru ce în deosebi?

— Pentru că mi-ai inspirat-o.

— Eu? sări ca din nou, exaltată. Eu?

— Da.

— Eu, femeiușcă asta neînsemnată, sunt cântată de dumneata? Cum aș putea să-ți mulțumesc?

— Dacă-ți place, mi-ai mulțumit.

— E prea puțin; de altfel, întotdeauna dumneata te mulțumești cu atât de puțin.

El desfășură liniștit o foaie de hârtie acoperită cu un scris mărunt și feminin. Ea voi să i-o smulgă.

— Așteaptă puțin. E pornită de astă vară la plecarea dumitale la Solești; e, prin urmare, o despărțire; o despărțire pentru o vară, care în ochii mei a luat proporțiile unei despărțiri pe vecie… Înțelegi?

— Anche io!… glumi ea.

— Firește; exagerarea despărțirii într-o sensibilitate ce vibrează se pricepe de la sine…

— Să lăsăm explicațiile… Citește-o…

— Citește-o dumneata…

— Ba dumneata, că ai sa o citești mai frumos.

— Bine. Un moment numai să-mi dispară emoția.

Își trecu mâna pe frunte și se scufundă în timp. Era sincer și de data aceasta ca și întâia oară; își credea poezia scrisă pentru Mite, deși o pornise cu cinci ani înainte; poate nici nu-și mai amintea din ce împrejurare anume o începuse; poate pentru Veronica, poate pentru nimeni; fusese inspirat de despărțirea de o femeie anume ori poate de femeia în sine, căci tragicul moment al despărțirii îl avea în sine, în însăși structura lui sufletească în perpetuă dislocare. Reluase poezia, la plecarea ei la Solești, așa că acum o identifica, sincer, în acel moment. După ce se liniști, desfăcu foaia de hârtie și porni cu glasul lui monoton și muzical:

Te duci și ani de suferință N-or să te vază ochi-mi triști, Înamorat de a ta ființă, De cum zâmbești, de cum te miști.

Și nu e blând ca o poveste Amorul meu cel dureros, Un demon sufletul tău este Cu chip de marmură frumos.

În față farmecul palorii Și ochii ce scânteie de vii – Sunt umezi înfiorătorii De lingușiri, de viclenii.

Când mă atingi, eu mă cutremur, Tresar la pasul tău, când treci; De al genei tale gingaș tremur Atârnă viața mea de veci.

Te duci și rău n-o să-mi mai pară De acum de ziua cea de ieri, Că nu am fost victimă iară Neînduratelor dureri. '' C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci'' Cu-a gurii dulci suflări fierbinți, Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci Ca să mă fac să-mi ies din minți.

Puteam numiri defăimătoare În gândul meu să-ți iscodesc, Și te uram cu-nverșunare, Te blestemam, căci te iubesc.

De acum nici asta nu-mi rămâne, Și n-o să am ce blestema, Ca azi va fi ziua de mine, Ca mâni toți anii s-or urma.

O toamnă care întârzie Pe un istovit și trist izvor, De-asupra-i frunzele pustie – A mele visuri care mor.

Viața-mi pare o nebunie Sfârșită făr-a fi-nceput, În toată neagra veșnicie O clipă în brațe te-am ținut.

De atunci pornind a lui aripe S-a dus pe veci norocul meu – Redă-mi comoara unei clipe Cu ani de părere de rău.

O mai reciti ca să întindă și mai bine plasa armoniilor. Cu lacrimi în ochi, Mite îi luă poezia și o citi și ea până se pătrunse de toată tristețea ei. Îi luă apoi mâna mică, mâna de femeie, azi mult mai îngrijită decât cum i-o cunoscuse la început, i-o puse pe inima ce zvâcnea și apoi i-o sărută ca o mână de vlădică.

— Ești cel mai mare poet ce cunosc; la fiecare poezie a dumitale îmi retrăiesc emoția puternică simțită la citirea Melancoliei. Sărut și binecuvântez mâna ce poate țese așa vrajă de armonii…

Tăcere mai lungă, emoționată și dintr-o parte și din alta.

— Mă doare, totuși reluă ea, când văd că stăruie să existe ceva care-ți înveninează și clipele de liniște și de pace, de unde altul n-ar fi scos decât miere. Căci, ieșind din sugestia de durere spre care te trage poezia, să o judecăm raportând-o la evenimente, așa cum s-au petrecut.

— N-aș vrea să le discut…

— Trebuie totuși. Ascultă:

— Te duci și ani de suferință…

Unde mă duc? Și de ce ani de suferință, e vorba? Mă duceam la Solești, la Rosetti, pe o lună jumătate de vară și atât; o despărțire, dar o despărțire afectuoasă; cele două după-amiezi petrecute aici, înainte de plecare, mi le amintesc și acum ca niște lumini, pe care n-am să le uit niciodată. De unde scoți ani de suferință?

— Asta este însăși formula sensibilității mele, de a dospi, de a crește, de a intensifica. Dar chiar în acele zile luminoase de dinainte de plecare a fost un punct de întuneric care, probabil și-a dat tonalitatea dureroasă întregei poezii.

— Un punct întunecat?

— Da.

— Care?…

— Ai și uitat; eu l-am simțit cu sfâșiere. Când ți-am cerut voie să-ți scriu, ai consimțit cu o oarecare reticență și ai adăugat repede: bine, dar rar, și mi-ai fixat o zi anume pe săptămâna.

Ea râse voios:

— Cum era și firesc; știi bine că eram cu toții acolo, și că scrisul dumitale e cunoscut. Willi îmi aducea scrisorile și nu voiam să vadă ce-mi scrii…

— Da? făcu mirat poetul. Și pentru ce?

— N-am crezut să-ți spun cu de-amănuntul și nici chiar să-ți pomenesc despre atitudinea bărbatului meu.

El simți cuprins de panică:

— Știe ceva?

— Dacă aș crede că știe ceva ar fi încă o situație limpede; ne-am putea explica și ar vedea că nu l-am lipsit cu nimic din ce i se cuvine. Dar așa n-am nicio siguranță; uneori mi se pare că bănuește, uneori că n-are nicio bănuială. Nu mi-a făcut niciodată cea mai mică aluzie; față de dumneata se arată la fel de prietenos; cred că nu ți-a făcut niciun neajuns?

— Niciunul.

— Se poartă întocmai ca înainte: sunt totuși anumite nuanțe și imponderabile care mă fac să cred că în sufletul lui ei un început de bănuială. Prezența dumitale aici are un înțeles; o corespondență asiduă poate că i-ar fi trezit o îndoială, de care am crezut că trebuie să-l feresc.

— Eu am interpretat-o altfel.

Ea se lăsă în voia amintirii.

— Când ai ști care era starea mea sufletească atunci față de dumneata, ai muri de rușine de gândurile pe care le-ai avut. Așteptam joia ca o mare zi de bucurie; pe ploaie ori pe căldură înăbușitoare, îmi găseam pretexte pentru a mă duce singură doi kilometri până la primăria din sat ca să-ți iau scrisoarea; când nu venea la timp, treceam și a doua zi, și a treia zi în zbucium. Cum o primeam eram alta; o săptămână întreagă trăiam din ce-mi scriai, o citeam de zeci de ori, comentând-o până ce o știam pe de rost. Și în timp ce eu mă zbuciumam și trăiam numai din harul mânii d-tale, domnia-ta, scumpul și marele meu poet, vorbești de ani de suferință, și îți găsești „amorul dureros” ori cu „neîndurate dureri” și noroc că mă „iubeai” căci altfel erai pornit să-mi iscodești „numiri defăimătoare” ca unui „demon” ce sunt… Pentru ce-ți par atât de demonică? În dragostea mea atât de pură și de ideală, fără alt scop decât de a-mi face fericirea din fericirea ce ți-aș putea da, de ce arunci atâta venin nemeritat? Te dojenesc, marele meu poet, deși sunt mândră și amețită de fericirea de a mă vedea purtată prin veacuri, ca un trofeu, în versurile dumitale atât de patetice…

Poetul tăcu; apoi într-un târziu:

— Dacă poezia ți-a plăcut și-a ajuns singura ei ambiție. Mai mult nu-mi trebuie; cât despre fond, el reprezintă formula temperamentului meu, pe care n-o pot schimba. Îmi vine greu să mă explic, dar tot am să o fac, ca și cum n-aș fi eu la mijloc și nu ți-aș vorbi dumitale.

Într-o simplă și scurtă plecare am văzut o despărțire pentru totdeauna, cu o senzație de destrămare, de moarte, o despărțire trecătoare devine despărțirea în sine, după cum toate femeile devin femeia în sine, așa cum o văd eu și cum nu sunt ele în realitate: cochetă, frivolă, cu palori și viclenii, pe care o ador ca să o blestem și o iubesc ca să o urăsc, o ființă unduioasă, care mă chinuiește și mă umple de delicii, pe care o simt în toate fibrele făpturii mele. Și n-o pot niciodată statornici în brațele astea, în inima asta bolnavă, pusă în mișcare numai de aspirația nesatisfăcută pentru „ea” – adică pentru dumneata, femeie adorată, care, cu nimic „demonic” mă turmentezi, totuși pentru că turmentarea e în mine și va muri o dată cu mine…

Seara, după masă, Mite îi arătă lui Maiorescu poezia. Criticul o citi tare; îi plăcu pentru învăluitoarea ei armonie și pentru profunda, tragica ei simțire. Făcu și câteva rezerve: comparația morții visurilor cu frunzele ce cad, i se păru învechită; contrastul romantic „te blestemam, căci te iubesc” era forțat și devenit procedeu. Mite îi sorbea cuvintele; se temea să nu bănuiască și punctul de plecare al inspirației. Criticul îi întinse foaia de hârtie:

— Numai dacă despărțirea ar fi pentru totdeauna, spuse el solemn ca de obicei…

— Despărțirea de cine? îi înfruntă ea aluzia, pe care o bănuia.

— Cum, de cine? de Muza lui, de singura lui Muză – sublinie el expresiv ca de obicei. Căci, din moment ce e vorba de „palori”, de „lingușiri și de viclenii”, de iubire cu blesteme, nu e nicio îndoială că poezia a fost inspirată tot de Bălăuca.

— Ce Bălăucă? întrebă ea ținându-și suflarea și acoperindu-și rana.

— Bălăuca e porecla unei doamne de la Iași, a Veronicăi Micle, mult ușuratica doamna Micle, Muza nevrednică a poetului nostru.

Mitei, sângele îi fugi spre inimă: deveni albă ca foaia de hârtie ce-i tremură în mână. Auzise de o iubită moartă, pe care o cântase în Mortua est, numele Veronicăi nu-i venise la urechi… Cum nu se vorbise până acum de ea în jurul ei, părea de neînțeles. Îi fu de ajuns, să-i pună câteva întrebări, pentru ca Maiorescu să-i spună ce trebuie să știe despre Veronica, biografia amănunțită, purtarea ei, legătura cu Eminescu de aproape zece ani, cunoscută de toată lumea, neputința lui de a desprinde de această dragoste nevrednică și torturată, fatală și capricioasă. Din vechi nemulțumiri, criticul vorbia din belșug, și cu pasiune; nici nu privea la femeia ce-l asculta, lividă. De altfel, cunoștea destul; nu-i trebuia să afle mai mult.

Avu o noapte albă de insomnie. Crezu la început că o înșelase, că o mințise; când se gândi mai bine la tot ce știa de dânsul, își dădu seama că nu se putea îndoi; omul bun, inofensiv, absent, dezlegat de orice interes, leal în toate atitudinile lui, nu era în stare să o mintă; nu se putuse introduce în inima ei prin viclenie, pentru că nici nu căutase să tragă vreun folos; se situase cu încăpățânare în regiunea parfumurilor, a florilor, a păsărilor, transcendent ca un filosof, cuminte ca un copil, și profund nefericit, fără ca ea să-i fi putut aduce vreo bucurie. Dar cele două poezii? Îndoiala o mușcă totuși mai multă vreme; erau și amănunte ce nu i se potriveau, deși inspirația pleca de la momente trăite împreună; serata de la legația americană și plecarea pe vară la Solești. Amănuntele le putuse introduce tocmai ca să ferească atenția de la dânsa; e drept, că după descripția lui Maiorescu, ele i se potriveau Veronicăi. Din obișnuință, poate, își zise, sau pentru că a conceput un tip de femeie abstractă, un cadru ideal, în care își realizează poetic toate incidentele vieții lui sufletești. În sensul acesta, de altfel, i-a vorbit el întotdeauna. Cunoscându-l cum îl cunoștea, după multă cumpănire se liniști.

Se mai învârti totuși în pat, se zbuciumă și nu-și putu ascunde adevărul, că, în definitiv, de aproape zece ani, Veronica trăia amestecată în viața lui sentimentală, împletindu-și părul blond în cele mai multe din versurile lui. Îl putea oare învinui că nu i-o spusese? Nu. De ce să-i fi spus? Trecutul e trecut și el era mai bine de un an singur aici. Nu-i ceruse spovedania și nici n-avea pentru ce; situația lor imprecisă nici nu i-o îngăduia. Faptul era însă un fapt, peste care nu se putea trece: Veronica a existat atâția ani și poate mai există încă în viața lui, așa cum pretindea Maiorescu. Ce-i rămânea de făcut? Să-i ceară o mărturisire, o lămurire, pe care el ar fi fost în drept să o considere ca o socoteală? Așa se gândise la început dar, mai pe urmă, nu putuse să nu-și aducă aminte că legătura lor luase de mult o întorsătură atât de suavă, de serafică, planând printre flori și păsărele, că devenise de o spiritualitate atât de stranie încât orice explicație i-ar fi prăbușit pe pământ într-o realitate, din care nu avea nimic de câștigat. Se putea ea îndoi de sinceritatea extazului lui plin de o voluptate a durerii atât de morbidă? Nu. N-o înțelegea, dar o simțea ca o realitate, ca o tragică realitate, pe care de mult nu-și mai făcea iluzia că ar putea-o abate; mai credea totuși că e în stare să i-o îndulcească din când în când cu o mângâiere a mânii prin plete în clipele lui de prosternare… Lumina de lapte a zorilor îi aduse pacea sufletului; dacă nu putea clinti destinul, îi putea da o clipă de alinare. Nu-i rămânea decât să lase lucrurile în mersul lor firesc, nu-i va vorbi de Veronica.