XXV

Doctorul se apropie de dânșii de-și sărută iedul, care știuse să se apere de lupul bătrân și șiret. Apoi deodată:

— Știi, domnule poet, că Mite a compus o lucrare nouă; toată săptămâna a scris. Ar putea să ne-o citească.

Era o diversiune ca să alunge prezența invizibilă a Veronicăi din birou; cum nu găseau ce să-și spună, o lectură ar fi împrăștiat tăcerea apăsătoare. Poetul schiță un semn întrebător, dar Mite tăcu.

— Insistă dumneata, că eu n-am nicio trecere în chestii literare, reveni doctorul.

Eminescu își făcu datoria fără convingere. Ideea că ea lucrase o săptămâna la ceva fără să-i spună, îl indispunea.

Nu numai că-l trimitea la Iași, în numele moralei publice, dar nu-i mai împărtășia nici planurile literare; se simți părăsit și umil. Mite șovăi, se lăsă rugată și se pierdu în lămuriri: nu era ceva definitiv, ci numai o simplă schiță, care mai avea nevoe de prefaceri; la urmă, se așeză la birou și porni cu sopranul ei armonios:

— Bucata se intitulează:

Das Lebensbild

și e studiul unui caracter de artist, bineînțeles, imaginar. E spovedania unui om cu o fire ciudată, un violonist căruia de copil i se recunoștea geniul, geniu ce n-avea însă să se realizeze niciodată, din lipsă de voință; mai era și nefericit, pentru că nu voia să fie fericit, întrucât mediul lui natural de existență era singurătatea.

Eminescu o întrerupse:

— Un minut – nu te superi? Mă gândeam tocmai la imaginea, care ar putea fixa pe un om singuratic… Iat-o: „își primbla singurătatea cum ar fi dus un copil de mână pe ulițele orașului”…

Doctorul izbucni sincer:

— Așa imagine înțeleg și eu! Vezi singurătatea omului cu ochii.

Mite îi privi metalic; nu le răspunse însă, ci își continuă lectura:

…Cum toți credeau în geniul lui, mama veni cu dânsul la Paris ca să-i dea profesorii cei mai buni. Copilul îi înminună pe toți; dar, în afară de muzică, se pierdea în visări, se lenevea și se dorea acasă, în țara lui. Mama i-a murit înainte de a-l vedea om, iar el se retrase de la Paris la Veneția, unde, la început, trăise dintr-un stipendiu al Universității…

— Să-i se taie numaidecât stipendiul, că altfel intervin eu! exclamă eruptiv doctorul. Băiatul n-avea ce căuta la Veneția, unde nu se învață muzica. Nu te supăra că te întrerup, dragă Mite. Nu sunt scriitor; dar, ca om de știință, am nevoie de precizie. Cum îl cheamă pe tânărul genial? Ai uitat să ne spui numele; ba ai mai uitat să ne spui și naționalitatea. E neamț, român ori turc? Chestie însemnată; dacă nu-i cunoaștem naționalitatea, nu ne mai interesează. Nu există oameni abstracți ci numai indivizi de diverse naționalități, care reacționează în cadrul rasei lor. Și, pe urmă, un amănunt, de mică importanță, deși cu rostul lui: nu uita, că bursele pentru vioară nu se dau de Universitate ci de Conservator; trebuie să schimbi numaidecât donatorul.

Era în întreruperile doctorului o intenție atât de vădită de a înveseli o atmosferă destul de încordată și de a alunga prezența invizibilă a Veronicăi, încât Mite nu se putea supăra. Se opri totuși ca și cum ar fi isprăvit lectura.

— Să ascultăm mai departe povestea eroului fără nume, interveni împăciuitor poetul.

— Ba, are nume; Willi s-a grăbit. Eroul se numește Alexandru.

— Alexandru, și nimic altceva; dar și Alexandru Machedon a avut nevoie să i se adauge un determinativ pentru a fi recunoscut.

— Alexandru al meu se numește Alexandru și nimic mai mult; n-are nevoie să fie recunoscut.

— Și ce neam de om e?

— N-are nicio importanță.

— Să o crezi tu! Știința spune altfel; să-l primim însă așa cum e și să aflăm, în sfârșit, întâmplările tânărului Alexandru, violonist genial și fără nume de familie și naționalitate.

Mite continuă. Alexandru se afla acum la Veneția. Fusese o mare speranță și acum nu era nimic; ajunsese la vârsta de 25 de ani și nu realizase nimic din ce făgăduise; trăia acolo de azi pe mâne, cânta noaptea nebunește; nu cunoștea încă femeia, nu pentru că se feria de femeie, deoarece „el nici nu știa să se ferească de ceva, nici să facă ceva”.

— Bietul băiat, mormăi doctorul, noroc că n-are nume că se făcea de râs.

…Când se întorcea o dată de la Lido, pe furtună, zări pe vaporaș o femeie de o frumusețe răpitoare.

— Cu ochi albaștri? întrebă Eminescu.

— Da.

Era o englezoaică ce însoțea pe un bătrân orb; la debarcader, Alexandru îi ajută doamnei să-l conducă pe bătrân până la otelul din față. Cât timp bătrânul trecu în camera de alături să-și schimbe hainele ude, Edita…

— Edita, frumos nume! întrerupse doctorul. De nume de familie, nici nu mai întreb, n-are desigur.

— N-are.

Edita se puse la clavir și cântă o compoziție a lui Alexandru, despre al cărui geniu auzise la Paris, unde avusese amândoi același profesor, fără să se cunoască. Tânărul nu fu însă impresionat și plecă fără să mai revină pe la englezi. Întâlnindu-l totuși din întâmplare, orbul îl pofti la masă.

— Caută pe naiba! mormăi doctorul.

Lui Alexandru nu-i plăcu invitația; fugea de oameni și nu se simția destul de bine îmbrăcat; se temea să nu fie ridicol.

— Drace! mormăi din nou doctorul.

Eminescu se mohorî și începu să fie mai atent.

Alexandru veni totuși; Edita îi spuse că cea mai mare fericire a ei ar fi să poată fi de folos bătrânului ei soț orb.

Doctorul se ridică brusc de pe fotoliu și începu să măsoare biroul cu pasul.

— Până aici, izbucni el cordial. Admit oameni fără nume de familie și fără naționalitate precizată; admit stipendii muzicale date de Universitate la Veneția; admit tineri de douăzeci și cinci de ani care nu cunosc amorul; dar nu admit o femeie, fie ea și englezoaică, de o frumusețe răpitoare, ca să-și poată găsi fericirea în a îngriji un soț bătrân și orb. Cine e, mă rog, orbul ăsta fără nume, care poate trezi devotamente atât de sublime? Prin ce le merită? Nu ne-ai pomenit nimic de dânsul; era și el genial? Admit sublimul, dar numai dacă e motivat.

Mite închise caietul și vru să întrerupă lectura; trebui o intervenție energică pentru a și-o relua.

Alexandru cântă ore întregi, iar a doua zi primi de la Edita invitația de a-i da lecții de muzică.

— Vai de orb! mormăi doctorul.

Edita vroia însă să ia lecții de muzică tot în interesul orbului, pentru că tot ce învăța avea să-i cânte apoi lui, care nu-și găsea altă distracție decât în muzică.

— Orbul mă irită, izbucni iarăși doctorul; totul pentru orb, nimic pentru noi! Mă bat însă cu gândul că nu e chiar așa orb, orb de tot; poate că zărește încă pe sub pleoapele pe jumătate, adaose el echivoc…

Lecțiile începură chiar de a doua zi în camera întunecoasă a otelului; uneori asista și orbul.

— Și nu vedea nimic?

— N-avea ce să vadă.

Alteori rămâneau singuri ceasuri întregi. Ea se înduioșa de nefericirea lui; ar fi voit să-i insufle încredere în sine, gust de lucru, să-l formeze pentru viață. „Am să te împac chiar fără voia dumitale cu viața”, zicea ea adeseori râzând, iar el îi arunca o privire recunoscătoare, nu pentru cuvintele ei, ci pentru că-i ședea bine când râdea.

— Pentru un tânăr care nu cunoaște amorul e îmbucurător că știe prețui frumusețea unui râs de femeie, încercă să glumească doctorul; verva lui se risipi în gol. Imaginea Veronicăi dispăruse, în sfârșit din încăperea odăii, dar, în locul ei, se întinse plasa unei încordări în jurul lecturii, care începea să aibă o semnificare. Mite continuă:

— Tânărul rezistă ispitei consolatoare a femeii; deși bagă de scamă că i se strecurase în sânge, nu se dumerea ce voia de la dânsul. Îi spunea că e desperat, că nimic nu-l interesa pe lume și că voia să se retragă undeva în singurătate.

— Dar nu sunt eu nimic pentru dumneata? Interesul bărbatului meu și al meu pentru dumneata îți este în adevăr atât de indiferent?

Doctorul izbucni din nou:

— Ei nu, dragă Mite, orbul mă exasperează!… Ce vrei să-i pese tânărului genial de interesul orbului? Trebuie să înțeleagă că i-a venit timpul să dispară, că încurcă lumea cu prezența lui. Să știi că dacă nu-l omori curând, intervin eu ca doctor să-i dau șoricioaică.

Mite râse de nevoie:

— N-avea grijă că moare curând.

— Bun. Fiecare trebuie să știe dispărea la timp.

Mite își reluă lectura. Dialogul sentimental între tineri continuă: femeia voiește să-l salveze, tânărul îndrăgostit refuză. Într-o seară el o zărește într-o gondolă în toaletă elegantă, decoltată, și cu diademă de diamante în păr. Mergea la o serată la consulul francez.

— Ești sigură că serata era la consulul francez? mormăi iarăși doctorul.

— De ce?

— Știu eu? Poate era mai natural ca doamna Edita și meargă la consulul englez ori american.

La serată Edita se gândește numai la Alexandru și-l așteaptă să apară, deoarece îl știa invitat; el nu vine însă; melancolie; a doua zi scenă de gingășie amoroasă. Tânărul rămăsese în extaz la apariția ei în toaletă de bal; în beția lui, el îndrăznește să-i… să-i sărute mâna!

— „O sărutare de mână de la dumneata e ceva cu totul deosebit, îi răspunse Edita și mă face mândră.”

— Norocos tânăr! interveni doctorul. Pentru că mânuiește arcușul, femeile nu mai au niciun orgoliu în fața lui; doamna Edita se simte mândră că i-a sărutat mâna!

Mite continua… Când Alexandru îi mai sărută o dată mâna, Edita îi spuse:

— Prea țin la dumneata… Trebuie să ții și dumneata la mine, căci pe asta mi-am clădit planul meu de a te scăpa.

— Vai! exclamă doctorul; nici nu bănuiam că e femeie primejdioasă cu „plan”.

Întâia fază a iubirii lor se oprește aici, căci orbul se îmbolnăvește.

— Așa da: isprăvește cu el mai repede, căci altfel încurcă „planul” de scăpare a Editei;

Perechea de englezi plecă în Elveția; de abia acum își dă scama Alexandru de cât o iubea pe Edita; din violonist devine desenator; toată ziua nu face decât schițe imaginare după capul Editei; se sălbăticește, și își lasă barbă și păr mare ca un locuitor al pădurilor. După șase săptămâni, o telegramă îl vestește că orbul a murit și că toți pleacă în Anglia.

— Fie-i somnul ușor, îl prohodi doctorul, că era de prisos. Să sperăm că tânărul Alexandru și doamna Edita se vor înțelege de acum.

Dar Alexandru continuă să-și piardă vremea la Veneția timp de un an, când un bilet îi anunță sosirea Editei; emoții, extaze, amintiri duioase și deodată, el i se aruncă la picioare și-i sărută mâinile:

— „Vino cu mine într-un pustiu; fără zâna mea nu pot trăi.”.

— „Copil sălbatic ce ești! dar ce să caut eu în pustietate?”

— „Să cunoști viața, viața adevărată, cea lipsită de aparențele mari.”

Doctorul începu din nou a se preumbla agitat prin cameră.

— Ce-i cu tânărul? Parcă i-ar lipsi ceva. Vrea să caute viața „cu adevărat” în pustiu! Auzi dumneata ce idee! Dacă îi lipsesc hainele – se găsesc de vânzare; nu-i nevoie să te duci în pustiu ca să n-ai nevoe de ele.

Fără să mai răspundă la întreruperi, Mite continuă: Edita îl tratează ca pe un copil genial și a doua zi îi propune să-l ia de bărbat.

— Era și timpul! bombăni doctorul.

La Paris, când o vede în lumea ei din societatea înaltă, se sperie din nou; nu-și închipuia că s-ar putea apropia de o femeie atât de frumoasă și elegantă; se intimida și nici nu-i venea să creadă că doar o sărutase o dată.

— O sărutase? interveni doctorul. Ei, asta e cu păcat! Și-a dat, se vede, seama și doamna autoare că nu ne-a spus nimic până acum: ne-a vorbit doar de niște nevinovate sărutări de mână, de care Edita se declara „mândră”.

La punctul, în care ajunsese lectura, nu se mai putea întrerupe. Mite o continuă eroic.

Desperat, Alexandru îi scrie că nu se mai poate însura; tinerii se explică a doua zi.

— „Dar prea îmi îngreunezi sarcina, începu Edita, trebuie să iau cu totul asupra mea rolul de bărbat și iarăși și iarăși să te pețesc. Dar ce te face atât de deznădăjduit.

— Sunt într-o poziție cu totul falsă, nu pot să fac ceea ce ar trebui și totuși aș vrea ceea ce n-am voie să vreau.

— Dar ce ai vrea?

— Aș vrea să vă privesc toată viața mea, să stau culcat la picioarele dumneavoastră, departe de toți oamenii; aș vrea ca nimeni afară de mine să nu vă vază și să nu auzim decât valurile mării zbătându-se deasupra noastră.”

— Du Gottes Mutter! bolborosi pe nemțește doctorul, smulgându-și părul din cap și preumblându-se din nou agitat prin cameră. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce e cu tânărul ăsta? Trebuie ținut numai decât sub observație medicală. Vrea să rămână culcat toată viața la picioarele ei. Se mulțumește cu atât? Regretabil. Ba vrea să fie departe de oameni… Într-o pustietate… Dar ce i-au făcut oamenii? Îi mai trebuie, pe deasupra, și valurile mării. Nu poate fără ele!…

Mite continuă…

La plecare Edita îi spuse lui Alexandru:

— „O, Doamne! Ce viață plină de încântare trebuie să fie aceea de a te face pe dumneata să cunoști fericirea!”

— Nu, nu! dragă Mite, oamenii ăștia nu sunt ca toți oamenii. Adinioară tânărului îi trebuiau pustietatea și marea și voia să-și petreacă viața la picioarele ei, acum femeia se întrece în sublim. Nu-i ajunge că se devotase unui bătrân orb, care nici măcar nu cânta din vioară, ci vrea să se consacre și tânărului acestuia ce visează numai de pustietăți; se gândește la fericirea tuturor invalizilor, numai la ea nu!

Mite continuă:

— Și s-au cununat.

— Bine că s-au cununat! bombăni doctorul.

S-au instalat la Paris, firește, în două apartamente frumoase ca în basm, despărțite printr-o grădină de iarnă. Deși nu-i displăcea eleganța nouei sale vieți, tânărul suspina totuși.

— „Ah! singur! De aș putea să fiu singur, departe chiar și de fericire, numai singur în liniștea eternă.”

…numai când o vedea pe dânsa, ideile de singurătate îi dispăreau; o lua în brațe și o săruta. Au trăit, astfel, o lună fericiți.

— Ajunge și o lună, mormăi doctorul, că începusem să cad la bănuieli în privința tânărului genial, iubitor de singurătate.

— La o lună iată că vine vremea unei serate.

— Iar serată! bombăni doctorul, seratele le sunt fatale.

…Se naște o discuție; prima lor discuție. Alexandru nu vrea să iasă în lume; de altfel, căsătoria nu-i izbutește nici din punctul de vedere al creației artistice. „Nu simția, mărturisește el, cu desăvârșire nimic, decât o oboseală grozavă și neîncetatul dor de singurătate. N-am viață în mine; nu sunt spre a fi om”… Se poate înțelege de la sine nenorocirea Editei, care nu-l luase decât din speranța de a-l face să producă opere de artă. „Alexandre, îi spunea ea, cum de nu simți tu decât lucruri negative, niciodată pozitive? Când n-ai ceva, poți despera; dar dacă ai „atunci, îți este atât de indiferent, încât nici nu bagi de seamă.” Iată situația tragică a căsniciei lor: femeia nu reușise să-l schimbe. Edita era însă însărcinată.

— Însărcinată! Jesus, Maria! Dar de ce se mai plânge doamna Edita? Iată și un lucru pozitiv, între atâtea lucruri negative, care îmi schimbă toate ideile negre ce le concepusem în privința genialului tânăr.

…În urma certei cu serata, Edita se întoarce singură în țara ei, ca să nască în casa în care s-a născut și ea.

— Nazuri de femee însărcinată, bombăni doctorul.

…În lipsa ei, Alexandru compune, în sfârșit, o simfonie, singura operă, de care e și el mulțumit.

— Și copil și simfonie, tânărul se reabilitează cu totul în ochii mei! mormăi pentru el doctorul.

…Pe când se afla în odaia ei, sosește și Edita slăbită de moarte; se certase cu familia, care pretindea că Alexandru n-o luase decât pentru bani. A doua zi Edita naște un băiat cu părul negru și creț, dar mort. Edita moare și ea din naștere. Alexandru pleacă desperat în țara lui, fără a mai asista la înmormântarea Editei, ca să nu-i întâlnească familia venită din Anglia. În țară află de la fratele ei, lordul Harry, că nevastă-sa îi lăsase toată averea. Alexandru refuză legatul în favoarea lui Harry, dar lordul făcu cu el un orfelinat, pe numele Editei și al lui Alexandru.

— „Prin vis – încheie cititoarea – mai vedea uneori, dar cu chip strein, odaia albastră și femeia cea blondă și albă, care ar mai zâmbi veselă, dacă nu s-ar fi încrucișat căile vieții lor. Dar niciunul dintr-înșii nu a fost vinovat de aceasta, așa a fost scris să fie.”

— Fatalitate! bombăni, final, doctorul.

Mite tăcu; lectura se sfârșise; lectură penibilă. De pe la jumătatea ei, înțelegându-i tâlcul, Eminescu nu mai făcuse nicio întrerupere, ci privea, ca de obicei, în jos ori în tavan, pierdut în reverie. Doctorul înțelese și el de la început realitatea, pe care vroia să o acopere atât de naiv povestea nevestei lui, cu muzicantul genial și himerica englezoaică; se bucurase din adânc, dar căutase prin comentarii zgomotoase și alunge concentrarea unei atenții supărătoare, cum ai alunga un bondar insistent; Mite îi pricepuse intenția și se resemnase la toate observațiile. Când se sfârși, doctorul intona cu glas profund primul acord al marșului funebru al lui Chopin și își făcu o cruce largă:

— Requiescat în pace.

Eminescu se ridică palid, strânse mâna femeei cu o vagă felicitare ce-i expiră pe buze și, cercetând ceasul, găsi că ora era înaintată; trecuse de unsprezece. Își luă rămas bun ceremonios, rece, absent.

Singuri, Mite și Willi se uitară unul la altul, stânjeniți oarecum, cu impresia de a fi asistat la punctul final și solemn al unei drame, pe care nu voiau să și-o mărturisească.

— Ce efect i-a făcut lui Eminescu? întrebă ea totuși, într-un târziu, împinsă de curiozitate literară.

Doctorul ridică întâi din umeri, apoi, ca să nu pară că nu vrea cu dinadins să tacă, adaose:

— Mi-a părut foarte impresionat.

— Nu-i așa? se grăbi să întărească ea.

În tot timpul lecturii, Baby dormise într-un fotoliu; numai la urmă, când se isprăvise, își deschise ochii.

— Tati, intervenise el pe neașteptate, în ochii lui nenea Mihai am văzut lacrimi. De ce plângea nenea Mihai?

— Ești sigur că plângea?

— Dacă am văzut!

— Ți s-a părut.

— Când citește mami plânge nenea Mihai; când citește mami poezii de ale lui nenea Mihai plânge mami.

Doctorul îl ridică în brațe!

— Așa fac poeții, Baby… Plâng mult. Mai bine de tine că te faci colonel de ulani.

Scoase ceasul:

— E târziu, domnule colonel; să ne culcăm.

Îl luă cu el în brațe. Se îndreptară cu toții spre camera de culcare.

— Mite! spuse doctorul emoționat, din prag.

— Ce e, Willi? răspunse ea cu o presimțire.

— Aici cu Baby între noi, aș vrea să te sărut deasupra capului lui.

— Și eu pe tine, Willi.

— Din inimă?

— Din inimă.

Se sărutară și intrară în camera de culcare.

Eminescu ieșise uluit cu primele acorduri ale marșului funebru al lui Chopin în urechi; doctorul găsise melodia finală a întregii lor povești. Simți că se rupse ceva într-însul, definitiv. Murise dragostea pentru Mite? N-o iubise niciodată, poate. Murise dragostea de dragoste pentru ea. Dragostea de dragoste va mai renaște în el, căci fără dânsa nu putea trăi… alt păr blond… alți ochi albaștri… alte mânuțe „reci”… alte emoții ale începutului… alte timidități ale inițierii, cât timp sufletele se pipăie; momente sublime!… alte primblări prin fața geamurilor adoratei… alte sărutări diafane… alte poezii… da alte poezii.

Singurul lucru ce rămânea din atât freamăt… Totul va mai fi poate; cu siguranță chiar… dar basmul minunat, în care trăia de vreo doi ani se sfârșise… Simția că se sfâșie. Stăruința femeiei de a-l trimite la Iași, cu toată aparența unei atitudini sublime, venea din indiferență, ori poate din voință de a pune între dânșii ireparabilul: o altă femeie. Voia să-i impună pe Veronica… Nuvela transformase în ficțiune propria lor viața, ideea acestei materializări ridicole îl chinuia ca aplicarea unui fier roș. Dragostea expirase și se îmbălsămase în literatură…

— Oprește… auzi, deodată, din spate un glas brutal și răgușit, prin strada Academiei.

Bănuia al cui era; și ar fi voit să scape de prezența lucidă și sarcastică a lui Caragiale.

— Oprește, îți spun! repetă categoric glasul din spate.

Se opri. Caragiale îl măsură în felul lui de sus până jos, pe sub ochelari, la lumina unui felinar.

— De ce ești, măi, așa de sinistru? îl întrebă el, fără speranța, totuși, de a-i scoate vreo mărturisire.

Eminescu dădu din umeri, cu necaz:

— Am și de ce! M-a apucat miezul nopții ascultând literatura proastă a unei cucoane.

— Te scârbești și tu numai pentru atâta lucru! Hai la Duro, să uiți de literatura tuturor cucoanelor din lume…

— Nu pot, că mâne plec.

— Unde pleci?

— La Iași.

— Apoi bine, măi, om întreg ești tu? Nu-ți ajunge proza cucoanei de la București; te duci acum după poezia cucoanei de la Iași?

Poetul coti, cu un scuturat din umeri, în semn de fatalitate, și se pierdu în întuneric bombănind:

— Neamul nevoei!