XXIV

Câteva săptămâni după aceea, Maiorescu le aduse vestea morții lui Ștefan Micle și își exprima teama de complicații pentru Eminescu.

— Singură, fără niciun sprijin, e cu putință ca, în lipsa de altceva, să i se arunce în cap, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru dânsul…

Erau la masă; tăcură. Ei i se păru însă că privirile tuturor se îndreptau spre dânsa. Ca printr-un resort intern, își ridică bustul și rosti energic:

— Nu sunt de aceeași părere. Dacă femeia asta i-a închinat zece ani din viață, acum când a rămas singură pe lume, cred că datoria lui este să fie lângă dânsa la Iași. Nu știu dacă o mai iubește, care sunt relațiile lor și ce are el de gând anume pentru viitor, știu însă că la o nenorocire așa de mare, îi datorește sprijinul, material dacă poate, moral cu siguranță; poeții nu-s afară de omenire; nu trebuie numai să cânte, ci să știe și ajuta.

Toți se priviră uimiți; Maiorescu, pe sub sprâncenele lui stufoase și expresive; doctorul cu ochii măriți și plini de presimțirea unei bucurii noi.

La lecție, hotărâtă, gravă, solemnă, în faldurii parcă ai unei misiuni, pe care o avea de îndeplinit, și care o ridică în propriii ei ochi, nu ocoli ci merse de-a dreptul:

— Să mă asculți o dată, marele meu poet și dragul meu prieten, până la urmă, și în afară de ce obișnuim să discutăm între noi. Nu voi ocoli nimic, dar țin să înlătur de la început învinuirea de a mă amesteca în chestiuni ce nu mă privesc; am ajuns să cred că tot ce te privește pe dumneata mă privește într-un fel și pe mine; vorbesc de interesul dumitale, care e și al meu. Prin urmare, află că știu totul ce trebuie să știu despre existența și rolul doamnei Veronica Micle…

Eminescu făcu un gest de protestare, de explicare.

— Nu, nu, interveni ea energic. Nu te crede obligat să protestezi pentru că nu ai de ce; lucrul e foarte natural și l-am știut întotdeauna; chestiunea privește numai conștiința dumitale; cât despre mine, nu m-am îndoit niciodată de sinceritatea dumitale și atâta îmi ajunge… N-am nimic de zis. Intervenția mea are alt rost. Aflu că domnul Ștefan Micle a murit; că femeia e singură și, prin urmare, trebuie să fie foarte nenorocită; cred – și aici e motivul intervenției mele, că datoria dumitale în aceste momente grele e să fii la Iași. Nu voi să spun că trebuie să-ți iei obligații, care depășesc intențiile și putința dumitale, dar trebuie să fii acolo, să-i dai sprijinul moral de care are nevoie și e în drept să-i aștepte, dacă nu să-l ceară de la dumneata. Atât.

El voi să protesteze.

— Te rog, iartă-mă că nu te pot asculta; discuția pe astfel de chestie ar fi gingașă. Eu ți-am spus numai punctul meu de vedere de femeie și de prietenă; dumneata vei delibera singur cu conștiința dumitale și vei decide cum vei crede de cuviință, fără amestecul meu.

Și după un minut de tăcere încurcată încheie:

— Nu cred însă că vei face altfel decât ceea ce-ți dictează datoria și omenia.

La masă, ea aruncă doar în treacăt lui bărbatu-su:

— Știi, că domnul poet pleacă mâine la Iași?

Doctorul își dilată din nou privirea a bucurie și se întoarse spre dânsul:

— Pleci mâine, domnule poet?

Eminescu îngăimă:

— Da. Cred. E o afacere care m-ar putea chema acolo; am să văd.

Mite confirmă, voluntar:

— Pleacă; pleacă sigur.

După masă, în birou, tăcerea deveni cu atât mai mare cu cât ieșea din sforțarea tuturor de a vorbi. Erau numai ei patru: Mite, Doctorul, Eminescu și Baby, dar deasupra lor plana încă o prezență, pe care toți o simțeau în chip felurit, deși nimeni nu voia s-o mărturisească: Veronica… Moartea lui Ștefan Micle, hotărârea energică a Mitei și probabila plecare a lui Eminescu la Iași, stabiliseră, brusc, între dânșii o situație nouă, o ceață prin care toți căutau să vadă. Vorbeau de altceva, dar, încăpățânat, gândul li se înturna spre același punct…

Interesat în dramă nu numai prin situația lui de soț, ci și prin natura sentimentelor intime, doctorul luase de mult o atitudine aparentă de spectator obiectiv. Nu-i scăpase chiar de la început firele ce se țeseau între Mite și poet și nu numai că nu li se împotrivise, dar chiar le și ocrotise; stăruise să-i dea lecții de limba română și-l poftise seara la masă.

Însușirile artistice ale femeii lui aveau nevoie de o atmosferă, de un aliment, de un îndemn din afară. Firea lui împăciuitoare, ocupațiile de ordin practic și nepoetic cât și situația lui de soț, deci scos din situația de a-i îndestula anumite aspirații pur sentimentale, îl făceau îngăduitor față de prietenia dintre Mite și poet. Credea, de altfel, în cinstea ei. La început încrederea fusese atât de întreagă, încât chestiunea nici nu se punea; când Maiorescu arunca vreo depărtată insinuare, care, prin puterea lui de expresie, nu rămânea niciodată în nelămurit, ci prindea contururi precise, el zâmbea înveselit și superior; cu Mite îl trata familiar de „gură rea” și vedea în însăși funcția lui critică, nevoia de a analiza mobilurile tuturor acțiunilor; nu era un pesimist în sens filosofic, ci un disociator și un negator al acțiunilor dezinteresate; îl mai știa și iubitor de femei, așa că austeritatea lui față de alții nu avea autoritate. Pe Eminescu îl judecase chiar de la început prielnic și în linia dreaptă a firii lui; își dăduse seama și de calitatea lui morală și de atonia lui sufletească, ce-l înclinau organic spre scrupule și rezerve. În conștiința lui scrutătoare, apariția poetului i se păru chiar necesară, pentru că putea fixa starea de sentimentalitate latentă a femeei lui într-o zonă puțin primejdioasă pentru dânsul. Cu toată atitudinea sa nepăsătoare și egală, îi urmărise cu destulă încredere și emoție pe amândoi, atent la toate fazele afecției lor; le înțelesese atracția și exaltarea întreținută de pasiunea comună pentru poezie și o lăsase liberă prin absență discretă. Mărturisirea făcută de Baby îl surprinsese însă și îl lovise, ca una ce ieșise din prevederile lui. Nu-și închipuise că vor ajunge până acolo și se gândise la început să intervie; prudența îl reținuse; brusca lui intervenție n-ar fi făcut decât să întețească un sentiment de afecție care, contrariat, s-ar fi transformat în pasiune.

Metoda lui științifică îl înclina spre liberul joc al forțelor naturii; reacțiunea avea să iasă tocmai din libertate. Tăcuse deci, dar rezerva lui spori involuntar; pe nesimțite între dânsul și Mite se țesu o pânză subțire de piedici ce-i despărțise sufletește cu toate că nimic nu apărea privirilor din afară: poate că nici ei nu-și dădură seama la început de situația nouă și nemărturisită în care se aflau. Abia mai târziu Mite o observase, de unde îi și venise bănuiala că bărbatu-său presimțise ceva; căuta chiar o explicație, dar n-o putea da cât timp nu i se cerea… Doctorul continua să-i urmărească și mai atent; avea de mult impresia că primejdia dispăruse; dacă ruperea scrupulelor ce rețin pe omul moral nu s-a făcut la început, în momentul culminant al conflictului de forțe, ea nu se mai face, cel puțin în categoria oamenilor căreia le aparțineau Mite și poetul. Lui i se părea că momentul critic trecuse, poate; chiar dacă afecția mai exista, ea se normalizase și se lăsa acum condusă de anumite restricții și comandamente, peste care nu mai avea îndreptățirea de a luneca… Ochiul lui observase cu lăcomie de mult curba ascendentă a setei lor reciproce și o urmărise îngrijorat până la punctul maxim, al sărutării, pe care o surprinsese Baby; ireparabilul se putea întâmpla atunci, dar după multe semne imperceptibile își dase seama că linia se frânsese în ascensiunea ei pentru a înclina pe un plan drept, de durată, dar fără primejdii; de ce declinase? Nu putea ști și nici nu-l interesa; își confirmă numai părerea că libertatea e încă metoda cea mai bună împotriva ispitei romantice a riscului și a primejdiei. Atitudinea hotărâtă a femeiei, prin care luase asupra ei plecarea lui la Iași, îi ridică cele din urmă temeri; situația se limpezise; pasiunea lor se muiase într-o afecție dezinteresată; dacă însăși Mite îl trimitea la Iași, nu mai avea de ce fi îngrijorat. Ochiul îi mai rămase totuși disponibil pentru a surprinde situația reală în amănunte, dar avea aproape siguranța că totul era de prisos.

În Mite, deși apele mari ale pasiunii cerebrale se retrăseseră, de mult, lupta avea încă un accent de patetism.

Simțise ea că punctul critic al legăturii ei sufletești trecuse; meritul și-l atribuise, firește, ei, sănătății ei morale, ce o făcuse să se biruie și să-l biruie; îi impusese o prietenie ideală. În penumbra conștiinții, își da seama că biruința îi fusese ușurată de docilitatea lui; când îi cerea să făgăduiască, el se grăbea să jure. Regreta poate lipsa unui joc mai strâns, mai patetic și ar fi preferat să întâmpine rezistență. Regretul ieșea însă repede din zona luminată a conștiinții, care avea nevoia de satisfacția de sine. Meritul rămânea deci al ei, în întregime; își imputa chiar asprimea, cu care îl împinsese de la început în regiunile calme și frigide ale platonismului; se învinuia de egoismul de a fi voit să primească totul fără să dea nimic în schimb. Voise să fie adorată, cântată, să-i determine viața în amănunte, iar ea să-și urmeze liniștit cursul existenței normale, lângă bărbat și copil; îi acordase doar zâmbete, mâni răcoroase trecute pe păr și pe chip, sărutări nesubstanțiale; începuse chiar a deveni fetiș și rochia ei luase de multe ori forma feței poetului prosternat… Gândul i se îndreptă totuși la prima lor sărutare; cu ce putere ipnotică își întorsese capul, arsă de privirea din spate, și cum rămăsese atârnată de gura lui, fără a fi sprijinită de brațul inert. Sărutarea nu fusese cerută, solicitată, implorată, cum avea să devină toate celelalte de mai pe urmă, reținute, și protocolare. Meritul și-l atribuia, firește, tot ei; din beția primului sărut, se reculese repede în rezerva crezută necesară raporturilor dintre dânșii; ce apucase să-i dea în beția primului moment de relaxare sufletească, nu-i mai putea lua îndărăt; dreptul câștigat rămâne câștigat, dar îi ridicase din accent și din sens, îl anulase prin transformarea lui într-un act pur formal, fără semnificație; era, deci, normal să creadă că prin calmul ei îi îndiguise pasiunea și i-o transformase cum voise. Căci, din trecutul lor, amintirea luneca ușor peste incertitudinea și lipsa lui de inițiativă, pentru a nu se opri decât la momentele în care îi apăruse violent și nestăpânit; o voise, o dorise; de două ori venise cu gândul s-o omoare, pentru că-și dăduse seama că nu va fi niciodată a lui; dacă, la urmă se steriotipase într-o atitudine de resemnare, ea i-o impusese prin intransigență. Era mulțumită sau voia să pară; când își surprindea totuși o iritare surdă și involuntară împotriva lui, și-o explica pe motive literare. Nu era așa cum și-l închipuise; își amintea și acum naivitatea cu care-l exaltase, la serata de la legația americană, ca pe un geniu, un om de cultură universală. Americanul îi citise în suflet și zâmbise ca omul ce cunoștea substratul sentimental al entuziasmului tuturor femeilor. De atunci, când o întâlnea o întreba glumeț „Ce mai face geniul dumitale?” Geniul ei!

Nu putea tăgădui; îi admirase cultura și-l crezuse de mari resurse intelectuale. Acum avea uneori impresia că poate se grăbise în aprecieri. Dar așa credea și Titu și el era zgârcit în toate părerile lui despre oameni. Poate că nu se înșelase; era încă prea tânăr.

Activitatea lui totuși nu sporea; scria puțin, prea puțin. Îi inspirase numai două poezii, ba despre cea din urmă Maiorescu credea că vine tot din ciclul vechi al Veronicăi. Ea credea altfel, dar nu era sigură…

Lângă lampa cu abajur, croșeta mecanic și se gândea; privirea îi lunecă spre dânsul, pe când vorbea lucruri indiferente cu doctorul; îl scrută cu insistență, ca și cum l-ar vedea întâiași oară cu atenție.

…Se schimbase parcă, se îmbrăca mai bine… hainele făcute de curând erau tăiate la modă; îi veneau bine; sămăna cu ceilalți; la masă, musafirii streini nu se mai uitau la dânsul cu o privare întrebătoare; îl ascultau, dimpotrivă cu interes; vorbea mai mult și vioi. Mister Schuyler îi arăta chiar simpatie; îi citise câteva traduceri de ale ei în nemțește și-i plăcuseră… Îl privi tot mai atentă și obiectiv, ca pe un strein și își mărturisi flegmatic „e un domn bine”; zâmbi chiar când își aminti că-l auzise spunând cuiva că baia zilnică era de rigoare oricui… Se putea mândri ca avusese influență asupra lui, îi disciplinase puțin dezordinea. Dar gândul că-i inspirase numai două poezii și că oricât stăruise nu reușise să-l facă să scrie mai mult, să compună piese de teatru, nuvele, romane, așa cum își închipuise pe când credea în geniul lui creator și universal, îi micșoră din mândrie… În fond bănuia intuitiv că rolul râvnit de inspiratoare se mărginise la puțin, și nu mai avea alte perspective de a crește; vina sta, firește, în lipsa lui de elasticitate. Își dădea seama confuz că rolul ei era poate chiar sfârșit, și de aceea simțea, instinctiv, nevoia de a-și creea altul – rolul mai nobil prin dezinteresare de a-l reda obligațiilor lui sociale și datoriei față de o femeie, pe care o iubise și pe care și-o închipuia nenorocită; simțul ei de demnitate și de orgoliu femeiesc o făcea să transforme o probabilă înfrângere intimă, pe care era însă departe să și-o recunoască, într-o nouă biruință. În propriii ei ochi se vedea generoasă, dezinteresată; lui, avea să-i arate încă o dată natura ideală a afecției ei, iar tuturor celorlalți avea să le dovedească netemeinicia presupunerilor lor; căci nu se îndoia de mult că lumea îi clevetea. Inițiativa ei avea să spulbere toate calomniile; nu-i trecea prin gând, firește, că ea putea preveni și o inițiativă a poetului, care, în adevăr, ar fi durut-o; situația, în ochii altora, de femeie părăsită nu i-ar fi convenit…

Ea tricota mereu; mâinile îi mergeau harnice, dar gândurile îi alergau și mai repede în direcții contrarii.

Simți brusc o sfâșiere… Pe omul ce vorbea lucruri indiferente cu doctorul, îl iubise, deși nu cu uitare de sine; îl iubise cât îi era îngăduit; ori i se păruse că-l iubise? Era însă sigură că el o iubise; nu uitase extazul cu care o privise în rochia decoltată de tul albastru; avea ochi halucinați și se temuse să nu bage de seamă bărbatu-său; se întunecase și se mohorâse apoi din desperarea de a o vedea prea sus, inaccesibilă. O iubise; de atâta timp îl văzuse lângă ea inspirat, cu acea muzicalitate în glas, în care tresărea dorința erotică, și apoi de odată sumbru, închis, nemulțumit, zbuciumat; nu cunoștea misterul atitudinilor lui contradictorii din ultima vreme, de după sărutare, dar nu se îndoia că inegalitățile lui de atitudine veneau de la dânsa, de la ceea ce-și închipuia el despre dânsa… Era de ajuns să-i treacă mâna pe frunte sau să-l sărute, pentru ca să se însenineze din nou. De altfel, se primbla și acum ca în primele timpuri prin fața casei, romantic ca un începător. Abia pleca de la ea, și revenea visător pe maidan și măsura ulița cu pasul lui tărăgănat… Când se întorcea odată acasă, o oprise în drum domnul Ghiță Preda, cu care stătea uneori de vorbă.

— Doamne, cuconiță, îi spusese el zâmbind. Ciudat mai e și domnu’ Eminescu.

— Da? făcuse ca evasiv.

— Păi să vedeți dumneavoastră. Îl văd trecând mereu după miezul nopții, prin fața casei.

— Poate că șade pe aici, îngăimase ea.

— Nu șade, cuconiță, știu eu unde șade, tocmai pe la Caimata într-o mănăstire pustie. Și tot trece când la deal, când la vale, iar dacă mă vede, se tupilează după case; întâia oară, când l-am văzut furișându-se pe maidan, am crezut că e un vagabond, de am dat țignalul. Mi-a fost mai mare rușinea.

Roșise și plecase fără să poată scoate o vorbă; numai pe urmă înțelesese, unde voise sa ajungă domnul Ghiță Preda, de a trebuit mai târziu să-i dea de-o cinste la Vânătorul… Acum iată că pleacă la Iași… Ea îl trimetea celeilalte, Veronicăi – de ce-i spuneau toți Bălăuca? Și ea era blondă… Chiar de n-ar lua-o de nevastă, avea să înceapă o viață nouă… Îl va pierde… Gândul gol o străpunse ca un pumnal scos din teacă; o știa, difuz, de mai înainte, dar acum îi simți ascuțișul… Pusese între ei numai prietenie literară, pentru ca să rămână indiferentă? De câte ori nu-l așteptase la fereastră cu un spasm nervos și i se păreau clipele eternități? De câte ori nu avusese crize de desperare când nu venea? Asta e numai literatura? Clar îmbrățișările, abandonul ei moral, nu sunt semnele posesiunii?

Nu avea și ea drepturi asupra omului, pe care totuși îl trimetea celeilalte pentru a se arăta generoasă? Întrucât merita femeia de la Iași să devină destinul lui? Se simți înrăită; pozase; voise să impresioneze. Era și ea o femeie ca toate femeile…

— Willi, spuse ea brusc…

— Ce e, Mite? răspunse doctorul, fără să-și întoarcă ochii, de la o construcție de pietre colorate, pe care o clădise pe măsuță cu Eminescu și cu Baby.

— Nu-i nimic, se reculese ea și continuă să croșeteze.

Prin văzduh, zbură însă pe deasupra, în ochii tuturor, femeia blondă de Ia Iași, cu fața palidă și suptă.

— Când pleci la Iași? îl întrebă doctorul, ca un ecou inconștient al întrebării neformulate a Mitei.

Toți își daseră seama că le trecuse prin minte același gând.

— Mi se pare că e un tren de după amiază, răspunse poetul fără interes.

— Atunci ai tot timpul.

Deși mintea le era aiurea, se aplecară din nou încordați spre pietrele colorate.

Și Eminescu se gândea la femeia de la Iași, la întorsătura, pe care o lua situația lor prin moartea lui Micle. Pe Veronica o cunoscuse de mult, cu vreo opt ani în urmă, la Viena; se plimbase împreună cu ea vreo lună prin orașul imperial; o iubise în felul lui, adică o adorase în tăcere sau în versuri; părul ei bălai se împletise în toate versurile lui de atunci și până azi; o exaltase și o idealizase vreo șapte ani și numai de un an, după ce plecase de la Iași, într-o zi ploioasă de octombrie, o posedase, în sfârșit, într-o „casă mică și modestă” și din acea clipă devenise, pentru ea „băețelul meu iubit”, „Titi”, „Eminul meu”. Se mai întâlniseră apoi, dar nu se înțeleseseră; și iată acum, după mai puțin de un an, bătrânul murise. El îi scrisese și recunoscuse că în lipsa lui de fericire, atingerea în treacăt a mânii ei îi produsese o „dureroasă dar adâncă fericire”; mai recunoscuse că viața lui „ciudată și neexplicabilă” pentru alții, nu avea niciun înțeles fără dânsa; dacă nu-l făcuse fericit, pentru că nu era în stare să fie fericit, privirea ei îi scoase la lumină tot ce era ascuns adânc în suflet; îl inspirase. Își răsucise apoi gândul subtil: „am renunțat de mult la fericire, care pentru mine e una cu persoana ta” – cu alte cuvinte renunțase la dânsa. Veronica îi răspunsese îndată; îi mulțumise de condoleanțe și-l rugase să-i facă „o suplică la Ministerul de culte, în care să-i ceară din parte-i să i se acorde salariul răposatului până la regularea pensiei”… Gândurile lui lunecau acum de la construcția în pietricele colorate tot mai departe spre Iași. Ce-l aștepta acolo? Fericirea? Se știa inapt pentru ea; germenul descompunerii se afla într-însul. Îl înduioșa totuși amintirea femeii care de opt ani se contopise în viața lui sentimentală; o iubise de la distanță; o respectase și respectase firește și pe venerabilul Micle; degerase pe la geamuri; o chemase în ceasuri de insomnie și cât timp erau departe și-i despărțea bătrânul, i se păruse chiar că-l împingea spre dânsa pasiunea. Când o ținuse, în sfârșit, în brațe, în ziua ploioasă de octombrie „în casa mică și modestă” i se păruse că ajunsese culmea fericirii; se despărțiseră însă repede pentru a-i mai da iluziei putința de a se reface și de a zămisli noi mlădițe; bătrânul veghea ca romanul lor de dragoste să se alimenteze din însăși piedica existenței sale. Iată că murise și ridicase cu el ultima stavilă; iubirea lor își putea deci uni destinul și expira la prima încercare. Moartea lui Micle îl zguduise; din dragoste pentru Bălăuca îi rămăsese doar recunoștința; pentru dânsul ea reprezenta singura lui iubire tangibilă, trupească; după opt ani de exaltare sentimentală și de ascensiune poetică, subțirea săgeată a iubirii lui se împlântase în carnea albă și fragedă a femeii adorate, fără dezgust și fără satisfacție, întrucât satisfacția lui ieșea din emoție și nu din realizare. Cu toată solemnitatea momentului și a compătimirii sincere, nu găsise în sine decât încă o exaltare a acțiunii ei poetice asupra lui, dar nicidecum voința de a o lua de nevastă. Îi scrisese echivoc iar ea nu înțelesese, sau se făcuse că nu înțelege; o preocupa mai mult suplica la minister. Contrastul îl indispusese și-l dezgustase… Acum era îndemnat să meargă la Iași, s-o vadă, să o consoleze, să o aducă poate la București. Pentru ce? I-o impunea gura lumii, șoaptele prietenilor, imponderabilele morale și scrupulele, pe care și le făurește fiecare. N-ar fi ținut seamă de ele, dar acum se amestecase și Mite din nu știu ce sentiment romantic de solidaritate feminină, din nu știu ce zvonuri și obligații; ori voise să se răzbune că aflase de existența Veronicăi, arătându-se generoasă și indiferentă? N-o dorea geloasă, dar nu-i convenea s-o vadă nepăsătoare. „Nu m-a iubit niciodată”! – își zise el; „scriitoare!”, adaose cu ciudă și dispreț… Își aminti de una din scrisorile Veronicăi. Citise Atât de fragedă în Convorbiri și bănuise o inspirație streină. „Versurile tale, îi scrisese ea, mi-au făcut o durere, să simt că o figură souverainement supèrieure m-a alungat afară din sufletul tău, unde poate fără veste mă introdusesem.” Veronica nu ținea să pară mărinimoasă, ci simțea ca o femeie și știa urî… O adulmecase pe Mite, pe „năsoasa de Mite”… Îi veni să râdă; o privi cum croșeta sub abajurul lămpii și își zise: de ce i-o fi spunând „năsoasa”… că nu se potrivește? Răzbunare de femeie; o mai numea în alt loc „bas bleu allemand sans valeur et sans merite”. Femeie din popor, fată de moașă!, se mai gândi el, dar, cel puțin știe să iubească și să-și apere dreptul; nu-l împingea cu nepăsare și mărinimie în brațele alteia. Zgâria tigroaica! Nu. Nu se va duce numai pentru a-i da lui Mite satisfacția unei generozități umilitoare pentru dânsul.

— Nu mai vreau, se auzi deodată glasul voluntar al lui Baby.

Copilul se săturase să clădească, izbi pietricelele pe jos; își aduse aminte că nenea Mihai îi făgăduise o poveste înainte de plecare și o cerea cu o energie, căreia nu i se putea rezista.

Doctorul trecu la birou ca să răsfoiască o revistă medicală. Poetul nu știa ce să-i istorisească:

— Soacra cât trei nurori o știi?

— O știu.

— Dar Povestea fetei babei și a fetei moșneagului o știi?

— O știu.

— Dar povestea Caprei cu trei iezi?

— Pe asta n-o știu.

Cu răbdare și sfătos, el se puse să istorisească povestea minunată a caprei cu trei iezi, a vicleniei lupului, a istețimei iedului cel mic și a răzbunării caprei. Apoi pentru a-l face să-o repete:

— Uite, eu sunt lupul, cel urât și rău. Scaunul ăsta e bordeiul caprei; capra a plecat și ați rămas numai voi iezii. Eu, cum am spus, sunt lupul, și bat la ușă: toc! toc! apoi zise:

Trei iezi cucuieți, Mamei ușa descuieți. Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n țâțe, Drob de sare în spinare, Măcreș În călcăieș. Smoc de flori Pe subțiori.

— Ce faci atunci tu, Baby?

— Eu, se repezi hotărât băiatul, eu îi spun: Bădică, bădică! ascultați-mă pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva și a zice:

Deschideți ușa

Că moare mătușa

și atunci voi trebuie numaidecât să le deschideți? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă, de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana.

— Bravo, Baby, tu ești iedul mic și cuminte. Așa să rămâi totdeauna.