Capitolul I

„Nu sunt tîlhari tîlharii, ci tîlhari cei carii ne fac să devenim tîlhari”.

De cînd s-au întîmplat cele ce-mi propun a nara în cursul acestei scrieri, sunt aproape șasezeci de ani.

În acele, timpuri, satele nu erau nepopulate ca astăzi, căci, orice s-ar zice, proprietarii erau pe atunci mult mai omenoși decît cei de acum. Mare parte dintr-înșii locuiau la țară și ajutau pe săteni să poarte grelele poveri ce le impunea stăpînirea. De aceea orașele erau aproape deșerte, și lipsa era mult mai simțită la orașe decît la sate, care erau, cu toate aceste, atît de populate.

Într-unui din aceste sate din districtul Iași, trăia boierul de neam Costache Mironescu dimpreună cu soția și cu frumoasa Smărăndița, o tînără copilă de vreo patrusprezece ani, fruct al acestei fericite căsătorii.

Costache Mironescu iubea fără îndoială pe Smărăndița, dar el ar fi iubit-o și mai mult dacă ar fi fost băiat.

Într-adevăr, cea mai mare dorință a sa fusese ca să aibă un fecior. Din nenorocire însă, destinul merge totdauna în opozițiune cu dorințele noastre, astfel că se întîmplă foarte adesea tocmai contrariul de ceea ce am dori să se întîmple.

Dorești ca în cutare zi să fie vreme frumoasă?… Cerul se înnorează; vrei să te înveselești, să rîzi, să petreci?… O droaie de împrejurări supărătoare își dau mîna ca să-ți strice dispozițiunea. Dorești să te însori cu tot dinadinsul?… Rămîi flăcău, în fine, ești însurat și vrei să ai un băiat?… Cucoana îți dă o demoazelă!…

Astfel se întîmplase și bietului boier Mironescu.

Cu toate aceste,. Mironescu nu dispera încă, deși era destul de înaintat în etate. După cît am înțeles și eu de la bătrîni, era în al șasezecelea an, fiindcă se însurase cu părul aproape alb. O escepțiune, deoarece, pe atuncea, bărbații se în- surau la etatea de douăzeci de ani și chiar de optsprezece, fără ca pentru aceasta, lucrurile să meargă mai rău ca astăzi. Chiar din contra: lumea era mult mai fericită și traiul mult mai sănătos și mai lung.

Mironescu însă, se însurase bătrîn, dar el, ca toți bătrînii din timpii aceia, era mult mai tînăr decît mulți tineri din epoca noastră.

De aceea și Mironescu nu dispera de a avea un moștenitor al numelui său, și, fie că cerul făcu o escepțiune în favoarea sa ca pentru bă- trînul Zaharia din istoria sacră, fie întîmplare, dorința sa să realiză tocmai în anii aceia cînd bărbații de azi să gîndesc mai mult la mormînt decît la procreare.

Noul Ioan botezătorul fu botezat clar întru Hristos și primi, ca și acest apostol al lui Isus, numele de Ioan.

Se vede treaba că, dîndu-i acest nume, Mironescu se gîndise la Zaharia pentru care cerul

făcuse o escepțiune de același fel, considerînd negreșit sînțenia lui.

Înainte de a trece mai departe suntem siliți, în interesul acestei narațiuni, să spunem întîmplarea ce avu loc în noaptea nașterei fiului lui Mironescu.

Mironescu de cu seară ordonase să i se pună caii la trăsură pentru a aduce de la Iași, care era în foarte mare apropiere de proprietatea sa, pe un doctor și pe o moașă.

Cînd se uită însă în pungă, văzu cu decepțiune că n-are bani de ajuns ca să întîmpine cheltuielile nașterei.

Cu ce era să plătească, bietul om, doctorul, moașa și doctoriile, din trei nenorociți galbeni ce avea?

Între acestea caii ședeau înhămați la trăsură și să înnopta din ce în ce mai mult, fără ca Mironescu să fi luat încă vreo deciziune.

Pe cînd bătrînul cugeta la greaua sa pozițiune, ușa de la odaia în care se afla dimpreună cu fiica sa Smărăndița să deschise cu bruschețe și un om intră.

El era înalt, chipeș și voinic; putea să aibă douăzeci și cinci de ani; purta un pieptar roș lucrat cu flori de mătase și de fir; cioareci albi și strimți în picioare, cusuți cu găitan albastru; în cap căciulă de piele de oaie neagră, din care un păr negru și stufos scăpa pe umerii săi, peste cari era azvîrlită o șubă albastră ce-i încadra de minune pieptarul său cel roș și întregul său bust. Mijlocul său era încins strîns cu un lat brîu roșu, în îndoiturile cărui mai multe cuțite cu mînere scump lucrate și mai multe pistoale erau înfipte, în partea stîngă atîrna un iatagan; în picioare purta cizme pînă la genuchi.

Astfel era aspectul noului-sosit. La vederea lui, Smărăndița făcu o mișcare de surprindere și de admirațiune, iar Mironescu mirat:

— Ce vrei, băiete, și cine ești? întrebă el cu supărare.

— Ce vreau?… Vreau bani! Cine sunt?… Sunt Cîrjaliul. Cîrjaliul!

Acest nume este încă foarte bine cunoscut mai cu seamă peste Milcov. Cei ce au trăit în timpii lui să înfioară chiar acuma pronunțîndu-l.

Cîrjaliul era un vestit haiduc, venit la noi din Turcia. Unii susțineau că este albanez, alții bulgar sau sîrb, și, în fine, alții afirmau că ar fi român trăit de copil în țara turcească și că numele lui de Cîrjali, care înseamnă în turcește viteaz, i s-ar fi dat pentru curagiul ce arătase de mic copil, pe cînd alții pretindeau că această poreclă i-ar fi venind de la cîrja ce luase unui episcop.

Oricum ar fi, omul care se introdusese la Mironescu în casă într-un mod atît de neașteptat și de cutezător era Cîrjaliul, vestitul Cîrjaliul!

La auzul acestui nume, Mironescu începu să tremure iar Smărăndița se stăpînea cît putea ca să nu-și piardă cunoștința.

— M-ai auzit! repetă Cîrjaliul cu un ton dur și amenințător. Îmi pare că voi aceștia despoiați îndestul norodul ca să aveți bani. Mironescu căzu în genuchi.

— Nu striga așa tare, zise el cu o voce rugătoare. Nevasta mea este în odaia de alături în muncile nașterei. Cît despre bani, n-am decît acești trei galbeni, adăugă el, scoțînd punga din buzunar și arătîndu-i-o, ia-i și Dumnezeu să te ajute.

Fața lui Cîrjaliul să îndulci ca printr-un farmec.

— N-ai decît trei galbeni, zise el cu blîndețe, dar cum o să întîmpini cu această sumă cheltuielile ce o să fii silit să faci?

— Tocmai la această mă gîndeam și eu, reluă Mironescu cu disperare.

— Liniștește-te, zise Cîrjaliul, întinzînd mîna bătrînului și ridicîndu-l de jos, liniștește-te și nu-ti mai fie teamă de nimic. Eu am venit să-ti cer bani, dar fiindcă n-ai și te găsești într-o asemenea împrejurare, Cîrjaliul va fi acela care îți va da cît îți trebuie.

Mironescu și Smărăndița rămaseră înmărmuriți.

— Ține, zise el scotînd o pungă din peptarul său, am o sută de galbeni, jumătate sunt ai tăi!

Și cu o mișcare repede vărsă în mîna tremurătoare a Mironescului cam la jumătate din strălucitoarele bucăți de aur ce conținea punga. Ochii bătrînului și ai copilei se umplură de lacrimi.

— Cucoane, zise în acest moment o servitoare deschizînd ușa odăii în care se afla soția Mironescului, cucoane, să-ti trăiască feciorul.

— Ce!… Să fie cu putință! strigă cu veselie Mironescu, uitînd și scena ce se petrecuse și pe Cîrjaliu.

— Poftim înăuntru dacă nu mă crezi. A se repezi în odaie cu iuțeala fulgerului fu pentru Mironescu durata unei secunde.

Smărăndița rămase singură în fața frumosului haiduc, aplecă ochii cu timiditate în jos și se făcu roșie ca para focului, simțind scînteietoarele priviri ale Cîrjaliului ațintite asupra ei.

— Nu cumva că te-am speriat! zise Cîrjaliul uimit de frumusețea ei. Copila voi să îngîne un răspuns dar emoțiunea îi tăie vorba. Această emoțiune era departe de a fi din cauza spaimei; ea era produsul unui simțimînt tainic care nu o agitase încă pînă atunci, în prezența unui alt bărbat.

Cîrjaliul se apropie de dînsa și șezu pe o laviță.

Scoțînd apoi din degetul său un inel de aur împodobit cu o piatră de rubin, luă mîna copilei înainte de a avea timp s-o tragă înapoi și-l petrecu în deget.

— Păstrează-l, frumoasa mea copilă, ca aducere-aminte de la mine, zise el cu o voce ale cărei inflexiuni erau armonioase ca sunetele unei harpe. Privindu-l îți vei aduce poate aminte cîteodată de Cîrjaliul.

În acest moment ușa se deschise și Mironescu intră cu fața strălucitoare de bucurie, ținînd în brațele sale pe noul-născut.

— Dacă e așa, mă poftesc la cină, zise vesel Cîrjaliul.

— Bravo! strigă Mironescu cărui îi trecuse toată spaima. Vom sărbători împreună nașterea fiului meu. Fără să știe pentru ce, Smărăndița simți o mulțumire adîncă în sufletul său despre rămînerea Cîrjaliului.

Peste o oră, Mironescu, Smărăndița și Cîrjaliul serbau, dinaintea unei mese încărcate de bucate, nașterea pruncului ce avea să se numească Ioan.

Cina se termină prin închinarea Cîrjaliului în sănătatea lui Mironescu, părinte la șasezeci de ani!

În acea noapte Cîrjaliul rămase în gazdă acolo.