Capitolul II

Trecuseră șase luni de la noaptea în care vestitul haiduc se introdusese în casa Mironescului.

Seara se întindea peste cîmpuri și în depărtare se auzeau dulcele sunete ale fluierilor ciobanilor, cari, așezați împrejurul cîte unui foc, cîntau doine melancolice pe cînd turmele strînse împrejurul lor aromeau liniștite la auzul acestor cunoscute sunete. Luna să înălța strălucitoare pe azurul cerului, risipind în mici bucățele dantela norilor alburii ce întîlnea în cale. Cîmpia era luminată ca ziua. În apropiere se afla casa Mironescului care părea a fi cufundată în cea mai deplină liniște și aceasta era natural, deoarece, la țară, proprietarii și țăranii se culcă mai devreme.

Smărăndița locuia o mică odăiță dosnică. Pe cînd însă, toți dormeau, ea singură părea că veghează, căci ferestrele odăii sale erau luminate.

Dar, lucru straniu, acele ferestre erau întredeschise și un murmur confuz de voci ieșea din- lăuntrul odăii.

— Vino, zicea o voce bărbătească, vino, iubita inimei mele și îți jur că-mi vei fi soție. Părinții tăi, carii n-ar vrea să ne unească astăzi cu nici un preț, ne vor ierta după ce vom fi uniți.

— Ce zici? răspundea o voce tînără dar spăimîntată. Să părăsesc pe mama, pe tata?… Să le pricinuiesc la bătrînețe o durere atît de mare! O I aceasta îmi este cu neputință și n-o voi face niciodată. Chiar aceea ce am făcut, primindu-te în vremea aceasta în odaia mea, mi se pare un lucru foarte vinovat. Dar am făcut-o pentru că te iubesc și pentru că-mi scriai că mă iubești…

— Mă iubești! reluă vocea bărbătească cu un ton nedescris. Mă iubești, și te împotrivești a mă face fericit și nu vrei să răscumperi sufletul omului care zici că-l iubești și care e pierdut prin faptele sale, prin fărdelegile sale. Mă iubești și te tragi înapoi spăimîntată cînd voi ca să-ți iau mîna! Nu, tu nu mă iubești și eu nu fac să nască în inima ta o altă simțire decît aceea a groazei.

O! puterea lui Dumnezeu e mare și ceea ce mi se intîmplă nu este decît drept. Sînt atît de vinovat încît orice pedeapsă ar vrea să trimită asupra mea mi s-ar părea prea mică.

— Taci, taci, zise, tremurătoare, vocea femeiască. Asemenea vorbe îmi sfîșie inima. Zici că mă împotrivesc la fericirea ta, eu care mă simt torturată pînă în suflet cînd îti întîlnesc privirea. Zici că îmi trag mîna mea dintr-a ta pentru că îmi pricinuiești spaimă, cînd strîngerea mînei tale revarsă în sufletul meu o dulce bucurie și cînd n-o trag înapoi decît pentru că simt că nu e bine aceea ce fac.

În acest moment adierea vîntului deschise fereastra și stinse luminările.

Pentru prima oară buzele frumosului Cîrjali să contopiră cu ale tinerei copile într-o arzătoare și lungă sărutare de amor…

Cît timp a ținut beția lor nu o poate ști decît acea propice adiere a vîntului.

Tot ce se știe însă, este că, în vărsatul zorilor, un armăsar negru și repede ducea în fuga mare, departe de acele locuri, pe un tînăr chipeș și voinic, al cărui pieptar roșu strălucea la primele raze ale soarelui, și pe o frumoasă copilă ale cărei brațe albe ca zăpada strîngeau mijlocul mîndrului călăreț.

Aceasta se petrecea pe la începutul anului l820, care fu un an de lacrimi pentru părinții Smărănditii și un an de fericire pentru tînăra copilă care devenise soția faimosului Cîrjali.

Retrasă dimpreună cu dînsul într-un mic sat din Basarabia […], viața lor era o întreagă dezmierdare.

Cîrjaliul, care jurase o ură neîmpăcată marilor pămîntului și mai cu seamă turcilor, uitase cu totul și viața sa trecută și jurămîntul său. Atît e de adevărat că o femeie poate să facă dintr-un om tot ceea ce voiește!

Din nenorocire, o întîmplare neașteptată veni să redeștepte în sufletul său ura sa un moment amorțită.

Se știe că în acele timpuri, țara, ca și astăzi, gemea de mulțimea veneticilor, cu diferința numai că, atuncea, veneticii erau turcii și fanarioții, pe cînd în zilele noastre, cei venetici sunt numai nemții, și dacă ne e permis să întrebuințăm o espresiune a unui vechi general român, sunt,,capetele de urs de la nordul Germaniei”.

Să revenim la narațiunea noastră.

Cîrjaliul și Smărăndița trăiau dar, fericiți, într-un sat din Basarabia […]. Un singur nor însă, venea din cînd în cînd să încrețească marmoreea frunte a Smărăndiței. Părinții săi nu-i deteseră încă binecuvîntarea, n-o iertaseră.

Într-o zi însă ea primi de la mama-sa o scrisoare prin care o chema lîngă dînsa, căci tatăl său fiind greu bolnav dorea s-o vadă înainte de a-și da cea din urmă suflare. De Cîrjali nu se făcea în scrisoare nici o vorbă.

A decide pe soțul său la o despărțire, nu era lucru ușor, a pleca cu dînsul împreună ar fi fost a să expune la blestemele tatălui său murind, și a risca de a vedea potera punînd mîna pe el, căci capul său să pusese la preț.

Dar o femeie poate tot ce vrea, și mai cu seamă o femeie iubită.

Într-o dimineață ploioasă și tristă, Smărăndița sui într-o chibitcă înhămată cu patru cai, surugiii hăiră, caii porniră, clopotele începură să străngăne și Cîrjali cu buzele încă umede de sărutarea despărțirei, cu ochii plin de lacrimi, rămase mult timp în același loc, urmărind chibitca cu ochii și făcînd să fîlfăiască batista sa în aer, în semn de adio, pînă ce o văzu dispărînd în depărtare.

Și cînd se deșteptă din uimirea lui și cînd se văzu că a rămas cu adevărat singur și că această despărțire n-a fost vis, el își coperi fața cu mîinile sale și se puse să plîngă ca un copil…

Dacă unul din vechii săi tovarăși de haiducie l-ar fi văzut într-acel minut, nu l-ar fi putut recunoaște desigur…

Către seară el se întoarse cu pași înceți către căscioara în care locuiau, dar cînd călcă pragul ușei spre a intra în odăi, inima lui se strînse și mai mult. Intrînd însă înăuntru ochii lui se umplură din nou de lacrimi.

Nimic nu e mai dureros decît de a reintra în casă după plecarea vreunei ființe iubite. Toate odăile ți se par pustii. Ai toate și de toate și-ți lipsește tot I Pretutindeni este același gol ca și în inima ta! Apoi, cînd îți arunci ochii împrejur și vezi, colo un fotoliu păstrînd încă forma corpului, dincolo un trandafir ce s-a desprins din cosița sa la momentul plecărei și a alunecat pe covor, mai departe, cartea sa favorită din care se exală încă parfumul buzelor sale, acea carte care conține o întreagă poemă de amor și pe care ai răsfoit-o atît de adesea împreună cu dînsa, întreru- pînd necontenit cursul citirei prin pasionate sărutări și făcînd astfel iluziunea să devie o realitate; cînd vezi toate aceste și cînd cele mai mici gesturi, cele mai mici fapte ale acelei ființe îți revin în memorie, o! atuncea simți cu adevărat toată durerea unei despărțiri.

Nu zicem că Cîrjaliul văzu cele expuse, dar intrînd în odaia de culcare, zări pe o mescioară de chiparos ghitara Smărăndiței; această ghitară era toată lucrată cu sidefuri și cu flori de argint. Cîrjali i-o detese în ziua cununiei lor. El o avea de la tatăl său și ținea foarte mult la dînsa, mai cu seamă că avea superstițiunea că poartă noroc.

Cu cîteva zile înainte, Smărăndița voind să cînte o scăpase din mînă și căzînd jos se spărsese.

A doua zi primi și vestea prin care muma-sa o chema să vie cît mai în grab’.

— Vai, zisese atunci Cîrjali către Smărăndița, ghitara nu s-a spart zadarnic. Acesta e un semn rău; ceva îmi spune că drumul ce vrei să faci, dacă îți vei împlini dorința, o să-mi pricinuiască mari dureri, mari suferinți!

Cînd, după plecarea Smărăndiței zări acea ghitară sfărîmată:

— Inima mea e sfărîmată ca și dînsa! strigă el cu disperare. Fie ca presimțirile mele să nu să împlinească, adăogi el.

Și pentru prima oară de cincisprezece ani căzu în genuchi, făcu semnul crucii și, înălțînd ochii în sus, să rugă…

Cînd ieși din odaie înnoptase, dar rugăciunea îi detese putere…