Capitolul IV

Eram în anul 1821. Tudor Vladimirescu peste Olt ridicase stindardul libertăței. La vocea lui, satele și orașele, văile și dealurile, munții și cătunele săltaseră din amorțeala în care stau cufundate cu rușine de mai bine de un secul.

Tudor înainta către București cu iuțeala fulgerului și ajunse în Colintina unde se opri.

Trecuseră două săptămîni, de la răpirea Smărăndiței.

A doua zi de dimineață, un tînăr cu păr negru și creț, oacheș și frumos la fată, se prezentă dinaintea cortului lui Tudor. Era Cîrjali. El aflase prin Dobre cele întîmplate și voia să-și răzbune. Nu spuse lui Tudor nici că-l cheamă Cîrjali, nici de unde vine spuse numai că vrea să slujească tara și astfel fu primit în oștire.

Peste cîtva timp, Tudor, avînd trebuință de un om care să știe limba turcească pentru a-l trimite la poartă cu o a doua deslușire despre revolutiune, Cîrjaliul i se înfățișă îndată.

Fata lui avea aerul să insufle tutulor încredere; afară de aceasta el avea să mai aibă si alți cîțiva tovarăși, oameni bine cunoscuți de Tudor. Eroul român hotărî să trimeată pe Cîrjaliul cu ceilalți ca tîlmaci.

Odată aiuns la Constantinopol, Cîrialiul întrebuința toți banii ce mai avea ca să afle dacă Zamet-bei locuiește acolo și în ce part? a orașului. Cheltuiala și ostenelile lui nu fură zadarnice. Zamet-bei care era de o familie însemnata si ocupase funcțiunile cele mai înalte, nu putea în adevăr să locuiască decît în capitală căci, care este în adevăr turcul ce s-ar afla în pozițiunea lui Zamet-bei și ar părăsi Stambulul?

Un samsar grec, căruia Cîrjali îi promisese o sumă bunicică dacă va descoperi locuința lui Zamet, veni într-o seară să bată la ușa lui.

— Intră, zise Cîrjali.

— Am găsit ce cauți, zise el cu bucurie.

— Unde? în ce loc? du-mă la minut.

— Zamet-bei locuiește într-un palat de vară răpitor, zidit pe malul stîng al Bosforului, dar el nu se află acolo decît de cîteva zile.

— Cînd l-aș putea întîlni prin oraș? întrebă Cîrjali crunt.

— Niciodată, căci, de cînd s-a întors, nu mai iese nici ziua, nici noaptea; el își petrece viața la picioarele unei tinere moldovence, pe care a adus-o cu dînsul acum în urmă.

Cîrjali îngălbeni ca ceara.

— Haidem, zise el.

Și ieșiră. Grecul îl duse prin niște uliți pustii și întunecoase pînă îl scoase în fine pe malul Bosforului, pe unde nu erau decît vreo cîteva rare palate.

Palatul lui Zamet era depărtat de mal și în mijlocul unei grădine, dar după malul pe care se afla Cîrjaliul și cu grecul ce-i servea de conducător, apărea scăldat de limpezile ape ale Bosforului un chioșc de o eleganță rară și luminat de un milion de candele cu feluri de culori, ale căror scîntei feerice aureau suprafața fluviului.

Acest chioșc era rezervat plăcerilor și orelor de repaus ale lui Zamet-bei.

În acest moment chiar, el se afla înăuntru, în- genucheat lîngă divanul pe care, nudă și adormită, ședea întinsă Smărăndița. Beiul îi da în toate serile o doză de opium, pentru a-și satisface patima lui cea brutală.

Fie presimtimînt instinctiv că are să afle pe Zamet în acel chioșc, fie dorința de a se apropia cît se va putea mai mult de casa ce conținea pe soția sa și pe omul ce ura mai mult în lume, Cîrjaliul, la vederea acelui chioșc strălucitor de lumină, chemă un caicdgi și intră singur în luntre, azvîrlind grecului o pungă ce conținea cincizeci de mahmudele.

După ordinul ce dete, caicdgiul stătu sub ferestrele acelui chioșc, apoi, apucîndu-se cu mîna de o balustradă de piatră, ajunse cu capul la nivelul ferestrei și sfărîmîndu-le dintr-o lovitură de iatagan într-o mie de bucăți, se precipită înăuntru.

O a doua lovitură dată cu iuțeala fulgerului culcă la pămînt plin de sînge pe bătrînul și mizerabilul Zamet-bei. Luînd apoi în brațe pe Smărăndița să repezi cu ea pe fereastră și intră, fără a întîmpina vreun obstacol, dimpreună cu dînsa în ambarcațiunea caicdgiului înmărmurit de cîte văzuse.

— Mînă, zise el, și-ți voi da o sută de mahmudele.

Și văzînd că frica îi tăiase puterile, apucă singur lopețile și începu să despice repede valurile Bosforului adormit…

Peste cîteva zile Cîrjali se reîntoarse în Basarabia cu frumoasa Smărăndița, dar sărmana copilă era nebună.

Răzbunarea îl consilie în curînd să intre în luptă cu turcii și vru să se reîntoarcă la oastea domnului Tudor, dar află pe drum peirea acestui nenorocit erou la Tîrgoviște. Atuncea se angajă în rîndurile Eteriei condusă de Ipsilante. În curînd puterile lui Ipsilante fură însă zdrobite și Cîrjali retrecu în Moldova unde luă o glorioasă parte la bătălia de la Sculeni, făcînd un mare măcel în rîndurile turcilor, dar zdrobiți de număr, luptătorii rămași în viață, dimpreună cu Cîrjali, trecură la Chișinău.

Pașa din Iași însă îl reclamă și-l obținu de la autoritățile rusești, dar el înșelă guarzii și fugi.

Desperarea lui Cîrjali despre trista stare a Smărăndiței creștea din zi în zi și se transformă în ferocitate în contra oamenilor și în special în contra turcilor.

Smărăndița era tot mai frumoasă și aceasta îi ațîța și mai mult ura și setea de răzbunare.

Cîrjaliul, pe care Amorul îl întorsese pe calea cea dreaptă, căzu iar în cele dîntîi rătăciri ale sale, cu diferința că acum era și feroce. El ucidea fără milă femei, copii și bătrîni, fără distincțiune de naționalitate și teroriză Moldova într-un mod nemaiauzit în timp de trei ani.

Cît despre turci, să zice că el a ucis în acest decurs, cu propria sa mînă, mai mult ca la două sute.

În fine, la 1824 fu prins și spînzurat. Cine va condamna oare pe Cîrjali? El a păcătuit mult, căci a iubit mult, deci trebuie să i se ierte mult!

Și apoi, dacă nenorocitul Cîrjali nu ar fi fost persecutat din copilărie de turci, ar fi devenit oare bandit?…

Dacă, în fine, turcii nu ar fi venit să-i răpească soția, ar fi reluat el acea cale pe care alunecase întîi?

Smărăndița, după moartea Cîrjaliului și a părinților săi, s-a reîntors la Mironești, unde trăiește pînă astăzi, în etate de aproape 70 de ani.

Mintea ei însă n-a mai revenit!