Capitolul III

Nu vom urma pe Smărăndița în călătoria sa, ci ne vom transporta la Iași unde ajunse fără nici o întîmplare însemnătoare, ca de acolo să treacă la moșia tatălui său. Dar aci fu silită să se oprească o zi, căci puterile o părăsise cu desăvîrșire.

Ajungînd în vechea capitală a Moldovei, Smărăndița porunci surugiilor s-o ducă la hanul ce va fi mai bun.

În acei timpi, Iașii fiind încă capitală, erau mult mai populați ca astăzi și o mare afluiență de călători veneau să umple hotelurile sau mai bine zis hanurile, fiind pe atunci la modă limba turcească și grecească, după cum cu cîțiva ani în urmă era la modă limba franțuzească, și după cum astăzi este cea nemțească.

Astfel hotelurile pe atunci se numeau hanuri, la urmă hanurile se numiră hoteluri și astăzi în fine, hotelurile se intitulă cu armonioasă denumire de Gasthäuser!

Această digresiune încheiată aci, cată să spunem că Smărăndița putu cu mare greutate să găsească o odaie goală.

Hanul în care se coborî Smărăndița era în mare parte ocupat de Zamet-bei și de suita sa.

Zamet-bei era trimis de către poartă cu o misiune secretă pe lîngă scaunul Moldovei. Cu toate aceste, incognitul său nu era deloc bine păzit, căci un turc nu poate călători fără o întreagă armată de servitori după dînsul, și știm că această clasă de oameni este departe de a fi discretă.

În momentul cînd chibitca Smărăndiței se oprea dinaintea porței hanului, Zamet-bei, care prînzise, sta lungit alene pe un divan în pridvorul din fața uliței și-și fuma ciubucul.

El părea a fi un om ca de șasezeci de ani. Figura sa nu era repulsivă dar desfrîul își imprimase asupra trăsăturilor sale neștersul său sigil: ochii erau aproape stinși; obrazul galben și zbîrcit ca pergamentul, barba seină, încurcată, hidoasă și nasul lung și căzut pe buze. Aceasta despre fizic; cît despre moral îl ghicește oricine. În cap purta o cialma ca toate cialmalele turcești, adică multicoloră: galbenă, roșie și mai cu seamă verde, — ca steagul lui Mahomet! Hainele sale se compuneau dintr-un fel de antereu lung și îmblănit pe margini, de culoare albastră, iar șalvarii săi erau atît de largi încît ar fi putut să încapă într-în- șii zece copii. Doi arapi cu iataganele trase ședeau stîlpi, de-a dreapta și de-a stînga divanului, pe cînd mai mulți robi se îmbulzeau împrejur, cari cu ciubuce, cari cu cafele, șerbete și alte deliciuri orientale.

În fața divanului sta secretarul lui Zamet-bei, ai cărui ochi mobili denotau falșitatea caracterului său și micșorimea inimei sale. Acest secretar se numea Mehmed-efendi. El sta drept și cu mîinile la piept, într-o atitudine plină de umilire., și de cîte ori Zamet-bei îi vorbea făcea cîte o temenea pînă la pămînt, ducînd mîna dreaptă la frunte și la piept, iar cu cea stîngă lua polpana antereului lui Zamet-bei și o săruta.

Zamet fuma din lungul său ciubuc, sorbind din timp în timp și dintr-o ceașcă de cafea fără mîner, pusă într-un zarf de argint, cînd trăsura Smărăndiței se opri la poarta hanului. Gîrbovul bei își aruncă ochii cu distracțiune ca să vază ce călători sosesc și văzînd chipul frumoasei Smărăndița fu cît p-aci să-i scape ceașca de cafea din mînă. În ochii lui cei stinși fulgerară ceva scîntei și întorcîndu-se către Mehmed:

— Uită-te, zise el; ai mai văzut vreo altă hurie ca această copilă?

— Alah! să vă dea zile lungi și fericite. Ea ar fi demnă chiar de haremul Padișahului!

— Așa; dar cred că nu i-ar ședea rău nici într-al meu!

— Luminele tale sunt mai mari ca lumina soarelui, stăpîne; cuvintele tale sunt înțelepte ca versetele din Coran. Ghiaura e frumoasă și se va face după cum veți porunci.

— Alah Kerim! (Dumnezeu să ne ajute.) Nu uita însă, Mehmed, că am isprăvit treburile și că plecăm mîine seara. Fă pînă atuncea cum vei ști mai bine, pentru ca să se împlinească dorința mea. Ghiaura, după cum ai zis, e frumoasă și simt în pieptul meu bătînd din nou patimele tinereței…

— Voi face așa precum vă e voia, stăpîne. Ghiaura va pleca mîine dimpreună cu noi.

În timpul ce se urma dialogul acesta, în pridvorul hanului, Smărăndița se scoborîse din chibitcă și intrase înăuntru. Pe dată ce hangiul îi deschise ușa singurei odăi ce se afla goală, ea se aruncă pe pat ca să se odihnească, poruncind hangiului să-i aducă cai de poștă a doua zi dimineață.

Între acestea înserase de tot. Mehmed-efendi chemă pe hangiu, îl întrebă cînd pleacă noua-sosită, și aflînd că zisese să-i fie gata caii în ziuă, porunci hangiului să spună că nu i-a fost cu putință să găsească.

A doua zi de dimineață cînd Smărăndița se deșteptă și chemă pe hangiu, acesta-i spuse că n-a putut să găsească cai de poștă.

Oricine își poate închipui supărarea și neliniștea ei, însă, neputînd să facă altfel, fu silită să tacă și să aștepte.

Ziua se scursese lungă și agitată pentru Smărăndița, care ardea de dorința de a-și revedea părinții și locurile unde crescuse. Ea se revedea deja în acea casă unde copilărise, lîngă muma și tatăl său, în mijlocul tutulor acelor ființe care o iubiseră și o legănaseră pe brațele lor, și în fine, ochii săi zăreau deja acele dealuri albăstrii carii apăreau în depărtare ca spuma norilor dimineței în acele văi frumoase, umbrite de brazi sau de stejari și smălțate cu o mîndrețe de flori felurite ce îmbată respirațiunea și uimesc vederea.

Acolo își petrecuse și copilăria și primii ani ai junimei sale sub umbra acelor brazi ea începuse să viseze pentru prima oară, în acele văi încîntătoare se ducea să se răcorească de un foc ce-i ardea peptul și ce-i era încă necunoscut. Ea avea dar dreptul să cugete cu nerăbdare la acele locuri și să se uimească în fața suvenirei lor.

Și, în adevăr, Smărădița se lăsa a fi luată de aceste gînduri și ochii se umpleau de dulci și călduroase lăcrămioare.

Pe cînd ea visa deșteaptă în modul ce-am descris, ușa odăii se deschise și un om de credință, ce Cîrjali îi detese ca să-l aibă pe drum drept protector la vreme de nevoie, intră înăuntru.

— Stăpînă, zise el speriat, Zamet-bei, care locuiește tot în acest han, a pus la amîndouă ușile ale gangului care duce la odaia dumitale cîte doi arapi de caraulă, carii nu lasă să intre nici să iasă nimini; eu abia am putut intra în gang prin- tr-o fereastră.

— Ce zici, Dobre? strigă Smărăndița înfricoșată.

— Zic că e întocmai cum spusei, stăpînă. Ba ceva mai mult. Se vorbește că Zamet-bei ar avea de gînd să te ducă cu dînsul în țara turcească.

Biata Smărăndița începu să-și frîngă mîinile de jale și de durere, cînd ușa să deschise din nou și hangiul apăru în prag cu un aer respectuos.

— Cuconiță, în sfîrșit a dat Dumnezeu să găsesc cai și am pus de i-a și înhămat la o butcă a mea, căci chibitca cu care ați venit s-a frînt cînd am vrut s-o bag subt șopron.

Smărăndița nu mai știa de bucurie, iar Dobre sta prostit în mijlocul casei neștiind cum să explice o asemenea întîmplare.

Într-un moment se adunară toate cîte erau prin odaie și Smărăndița, Dobre și hangiul scoborîră scara.

Ceea ce numise hangiul butcă și ceea ce pe atunci se numea astfel, era o imensă caretă cu zonturi și cu arcuri, vopsită pe dinafară cu galben și în loc de geamuri la uși, avea un fel de gelozele care se puteau imobliza după voință.

Surugiii erau călări cu biciurile în mînă, gata de pornire.

Ușa butcei se deschise de către hangiu și Smărăndița intră înăuntru. Dobre se pregătea s-o urmeze, dar hangiul fără ca să-i dea timp închide ușa cu repeziciune, sări în lături și surugiii plesnind din bice porniră în fuga mare lăsînd pe hangiu frecîndu-și mîinile de mulțumire și pe Dobre înmărmurit lîngă el.

Zamet-bei cu suita porni peste un ceas după Smărăndița și ajungînd-o afară din oraș se urcă lîngă dînsa și peste cîteva zile trecură cu toții Dunărea în vilaietul Dobrogei.

Dobre fu aproape de a fi omorît de arapii lui Zamet, pe care hangiul îi asmuțea asupra lui, ca să scape de un om ce i să părea primejdios pentru viitor. Plecarea grabnică a lui Zamet îl scăpă însă și el putu să ia drumul către Basarabia, unde și sosi în curînd în satul în care locuia Cîrjali…

Cît despre hangiu, Mehmed-efendi, secretarul beiului, îi numără două mii de mahmudele de aur