Buffon laisse gronder l'envie,

C'est l'hommage de sa terreur.

Que peut sur l'éclat de ta vie

Son obscure et lâche fureur!... 

(LEBRUN)

Invidia neagră în van se tot luptă

C-o inimă vilă, perfidă, conruptă.

Să sfarme aceea ce voi ați creat,

Căci Iadul la ceruri s-atingă nu poate

Și-n sumbru-ntuneric Satana să-noate 

     Mereu e forțat! 

În van contra voastră pigmeii cutează

Să-și verse veninul de care turbează,

Pigmeii ce-n lume nici urmă nu las'!...

Ei vor ca să zboare cu aripi de ceară

Și lesne le-nmoaie lumina solară

Spre soare-nainte de-a face un pas! 

Audacie mare pe dânșii-i domnește

Când micul lor suflet amar vă hulește!...

Triumful lor însă e-n veci momentan!

Byron n-a fost oare, chiar el, a lor pradă?

Și-ndată pigmeii putură să vadă 

     Că luptă în van! 

O! Geniuri! vouă această cântare

Închin, căci voi singuri fuserăți în stare

Invidia oarbă a nesocoti,

Urmând înainte pe calea frumoasă

Atâta de dulce ș-atât de spinoasă

Ce-atâția cutează a disprețui! 

Și ție, junime, în care străluce

Scânteia cea sacră cu flacăra-i dulce,

Debilele-mi versuri și ție dedic;

Mergi dar înainte și nu privi-n urmă

Mulțimea de oameni compacți într-o turmă 

     Cu sufletul mic! 

Derâdă! derâdă! ființele brute

Și geniul vostru ș-a voastră virtute!...

Voi mergeți-nainte!... Lăsați-i pe ei!

Desfrâul le roade și viață, și minte...

Tartarul cel negru le este părinte!

La formă sunt oameni, la suflet, pigmei.