Tăcut mă urc pe colină

Soarele s-a înălțat,

Câmpul se scaldă-n lumină,

Aerul e parfumat!

Văd raze, scântei și rouă,

Petale de flori ce plouă

Și lumea îmi pare nouă,

Fii, Doamne, glorificat! 

Se pare c-o legătură

Este-ntre cer și pământ!

Cerul nu este natură?

Natura, Dumnezeu sfânt?

El e-n făpturile sale,

Tot omul și-l află-n cale 

De plângi, el plânge cu jale,

De cânți, al lui e-al tău cânt! 

Pământul de-l stăpânește,

Este că-l stăpânim!

Crima de-o pedepsește,

Este c-o pedepsim!...

Din univers se compune,

Totul la Tot se supune. 

Și iarba care se-nclină,

Și astrul luminător,

Și vântul care suspină,

Și râul tânguitor!

Și stelele nenumărate

Cu lumile nemăsurate,

Și florile care-nfloresc

Pe văile care rodesc!

Și nu e-mpărat sau rege

Afară dintr-astă lege! 

Unii i-au zis Rațiune,

Făcându-și iluziune;

Alții-n materie-l pun;

Mulți după plac îl compun!

Dar eu, care-l simt în mine,

Dar El, care-mi curge-n vine,

Creieru-mi care-l conține

Îmi strigă cu toți împreună

Este oriunde voiești

Pe buzele noastre s-adună!... 

Cugeți prin el și trăiești!...

În inima noastră palpită,

În craniul nostru s-agită!

Este și-n noi, și-n natură,

Este și-n orice făptură!

Materie, Verb, Idee,

Stau în trăsura de unire,

Și Trinitatea se-ncheie

Cu vorba: dumnezeire!