Țărmurile sunt departe, marea urlă-nfuriată, 

    Luntrea cade sfărâmată; 

    Tânărul pescar ce are cap de înger, corp de-atlet, 

    Înghițit se duce-ncet. 

    Brațul său, în care mușchii stau ca funii încordate, 

    E destins pe jumătate. 

    Ș-aplecându-se pe gâtu-i, al său chip atins de val 

    Poartă-al morții semn fatal. 

    S-a sfârșit! Dar sub făptura ce de-a lungu zace-ntinsă 

    Apa-n brațele-i cuprinsă, 

    De-o simțire nențeleasă e pătrunsă până jos 

    Și se mișcă zgomotos.