Aci sunt giuvaiere ce-mpart cu dărnicie.

Cristalizate fost-au de mine-n focul vieții,

Și-n apa lor răsfrânt-am minunea tinereții,

Iar de-artă șlefuite sunt azi pentru vecie. 

Făcut-am cea mai aspră și grea ucenicie,

Dar tot le-am smuls din suflet în faptul dimineții,

Mai limpezi decât ochii de vis ai frumuseții,

Și tot le-am dat, în urmă, nespusa trăinicie. 

De-acuma, vârsta poate pecetiea să-și pună

Pe omul de-azi și mâine, iar moartea să-l răpună.

Aceste nestemate cu apă neclintită, 

Sfidând a clevetirii pornire omenească,

Și stând într-o lumină mereu mai strălucită,

Să piară n-au vreodată și nici să-mbătrânească.