Târnăcopul, pila, mâna, mușcă stânca cu-ndârjire.

Vâna de-aur bănuită e adânc în munte-ascunsă...

Strălucirea ei curată nicăieri nu e răspunsă,

Ci mereu se depărtează, ca furată de-o vrăjire. 

Mă cuprinde, câteodată, o-ntristare ș-o-ngrijire

Străbătea-voi, prin voință, până-n taina nepătrunsă,

Sau rămâne-va ș-aceasta vechea Mekă neajunsă,

Și plătit voi fi de munca fără seamăn, c-o rânjire? 

Dar deși, dintre unelte, pe granit mi-au fost sfărmate,

Rând pe rând, aproape toate, în asalturi necurmate,

Și cu toate că, grămadă, zac tocite, și chiar rupte, 

Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea.

Simt izbânda-n depărtare printre trudă și noi lupte,

Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.