Vânt de stepe

Cântec al slavului de sud

Spre locuri unde nu se află societăți organizate,

Pustii, întinse, fără urme de plug, de-orașe sau de sate,

Nemărginiri ce-n timpul verii sunt oceane de verdeți,

Cu flori albastre, cu flori roșii, în raza clarei dimineți,

Cu aerul umplut de-arome sălbatice și mușcătoare,

Ce răzvrătind musculatura o reîncarcă cu vigoare,

Uitând ce sunt și unde m-aflu, îmi duc al cugetului cort,

Și renăscând la viață nouă, naufragiat ajuns la port,

Sunt principe stăpân pe stepă cât pot cuprinde cu vederea...

Îmi crește păru-n stufuri negre și-n ochi îmi fulgeră plăcerea,

Sunt june, sunt puternic, liber, — încalec repede-armăsar,

Apun ici-colo ca nălucă și dincolo din nou răsar...

Jiletca mea e de mătase cu fir de aur ceaprezată,

Cămașă am cu mâneci roșii, și cizma mea e-mpintenată

De-un fel de bold ce poartă-n vârfu-i o boabă chiar de 

    diamant... 

Am pantaloni ce cad în cute și am mustață de amant,

O Varinkă cu ochi albaștri ca stelele sub fruntea serii

Pe granița pustietății m-așteaptă-n vântul primăverii

Și împletindu-și a ei coadă cu fir de-argint și cu panglici,

Îmi zice: „Suflete, aleargă, de-un veac de când te-aștept aici!"

Share on Twitter Share on Facebook