Grădina este plină de taina fericirii

Și nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;

E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii 

    Fior nedeslușit. 

Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,

Garoafa râde-n soare cu roșul ei mănunchi,

Iar vița se ridică pe măr, amorezată 

    De verdele său trunchi. 

Rochițele, în brațe subțiri, dar încordate,

Strâng vișinul, și cracă cu cracă-l cuceresc,

Cireșele, alături, sub frunze-mperecheate, 

    Roșesc și se iubesc. 

Din totul se înalță un cântec către soare

De dragoste nespusă, de dulci îmbrățișări,

O falnică poemă de strofe arzătoare, 

    De tainice oftări. 

Ascultă: e grădina întreagă, ce unește

Simțirea ei suavă cu cântecul din noi,

Și cerul din adâncu-i de aur ne privește 

    Zâmbindu-ne prin foi.