Când scăzu al său prestigiu, răzvrătiți când fură toți,

Vrând să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioți,

Biblic vers pe buze moarte, zeu semeț sub tâmple-nguste,

Moise fața și-o ascunse între mâinile auguste. 

Preanțeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfânt

Era stei de nemișcare și cu ochii în pământ...

Credincioși îi rămăsese vre o doi — dar fiecare

„Oare nu mai ești tu Moise?” îi striga cu voce tare. 

„Marea Roșie nainte-ți zid de apă nu stătu?

Faraonul înăuntru nu-l făcuși de s-abătu?

Oastea lui cea strălucită n-o târâși să piară-n valuri

Cât din toată grozăvia numai oase zac pe maluri? 

Nu făcuși din piatra stearpă să țâșnească alb izvor

Care-a curs ca râu de lapte pe al mușchiului covor?

Și-n pustie, pe când foamea ne-a fost aprigă dușmană,

Nu ne-ai dat îndestularea când ne-ai dat cereasca mană? 

Scoală — ceasul de restriște nu mai este"... — Dar, tăcut,

Se-nălță de jos profetul între-ai săi neîntrecut,

Și urcându-se în munte sub a serii strășnicie,

Cu nori groși de ceață albă se-mbrăcă pe vecinicie.