Mi s-a părut întotdeauna un ce scârbos și crud

Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud

Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate

Nenorocitele ființe ce se numesc: prostituate.

Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare

Să uiți că mumă ți-e femeia și că în pântec te-a purtat,

Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare 

    Precum se pune un stigmat. 

Și câtă osebire este între amor și infamie,

Între cădere și cădere, sau sărutări, și sărutări...

De-o parte, tainică plăcere ce se-nfășoară-n poezie,

De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.

O! și cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite

Care nu pot ca să aibă nici voință de-un minut,

Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbușite,

Cu palpite pentru-oricine — cunoscut — necunoscut;

Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,

Nededate încă bine cu mârșavul povârniș;

Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,

Râd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriș...

Lacrimi?... Nu mai știu să plângă de o vreme-ndelungată...

Lacrimi?... Au vărsat destule ele, care nu mai plâng...

Lacrimile nu dau pâine, și nici jimbla cea uscată

Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strâng. 

A! Civilizare! Secol de progres și industrie,

Ai mașini de aburi duse, și cu trăsnetul te joci,

Secol plin de prevedere, secol de filantropie, 

Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,

Împărat atotputernic, pe uscat ca și pe valuri,

Îți îndeplinești menirea și nu am de zis nimic,

Dai femeilor calvaruri și poeților spitaluri,

Secol de filantropie, cine zice că ești mic?