Viscolea cumplit afară și era o noapte sumbră,

Se ghiceau, plutind prin colțuri, bestiale năzuinți,

Ș-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră

Ca o tânără femeie ce-și arată albii dinți.

Scaune și canapele având droturi sfărâmate

Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit,

Dau afară-n șomâldoace, dintre pânteci scufundate,

Câlțul obosit de slujba unui loc neodihnit.

În pereți, vreo două cadre de femei în pielea goală,

Ca în piepturi să deștepte a dorințelor răscoală,

Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,

Mute între ele, însă, vorbărețe dacă vii...

Ele toate poartă-n față ca pecetie cumplită

Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...

O femeie mai bătrână le dezmiardă părintește —

Lina este deocamdată mai frumoasă, — ș-o iubește

Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...

Însă nu disprețuiește nici pe Mimi — o nebună

Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună...

Nici pe Liza, nici pe Mița, nici pe Ana — unguroaică

Care poartă sânge roșu sub o piele de nemțoaică.

Toate fetele sunt bune, și a cărnii exploatare

Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare.