Începuse, făr' să știe, pe divinul Trovatore,

Operă care vorbește cu poeții-n orice ore,

Și pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte

Când durerea-n Mizerere printre inimi se împarte

Și când Verdi împrumută note de privighetori

Ca să zboare, dus de ele, pân-la cei nemuritori.

Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,

Și pătrunsă de-o simțire dureroasă, dar suavă,

Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc

Din clavir să redeștepte cântecul dumnezeiesc...

Mizerere! Mizerere! Dânsa-n lacrimi izbucnise...

Pe octavele-amuțite mâinile-i încremenise...

Ea uitase ce e plânsul de sunt ani îndelungați...

Armonie! Limbă sfântă, care e ș-a ta putere

Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mângâiere

Chiar din ochii ce de ele se arată mai secați?

Care e ș-a ta putere, tu ce-nsuflețești îndată

Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormântată,

Și aci ne faci să plângem și aci, ca să zâmbim?

Nu ești tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată

Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim?

Armonie! Limbă sfântă, limbă plină de simțire,

Tu dai cântecului aripi și-l înalți de la pământ...

Între suflete și ceruri ești trăsura de unire,

Și când nu mai cânți în suflet, omul intră în mormânt.

Ea plângea... Era scăpată... Dar, c-o grea scârțâietură,

Ușa se deschise-atuncea, și-njurând de dumnezei,

Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,

Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură...

Toți ne-avem destinu-n lume... El pe-al său, și ea pe-al ei.