Lumânările scăzute șovăiau — și prin odaie

Focul ce murea în sobă c-o albastră vâlvătaie

Flutură, trecând pe chipul unei searbăde femei.

Singură mai rămăsese dintre celelalte toate...

Însă, din minut în altul, rândul o să-i vie poate —

Și va trebui, atuncea, ca să-și facă rândul ei.

Încă-n floarea vieții sale, ea ce este mai trecută,

Este însă osândită ca să fie mai pierdută,

Să se plece, mai supusă, la un semn — la un cuvânt...

O țineau de milă, poate, sub acel coperământ,

Și când aspra sărăcie zilnic se însărcinează,

Pe tăblițele pierzării să înscrie nume noi,

Mila, într-o dimineață, te căiește, și oftează,

Dar te ia frumos de mână, și te-aruncă în noroi.

Ea știa prea bine aceasta, și supusă la poruncă

Își urma osânda vieții într-a vițiului muncă,

Iar Frineie, despletită, își făcea un piedestal

Dintr-a corpului osândă, dintr-a vorbei degradare,

Și din tot ce îngrozește, și din tot ce e în stare

Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,

Sau să facă să tresară patimile-n amorțire

Dintr-un suflet peste care, ca un vânt de pustiire,

A trecut desfrâul rece cu instinctu-i bestial.

Însăși fetele pieirei o priveau cu îngrozire,

Sau cu scârbă, de la dânsa, întorceau a lor privire,

Nevorbindu-i timp de ore, și de zile, și de luni;

Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni...

Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi râs și-atuncea încă...

Inima i se schimbase în prăpastie adâncă, 

Pe-ale cărei margini triste nu mai crește iarbă chiar.

Și din care nu reurcă nici răsunetul afar'.

Unde se gândește, însă, stând în jețul ei trântită?...

Fața ei odată mută e acuma-nsuflețită...

Iat-o... Pare că vorbește făr-a zice un cuvânt...

Pare c-o-nfășoară vălul unei creșteri îngrijite...

Pare-a nu mai fi femeia cu simțirile tâmpite

Și c-a tresărit cenușa într-al inimii mormânt.

Care vis o nălucește?... Care înger o însuflă?

Iat-o... Se ridică, umblă... — pe când vântul care suflă

Bate-n geamuri, bate tare, și le zguduie cumplit...

Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată...

Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată,

Spre clavirul ce-i zâmbește printre fildeșu-nvechit.

Degetele-i deșirate calcă clapele sonore...

Armonia se deșteaptă, lenevoasă, la-nceput,

Visătoare ca fecioara cugetând în timp de ore,

La bărbatul ce iubește fără ca să-l fi văzut.

E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...

E murmurul plin de șoapte al pârâului duios...

E o voce ce șoptește, ca să-și uite de durere,

Un refren din câte-un cântec simplu și copilăros.

Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă

De sub degetele albe ce alunecă pe clapă

Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin...

E o melodie sfântă de pe-o harpă inspirată,

Este dulcea sărutare de pe buza adorată,

Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin.

Și cu cât clavirul varsă note mai armonioase,

Cu atâta se fixează ochii ei deschiși și mari

Într-o ceață, pe sub care vede zilele-i frumoase 

Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari...

Vede casa-i părintească și cu streșinile-i late

Pe sub care se agață cuiburile dărâmate...

Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;

Mumă-sa-n pridvorul verde o privește cum se joacă,

Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă

La biserica din sat.

Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde

Și aruncă o privire poleită peste unde,

Roata morii se-nvârtește, vântul suflă prin zăvoi,

Turmele de la pășune trec mugind în jos pe vale...

Clopoțeii de la capre zăngănesc voios în cale...

Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.

Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie

Se revarsă în cascade de sub degetele ei,

Și pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,

Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,

Care face să vorbească inima unei femei.

Dreaptă ca o somnambulă, ea lovește-automatic

Fildeșul sau abanosul învechitului clavir,

Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic

Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.

Vântul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!

Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc...

Ea tresare — ea renaște — geme cu accente crude,

Căci și clapele au limbă, căci și clapele vorbesc.

E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea...

În prezent, nici chiar nădejdea, viața moartă, și-njosirea...

În trecut, era iubire, erau raze, era trai...

În prezent, ticăloșia; în trecut, un vis de mai.