Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte,

Și încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit,

Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsași pe el un munte,

Dar mi-ai dat ș-a ta putere spre a nu fi de el strivit.

Îmi făcuseși o coroană ce ca pietre nestemate

Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău;

M-ai ținut în orice clipă cu simțirile-ncordate,

Mi-ai fost soră preaiubită și mi-ai fost și crud călău.

Ca Iacov frumos și tânăr ce-adormise la fântână,

Deșteptat fără de veste de un înger lucitor,

Mă chemași la luptă cruntă și ai vrut să-mi fii stăpână

Și să-mi pui pe beregată uriașul tău picior...

Ca Iacov intrai în luptă ș-am ieșit ca el de-asemeni,

Și nici tu nu ești învinsă și nici eu învingător, 

Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca niște gemeni

Ș-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor. 

Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase

Mi-a văzut a vieții navă ici și colo alergând,

Dusă-n voia întâmplării pe-adâncimi întunecoase,

Care n-au fost măsurate nici de ochi și nici de gând.

Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simțire,

Dar pe când îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc,

Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire,

Către nici un țărm al vieții n-am s-ajung să odihnesc. 

Lemnul dacă arde-n vatră a rămas cenușă rece,

Ce mai caut oare-n lume dac-am dat tot ce-am avut?

Sunt un soare care-apune, sunt un cântec care trece,

Sunt o frunză care zace pe al vieții negru lut.

M-am născut în niște zile când tâmpita burghezime,

Din tejghea făcând tribună, legiune de coțcari,

Pune-o talpă noroioasă pe popor și boierime;...

Zile când se-mparte țara în călăi și în victime

Și când steagul libertății e purtat de cârciumari.