Inimi reci ca vântul iernii, psalmodii pe-același metru,

Voi, ce vecinic înfrânate de al liniștii tic-tac

Regulat orele vieții bateți ca un cronometru,

Știu că versurile mele în adâncul vostru tac.

Ele nu vă spun nimica, — sunt cuvinte fără viață,

Cel mult sunete deșerte pentru moartea ce vă-ngheață;

Dar pe harpa mea de aur poezia va zbura

Și acum și totdeauna: — și puteți rămâne mute... 

Lara și Romeo vocea vor veni să-mi împrumute,

Și cu dânșii pe-ai mei umeri aplecați ca niște îngeri

Se vor smulge de pe buze-mi armonii muiate-n plângeri. 

Credeți oare că un cântec când din suflet se revarsă

Se așteaptă să răsune printre suflete de morți?

Credeți oare că o frunte când de foc ceresc e arsă

Și străbate c-o scânteie l-ale raiurilor porți,

Vrea să știe de-omenire, când pe-a cerului cărare

Coronați de-o strălucire de lumini dumnezeiești,

Heruvimii se coboară într-a gândului cântare

Pentru-a-i da și consfințirea armoniei îngerești,

Sau că roua pică, poate, pentru frunze ce zac moarte

Prada pulberii în care le ia vântul să le poarte? 

Însă voi, ce-ați plâns cu mine pe ruinele simțirii,

Frații mei de cugetare, frații mei de suferinți,

Voi, ce-ați fost luați ca mine pe-aripa nenorocirii,

Dând la vânturile soartei aspirații și credinți,

Voi, care-ați trăit ca mine între cearcăne înguste,

Sfâșiați de-al vostru suflet ca de lacome lăcuste,

Voi puteți a mă-nțelege, căci voi singuri ați trăit...

Este o poemă-ntreagă de-a fi plâns și suferit.

Voi care cunoașteți viața sub oricare formă — voi,

Frunze veștede, purtate de răstriște prin noroi,

Voi care-ați umblat pe uliți fără haine, fără pâine,

Și v-ați dus prin ploi și zloată cum se duce câte-un câine,

Ridicând în lupta vieții frunți semețe de eroi,

Voi, nesiguri nici de astăzi și nesiguri nici de mâine,

Voi puteți a mă-nțelege, căci voi singuri ați trăit...

V-a fost frig și v-a fost foame, însă nu v-ați umilit. 

Voi, care în nopți senine ați pândit pe sub ferestre

Pe când luna-mbracă zidul cu tapetele-i maiestre,

Pe când vântul pleacă fruntea teiului mirositor;

Inimi vecinic zbuciumate, sub al dragostei fior,

Tineri care, din femeie, v-ați făcut o zeitate,

Corpuri necorupte însă, suflete electrizate,

Voi puteți a mă-nțelege, căci voi singuri ați trăit...

Este o poemă-ntreagă să poți zice: „Am iubit". 

Voi ce-ați fost purtați pe aripi de-o cerească inspirare,

Geniuri ce-mbrățișarăți toată-nvățătura mare,

Voi ce-ați despicat natura c-o privire de vultur,

Cugete, adânci prăpastii ca al cerului azur,

Harpe tainice atinse de suflarea nemuririi,

Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirii,

Voi puteți a mă-nțelege căci voi singuri ați trăit...

Sufletul e o poemă cu un cer nemărginit. 

O! dar voi, care prin viața ce pe buni și răi adapă,

Treceți fără-a lăsa urme ca și câinele prin apă,

Grași, pedanți, burdufi de carte și de-nvățătură goi —

Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi,

Parveniți fără rușine, mizerabili ce la cârmă

Faceți salturi de păiațe pe frânghie sau pe sârmă,

N-am cu voi niciun amestec, căci în lume de-ați trăit,

Este o satiră-ntreagă faptul că v-ați zămislit.