Cu norii ce afar' s-adună

Acoperind și cer și lună,

De la fereastra mea, sub coaste,

Călări pe beznă, ca prin basme,

Zăresc un șir grozav de iasme

Ce sunt a iadurilor oaste. 

Hop! Hop! Se duc mereu la vale,

Și parcă m-ar privi cu jale,

Și parc-ar râde câteodată...

Căci spăimântoasele lor rânduri

Sunt ghiana ce o port în gânduri,

Sunt mintea mea întunecată. 

Cocoșul ce-nspre ziuă cântă

Cu glasul lui nu le spăimântă...

Hip! Hip! — curg iezmele întruna,

Și dacă las perdeaua iute,

Atunci, odaia, pe-ntrecute,

Mi-o umplu, una câte una. 

Ha! Ha! — Și grabnic mă-nconjoară

Râzând de-un râs ce mă doboară, 

Iar în mijlocul lor, îndată,

Pe când mai mare e vârtejul,

Uscându-mi gura și gâtlejul,

Mă pun, și trag o horă lată.