Domnea-n locașul vecinic o noapte-ntunecoasă,

Și unul după altul, falangă fioroasă,

Ieșeau de prin morminte scheletele de morți

„Deschidă-ne iar viața lucioasele ei porți...

Destul de când mormântul ne supse și ne roase",

Striga învălmășită răsmelița de oase,

„Destul de când ne-apasă mormântu-ngrozitor...

Vrem viață, vrem lumină, vrem soare-ncălzitor."

Și țestele prin iarbă dau fuga-nsuflețite,

Purtate de schelete în grab' reîntocmite,

Așa că cimitirul era ca un vârtej

În care câte-o țeastă fugea după-un gâtlej,

Iar deget după deget, și coaste după coaste,

Urmau în goana mare ca oaste după oaste...

Femurul, câteodată, un tibia prinzând,

Da jalnice ocoale, trosnind și șchiopătând,

Și-n groaznicul amestec, ciocnindu-se în cale,

Albeau prin noaptea neagră coloane vertebrale...

Claviculă și cubit, și metatars, și stern

Păreau mișcate astfel de-același dor etern,

Iar oasele cu-ncetul la rând înghesuite,

Cu zgomot în schelete erau reîntocmite,

Și glasul ce din toate țipa îngrozitor

Era: „Vrem aer, viață, vrem soare-ncălzitor".