La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,

Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,

Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește. 

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,

Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,

Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor. 

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,...

Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,

Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare, 

    Și se uită, și se uită mizerabilul destin.