Era o zi senină ca fruntea de fecioară

Ce e neturburată de-ai patimilor nori,

O zi în care șoapte de îngeri se coboară

Și vin pe-o adiere să cânte printre flori. 

Subțiri ca o dantelă urcau mereu din apă

Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,

Și prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,

Gemea mușcat de vânturi un stuf de liliac. 

Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,

Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,

Nainte de-a-și da rodul mureau învinețite

Când ea veni să șeadă sub stuful oropsit. 

Atunci acele ramuri deodată înfloriră

Ș-o ploaie azurie vărsară peste noi...

O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră...

Uscat e liliacul și nu mai suntem doi.