Între nori și între apă se ducea fără-ncetare

Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catart;

Valuri-valuri dând năvală și smucindu-l tot mai tare

Îl făceau să șovăiască peste pântecul cel spart. 

Vântu-n funii șuierându-și uriașa simfonie

Alerga săpând prăpastii în adâncul guraliv,

Răspândind în largul mării o-ndârjită ironie

Printre urlete grozave de dușman nemilostiv. 

Noaptea neagră de pe valuri îl vedea ca o nălucă

Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund,

Fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-l conducă

Peste unda lătrătoare de la creștet pân-la fund. 

Călătorii și matrozii putrezeau pe puntea rece,

Frunți albastre, buze vineți, pumni închiși și ochi sticliți,

Toți muriseră de-a rândul; cinci și șase, opt și zece,

Și zăceau, mormane-nalte, galben-verde muceziți. 

Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate,

Spintecând în larg văzduhul sub tăiușul lor de foc,

Și-n zigzaguri ce iau văzul prin colori amestecate

Se stingeau șuierătoare într-al valurilor joc. 

Câte-un chip ieșea deodată pentr-o clipă în lumină

Când de om trăit pe mare sub un vânt argăsitor,

Când de tânăr cu păr galben și cu buze de vergină

Înghețate înainte de-a-și șopti poema lor. 

Și prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul morții,

Pe un pântec sau pe altul aplecând al lui schelet,

Dimineața-ncremenită sta în cer pe pragul porții

Și muia cu lacrimi negre nuanțatul ei buchet.