Seară palidă, și-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze...

Adierea își ascute fremătările pe stânci,

Se iuțește, se-ntremează, mișcă unda și-i dă brânci

Până ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze. 

Și, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot...

Izbucnește-o disperare strigătoare către astre,

Ce zâmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre,

Unde plânset nu se varsă, nici suspine nu se scot. 

Strălucitule Apollo, scut în contra răutății,

Ajutor îmi adu grabnic, răzbunându-mă de trai,

Și din pacea mea răpită, și din stinșii ani de mai,

Cel puțin fă o licoare pentru cupa zeității.