A speranței mângâiere mă renfășură treptat...

Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,...

Marea cântă și-nflorește, iar din unda spintecată

E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat. 

Și vibrează cer și apă... — Fire, om și providență,

Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar,

Și din trunchiul mort cum naște viața verdelui lăstar,

Din coșciug, închis aproape, iese zbor de biruință. 

Oh! și visul meu e tocmai c-ale undei legănări...

Sidefat e cu nuanțe, ghirlandat de roze albe...

Alabastrul frunții sale întrunește crini cu nalbe

Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.