Străvezie palpitare de noblețe sufletească,

Scump copil furat de moarte printr-un gest fermecător,

Barca soartei, când te duse peste granița lumească,

A schimbat pe-nvinsul jalnic în măreț învingător. 

Liliac cu flori anemici, veștejit în primăvară,

Chipul tău îmi rezâmbește ș-ale vieții tale zori,

De cum Mai reînviază cu blândețea lui solară

În potirele timide ale fragedelor flori. 

Ți-a fost crudă întruparea, și ai plâns cât nu se poate, —

N-ai știut nici chiar simțirea ce în mine-ai deșteptat, —

Însă cel puțin mormântul te-a scăpat acum de toate,

Și-a lui pace te păstrează liniștit și mângâiat.