Creștea un stuf de albaspină

Ce înflorea voios la soare,

Umbrind o cruce în ruină

Pe valea Grecii răpitoare! 

În drum, trăsura ni s-oprise,

Ș-apropiindu-ne de cruce,

Din florile ce-mbobocise

Și ce aveau să se usuce, 

Rupsei o ramură-nflorită,

Și cugetai, că chiar în groapă,

Speranța de-om nedespărțită

Cu omu-odată nu se-ngroapă, 

Că de-nsoțește albaspină

Pe om, și-n moarte cu constanță,

Emblema ei de farmec plină

Nu strigă celor vii: „Speranță?"...