Dacă primăvara vine, toți încep a lor cântare

Prin a ne vorbi de rouă și de-a vântului suflare,

Sau punând privighetoarea ca să cânte-ntr-un dafin,

O rimează foarte lesne c-un melodios suspin;

Fluturii vin mai la urmă, legănați pe aripioare;

Văile sunt însmălțate, câmpurile,-ncântătoare;

Vântul cu dulceață suflă, paserile ciripesc

Mii de șoapte, mii de cânturi, mii de flori ce-mbălsămesc!...

Pretutindeni sunt parfume, crini suavi sau roze dalbe,

Vorbă ce-a fost născocită ca o rimă pentru albe,

Și spre culme-a poeziei, ne vorbesc de câte-un dor,

Ca să bată astfel câmpii puțintel și în amor!

Dacă vine apoi seara, dânșii scot ca din cutie

Stelele nenumărate, plus o lună argintie,

Plus un cer senin, și-n fine, un zefir armonios

Îngânându-și a lui voce cu pârâul tânguios!

Iarbă verde! Aer dulce! Cer senin! Biată natură,

Iată tot ce văd în tine! Focul sacru nu se fură!