Unde oare se tot duce apa ce din matcă-afară

A ieșit de-atâta vreme sfărâmând orice zăgaz,

Întinzându-și nimicirea din o țară-n altă țară,

Și în veci fără cruțare, neavând, nici dând răgaz?

În zadar se-ncearcă unii drumul ei să-l stăvilească,

Nu mai e putere-n lume revărsarea să-i oprească.

Și e groaznică urgia, însă e dumnezeiască.

Șterge-n clipă o cetate, trece munții dintr-un salt.

Lasă-n urmă numai leșuri și târăște-ncoa și-ncolo

Dărmături muiate-n sânge cu popor după popor...

Se cutremură pământul zguduit de-un lung fior,

Iar toți zeii vechi se surpă, ș-amuțit e chiar Apollo.

Printre țipete și lacrimi lumea-ntreagă se scufundă,

Ce-a rodit de veacuri mintea este astăzi dus la fund,

Unde-au fost ogoare-odată este-o mare fără fund.