Atâta știu, că era noapte, dar nu și veacul când era...

Terasa de granit înaltă părea-n lumină că plutește

Și pe un cântec de teorbă că urcă și se-nsuflețește,

Pe când mai jos nedeslușirea unui oraș se resfira —

Treptat mai ștearsă și mai stinsă, pe când, în sus, 

    fără-ncetare 

Curgea o-ntreagă adâncime și se lărgea o-ntinsă mare,

O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gând cu tot,

Sub înserarea viorie și înstelarea-nfloritoare,

Când spre-o planetă, când spre alta, și dintr-un soare 

    spre alt soare... 

Ș-atâta știu: că era noapte, și ca să știu mai mult nu pot,

Decât c-acea terasă albă și largul cântec de teorbă

Erau și zbor nebun de aripi, erau și zbor de-naltă vorbă,

Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas și nici Olimp, 

Și de-a fost ieri, sau cine știe în ce trecut de loc și timp,

Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pământul,

Priceperi ce-n eternitate își împingeau mereu avântul,

Și ce spirale nesfârșite, nălțimea nu-și mai măsurau

Neprăvălindu-și-o vreodată nici chiar atunci când coborau.

Și hotărând că-n tot ce este nu e nimic decât cuvântul,

Căci singur el mișcare sfântă, în orice parte să-l trimeți

Ființă dă oricând voinței, schimbând-o-n sori și în planeți;

Sau pestetot fluidizând-o în proteismul cugetării,

Ce poartă timpul, ca și locul în revărsările mișcării,

Și ce din ea destăinuiește colori și forme și simțiri,

Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri —

Căci vecinicia ce nu-ncepe și nu sfârșește niciodată

Se zămislește-n toată clipa printr-o zidire nencetată. 

Dar punți de stele peste-abisuri muiau adâncu-n strălucire

Și se simțea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte

Aceeași viață neînvinsă își duce valul mai departe.

Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile-omenești

Mai sus azvârl-această viață ce-n veci de-a noastră se desparte, 

Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolți cerești,

Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte

Pe când nemărginirea-ntreagă e o-ncâlcire de cuvinte

Cu tâlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri

Și că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci și-n veci nu minte,

Că-și potrivește înțelesul pe-orice vârtej de-nsuflețiri —

Și fie că priveam abisul, și fie că priveam pământul,

Răpit de-aceeași adâncime, sporit simțeam că mi-e avântul.

Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sânul Prea Tăriei

Și noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini. 

Cu chei de aur deschisesem porți ce pe veci păreau închise,

Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini —

Din taina sfântă a mișcării înțelegeam pe Dumnezeu,

Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu,

Ghiceam în pulberea de aștri nenumărate oști de îngeri,

Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plângeri,

Știam că Dumnezeu e vecinic și vecinic mă simțeam și eu.