Prin selbea-ntunecoasă

Îmi place, către seară, prin selbea-ntunecoasă,

Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc!

S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,

Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc! 

S-aud murmurul dulce al apei cristaline,

Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor;

Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine,

Venind să se reflecte în micul râușor; 

Să-mi văd deasupra frunții plutind strălucitoare

A stelelor lumine, ici-colo peste cer,

Și-n juru-mi umbra nopții așa de-ncântătoare,

Ce-n lume răspândește tăcere și mister. 

Atuncea cât îmi place să-mi uit d-această viață!

Chiar rătăcind prin selbe să-mi uit că eu respir!

Iar numai câteodată din creieri-mi pe față

Să se reflecte încă vrun dulce suvenir! 

Și astfel să trec noaptea prin selbea-ntunecoasă,

Nutrindu-mă cu aerul îmbălsămit de flori,

Să-mi uit prezenta viață, atât de dureroasă,

Căci eu o voi relua-o în revărsat de zori!

Share on Twitter Share on Facebook