A. Imperiile

Şi în cazul popoarelor, şi în cazul indivizilor, caracterul şi destinul sunt cele două forţe care acţionează asupra Istoriei. Istoria unui popor, nu decurge exclusiv din caracterul sau. Lungimea nasului Cleopatrei, pură chestiune de destin, a exercitat o influenţă considerabilă asupra istoriei lui Marc-Antoniu şi, în consecinţă, asupra celei a Imperiului roman.

Destinul, mai degrabă decât caracterul, explică de ce dezvoltarea imperială a naţiunilor europene a început cu Spania. Toată lumea ştie că diversele regate peninsulare au fost unificate de-o serie de monarhi, dintre care cei mai importanţi sunt regii catolici, graţie vigorii unei pasiuni religioase care domina pe atunci ţara. Căderea Granadei simbolizează unirea tuturor spaniolilor într-o credinţă. Acum, după ce s-a scurs timp destul pentru ca pasiunea religioasă să se fi domolit considerabil, ne putem întreba dacă Spania n-ar fi fost mai fericită şi, în ultimă analiză, mai puternică, dacă ar fi permis unei varietăţi mai mari de credinţe şi de rase să trăiască şi să prospere pe solul ei. Impulsul acumulat pentru a doborî porţile Granadei a purtat Spania în aventuri religioase care au durat trei secole – prin glorie până la ruină. Dar, în istorie, ipotezele nu sunt decât jocuri intelectuale şi realitatea este că Spania intră în istoria europeană ca un popor de pasiune.

Poate şi mai important din punctul nostru de vedere este un alt eveniment contemporan căderii Granadei. Cristofor Columb descoperă America. Şi de astă dată, Spania se manifesta ca un popor de pasiune, cu toate caracteristicile pe care i le-am stabilit. Descoperirea, exploatarea şi colonizarea Lumii Noi este poate epopeea de cea mai mare anvergură a rasei albe. Nu şi-a găsit încă un Homer vrednic de măreţia ei, dar criticii nu i-au lipsit. Timp de trei secole, Spania a fost inamica celei mai mari părţi a lumii, tocmai partea cea mai harnică şi mai abilă în dirijarea a ceea ce numim noi „informare”. Ideile lumii cu privire la epopeea americană a Spaniei trebuie revăzute, pentru a insera această superbă şi măreaţă operă de proporţii colosale la locul cuvenit în istoria umană.

Ne vom putea da seama atunci de adevăratul merit al primilor navigatori şi exploratori, de curajul lor, de imaginaţia lor, şi chiar, în majoritatea cazurilor, de înţelepciunea lor excepţională. Aceşti oameni au acţionat ca aventurieri individuali. Mai degrabă sau mai târziu, desigur, înainte sau după expediţiile lor, ei se străduiau să obţină o cartă legală care să le dea un statut oarecum oficial. Dar impulsul iniţial şi eforturile care îi permiteau să reuşească erau pur individuale.

Regăsim aşadar la ei trăsătura tipic spaniolă pe care am numit-o coexistenţa tendinţelor contrarii. Luate în ansamblu, explorarea şi colonizarea Americii de către spanioli sunt poate opera cea mai inumană, dar şi cea mai umană, în genul lor. Nu încape îndoială că spaniolii au făptuit abuzurile şi violenţele atât de des comentate de atunci încoace; dar tot spaniolii sunt cei care au stabilit şi proclamat criteriile de omenie prin care au fost condamnate aceste acte neomeneşti.

Şi pe când cei dintâi, colonizatorii brutali şi lipsiţi de scrupule, şi-au găsit imitatori, chiar în epoca noastră, spiritele umanitare care şi-au ridicat glasul în sprijinul indienilor au vorbit şi au gândit foarte înaintat faţă de epoca lor şi chiar, în anumite privinţe, faţă de-a noastră.

Ca sistem, colonizarea spaniolă s-a statornicit pe principiul egalităţii raselor, consecinţă firească a inspiraţiei religioase care stă la baza dreptului spaniol. Acest principiu explică lipsa oricărei prejudecăţi de culoare în Imperiul colonial spaniol şi, în consecinţă, faptul că America spaniolă e azi creuzetul în care se prepară o nouă rasă pe baza elementelor alb, roşu şi negru adunate de istorie pe teritoriul american. A doua consecinţă a inspiraţiei religioase care însufleţea naţiunea spaniolă pe vremea aceea constă în faptul că Statul colonizator se considera oarecum obligat să instruiască şi să convertească populaţiile indigene. Orientarea Imperiului spaniol este, în consecinţă, nu politică sau economică, ci spirituală. Această aserţiune se poate confirma comparând datele când au fost întemeiate universităţile şi colegiile din cele două continente americane. Cele mai vechi sunt toate de origine spaniolă, şi efortul creator al Spaniei în această privinţă ne apare aici aproape de necrezut.

Nu există nimic în istoria Imperiului spaniol care să nu poată fi explicat satisfăcător în lumina caracterului Spaniei schiţat aici. Din punct de vedere economic, spaniolii au trebuit să-şi plătească prioritatea cu numeroase erori. Ei au încercat să monopolizeze comerţul din coloniile lor. Această idee, deşi absurdă, a reînviat de curând, sub forma întinerită a idealului recomandat de câţiva entuziaşti ai Imperiului britanic – ceea ce dovedeşte marea vitalitate a erorilor. Din punct de vedere politic, Imperiul spaniol, ca şi Spania însăşi, a fost bine, rău sau mediocru guvernat, pe măsura viceregilor la putere. Aşa-numitele Leyes de Indias sunt considerate astăzi excelente ca doctrină şi abile în procedură, dar, în ultimă analiză, factorul preponderent era omul care guverna.

În cele din urmă, distrugerea Imperiului s-a produs – abstracţie făcând de un anumit număr de elemente străine, cum ar fi co'aborarea engleză şi americană – sub efectul cauzelor psihologice cu care suntem familiarizaţi. Spaniolul de peste ocean era tot atât de individualist ca şi compatriotul său european. Forţa centrifugă caracteristică omului de pasiune în acţiune i s-a revelat cu prima ocazie. Istoria emancipării Americii spaniole este încă un capitol care trebuie refăcut din istoria Spaniei. Aproape toate mişcările care au contribuit la această emancipare s-au născut sub forma unor răscoale inspirate de loialitatea faţă de coroana Spaniei persecutată de Napoleon. Printr-o evoluţie naturală comandată de tendinţele disper-sive inerente psihologiei spaniole, aceste mişcări au devenit în cele din urmă nişte războaie de emancipare. Dealtfel, aceste tendinţe dispersive n-au încetat să acţioneze în momentul când coloniile au rupt legăturile politice care ie uneau cu patria mumă. Sub influenţa lor, vechiul Imperiu spaniol s-a divizat într-un număr crescând de naţiuni, astfel îneât, într-un contrast izbitor cu Statele Unite, pe care rasa engleză le-a creat în nordul Americii, rasa spaniolă a dat naştere, în sud, Statelor dezunite.

Cu toate acestea, Imperiul spaniol, ca forţă pozitivă şi originala, n-a murit odată cu războaiele de emancipare, pentru că murise dinainte, ucis în ziua când Armada a fost abandonată de marele ei amiral, Seniorul, altfel spus Dumnezeul catolic. Când Santa-Cruz, care organizase Armada şi urma s-o comande, a murit cu câteva zile înainte de data aleasă pentru plecarea ei, Filip al II-lea 1-a numit pe succesorul său în persoana ducelui de Medina Sidonia, care, cu umilinţă, a rugat-o pe Majestatea Sa să-l ierte, căci, spunea el, habar n-are de strategia navală şi, pe deasupra, mai suferă şi de rău de mare. Regele a răspuns că însuşi Seniorul va prelua comanda. Seniorul a condus-o la înfrângere. Marea forţă catolica trimisă pentru a zdrobi erezia Angliei a fost; învinsă de 313 un amiral englez care era el însuşi catolic. Începând din ziua aceea, naţiunea spaniolă, poate chiar fără să-şi dea seama ea însăşi, şi-a pierdut idealul. Don Quijotc a fost scris, câţiva ani mai Urziu, de un om care luptase sub drapelul Spaniei la Lepanto, în faimoasa victorie asupra turcilor „cel mai mare eveniment, spune Cervantes, din câte au văzut secolele”.

Poporul spaniol s-a întors sub cortul său.

Ne putem aştepta să vedem cum evoluţia imperială a Franţei ia forma unui efort sistematic pentru statornicirea unei frumoase ordini intelectuale în lume. Ordinea este, precum ştim, categoria intelectuală a acţiunii şi, în consecinţă, o necesitate inerentă psihologiei franceze. Ştim, de asemenea, că în viaţa lor colectivă francezii ajung la ordine cu ajutorul unui Stat şi-a unei ierarhii oficiale şi că, în consecinţă, contrar celor ce se petrec în Anglia, Statul, în Franţa, ocupă o poziţie centrală şi predominantă.

Printr-o generalizare sau o universalizare care este ea însăşi în armonie cu structura intelectuală a francezului, istoria politicii externe a Franţei se inspiră dintr-o tendinţă de-a organiza lumea sub forma unui soi de sistem solar având Parisul drept centru şi drept soare. (Regele-Soare). Procedând astfel, naţiunea franceză nu-i câtuşi de puţin determinata de motive egoiste. Impulsul care îi susţine lupta seculară împotriva Casei de Austria nu-i, în fond, decât manifestarea acelei necesităţi primordiale a geniului ei: ordinea şi, în consecinţă, o grupare inteligentă şi pacifică de naţiuni în jurul Parisului.

Să observăm deosebirea considerabilă care există între această tendinţă spre ordine, care domină politica externă a Franţei, şi tendinţa spre unitate, care inspiră războaiele imperiale ale Spaniei. Spania luptă pentru un principiu spiritual. Ea se crede soldatul lui Dumnezeu. Politica Franţei, chiar şi cea a „Regelui foarte Creştin”, este întotdeauna laică şi indiferentă în materie de religie. Primul monarh creştin care se aliază cu Marele Turc, este Fraracisc I-ul. Henri al IV-lea consideră că Parisul merită o liturghie şi acţionează în consecinţă.

Acestei deosebiri de inspiraţie îi corespunde o deosebire de scopuri şi de metode. Scopul Spaniei este un singur monarh, un singur imperiu, o singură spadă, cum sună versul ajuns celebru, al lui Acuna”:

Un monarca, un imperio y una espada.

Metoda ei este intransigentă ori de câte ori se pune problema unor interese religioase. Când Filip al Il-lea, după ce încercase în Ţările-de-jos metoda forte, se decide să-şi schimbe politica, el îi dă lui Requessens, succesorul ducelui de Alba, instrucţiuni care permit orice concesii, exceptându-le pe cele privind puritatea credinţei, pentru că, spunea regele, „prefer să pierd provinciile”. Scopul Regelui Franţei este mult mai lumesc, iar conştiinţa lui mai politică. Atâta vreme cât supremaţia ţării nu-i primejduită, naţiunea franceză e gata să lase celelalte naţiuni să facă ce vor într-o lume care ar îmbina avantajele păcii cu cele ale civilizaţiei franceze. Un asemenea scop, pentru atingerea căruia – cel puţin în ochii Franţei – naţiunea franceză dădea mai mult decât primea, admitea aşadar o oarecare elasticitate diplomatică. Spania, soldatul lui Dumnezeu, nu putea face concesii, pentru că nu era vorba de interesele ei ci de Dumnezeu. Franţa, protagonistă a ordinii, putea face concesii de vreme ce, deşi dezinteresată în fond, în joc erau propriile ei interese. Diplomaţia franceză a înlocuit-o curând pe cea spaniolă, pentru că era mai liberă în metode şi mai puţin ambiţioasă în scopuri.

Această politică era slujită de două forţe de importanţă considerabilă. Prima este geniul mili-

3(* Fernando de Acuiâa, poet spaniol de origine

Ji5 portugheză. A trăit spre sfârşitul secolului al XVI-lea.

Tar al rasei. Când am comentat psihologia individuală a francezului, am observat cum tendinţa militară apare aici ca rezultat firesc al unei combinări între două grupuri de tendinţe: grupul legat de previziune-neâncredere şi grupul care cuprinde contemplarea intelectuală, apetitul, viteza sugestivă şi elanul. Tendinţa militaristă a unei rase intelectuale ajunge cât se poate de firesc la simţul gloriei. Gloria, dealtfel, nu-i în fond decât vanitate naţională, şi ştim că vanitatea este o trăsătură cu deosebire franceză. Poporul francez este poate cel mai sensibil la gloria militară în sine fără să ţină seama de rezultatele pozitive pe care le aduce. El o vede ca spectacol pur, în timp ce englezul, când se gândeşte la gloria militară, n-o consideră decât ca o manifestare a puterii şi-a capacităţii sale de acţiune.

Această tendinţă franceză spre gloria militară explică faptul că i'deea franceză de ordine a îmbrăcat deseori forma imperiului militar. Imperiul visat de Ludovic al XII-lea şi de Francisc I-ul, pregătit de Henri al IV-lea şi realizat de Ludovic al XlV-lea; Imperiul pregătit şi de Revoluţia franceză şi desăvârşit de Napoleon; Imperiul la care aspira şi Napoleon al III-lea, Imperiul militar al Franţei n-a vizat lumea imediată – rasă şi comerţ, ca Imperiul britanic – nici lumea de dincolo – teocraţie, ca Imperiul spaniol – ci este o creaţie intelectuală, sau, ca să cităm cuvintele lui Victor Hugo despre imperiul lui Charlemagne, „un frumos spectacol menit să farmece gândirea”. Trebuie să vedem în el întruchiparea unei splendide universalităţi. Ea prinde să se înfiripe încă în visul lui Henri al IV-lea de-a crea o mare confederaţie de naţiuni – vis anticipat cu câteva secole faţă de epoca lui şi care, totuşi, inspira politica de zi cu zi a Marelui Rege. Ea reapare şi în generoasele principii internaţionale proclamate şi apărate de marii revoluţionari; inspiră şi înalţă astăzi credinţa franceză în supremaţia intelectuală a Franţei, în ceea ce are ea poate prea naiv naţional, credinţă care-i cea de-a doua forţă în slujba expansiunii sale imperiale. 316

Credinţă în supremaţia intelectuală. În realitate, însă, ceva mai profund. Dorinţa de-a răspândi asupra întregii lumi strălucirea spiritului ei; „Strălucirea Franţei”. Numele de „Oraş Lumină”, dat Parisului, sună acum ca o neghiobie în urechile poporului francez, căci 1-a auzit prea deseori, dar nu încape îndoială că trebuie să-l fi încântat când 1-a auzit prima oară, pentru că exact acesta e rolul în care îi place Parisului să se închipuie. Şi astăzi, când lumea a ajuns prea mare, iar războaiele prea tehnice şi de-o barbarie prea ştiinţifică pentru ca imperiul militar să fie posibil şi agreabil în ochii francezilor, acest înalt ideal de-a fi mereu făclierul lumii rămâne în sufletul Franţei cea mai scumpă şi mai rafinată formă a imperialismului ei. Imperiul francez este intelectual.

În timp ce Imperiul spaniol e inspirat de-o pasiune religioasă, iar Imperiul francez e călăuzit de-o viziune intelectuală, Imperiul britanic e rezultatul unui impuls de creştere care se manifestă în efectele sale, impuls vital şi totdeauna potenţial activ, dar rămânând secret atât în ceea ce priveşte originea cât şi ţelurile sale finale, gata întotdeauna să ocolească obstacolele pentru a urma curba compromisului, în acest caz, nici pasiune dominantă, nici viziune intelectuală; în consecinţă, nici condiţii intransigente, nici plan prestabilit. O forţă care înaintează şi nu cunoaşte decât celelalte forţe în-tâlnite în calea ei, faţă de care se comportă conform legii cunoscute în matematică sub numele de „compoziţia forţelor”; când impulsul de creştere al Imperiului este mai puternic decât obstacolul, atunci îl răstoarnă; când e mai slab, îl ocoleşte.

Evoluţia Imperiului britanic este aşadar empirică, continuă şi limitată la sfera acţiunii.

Empirică. Până-ntr-atât îneât impulsul de creş-3Utere se manifestă uneori mai limpede în cutare englez individual decât în naţiunea luată în ansamblul ei. Drake, Raleigh, Clive, Cecil Rhodes sunt cazuri tipice. Dar, cu toate că aceşti oameni au simţit impulsul de creştere mai bine decât ansamblul ţării, nu s-ar putea spune că au avut o viziune clară, conforma unui plan. Aceşti englezi tipici au fost ca nişte muguri pe un copac puternic şi viguros, sau ca membrele unui trup tânăr şi sănătos.

Caracterul empiric al acestei evoluţii este unul dintre elementele de forţă ale Imperiului britanic, pentru că îi permite să se adapteze tuturor formelor, tuturor climelor, tuturor circumstanţelor locale. De la pompa şi luxul imperial de la curtea Vice-Regelui Indiei până la simplitatea republicană a Commonwealth-ului australian, toate formele de guvernământ şi toate tipurile de colonizare coexistă sub mantia mondială a Majestăţii Sale Regelui Angliei. Nimic nu lipseşte din această enciclopedie de forme coloniale – nici măcar eşecul. Imperiul britanic îşi arată cicatricea lăsată de desprinderea coloniei americane cu mân-dria unui veteran care a spălat în sângele numeroaselor victorii înfrângerea de odinioară, care a devenit astfel un element indispensabil în istoria Imperiului britanic, dovedind caracterul empiric al succesului său.

Continuitatea creşterii este forma imperială a continuităţii politicii britanice în general. Corpul politic este întotdeauna activ pentru că este întotdeauna viu, viaţa şi acţiunea alcătuind pentru el o unitate. Este cazul să semnalăm relaţia intimă existenta între continuitatea observată în viaţa politică engleză şi spiritul de cooperare, despre care ştim că este una dintre forţele caracteristice ale vieţii engleze în general şi al vieţii politice engleze în particular. Ar fi greu de găsit o armonie mai desăvârşită, o muncă de echipă mai bine coordonată că în politica imperială a Angliei. Arta colaborării prin opoziţie nu poate fi dusă la un grad mai înalt de perfecţiune. Conservatorii extind Imperiul. Liberalii îi condamnă; apoi, cu con- 31< ştiinţa împăcată de gestul lor, consolidează noile achiziţii cu injectări de ciment liberal, sub forma de self-govemment şi alte calmante de acelaşi gen.

Orientarea spre acţiune a sistemului colonial britanic se manifestă prin caracterul ei eminamente economic. Prima preocupare a colonizatorilor e să transforme colonia într-o paying proposition, altfel spus un organism economic autonom şi prosper. Acest scop este atins deseori respectându-se interesele celor guvernaţi – mai ales în epoca noastră. Câteodată, totuşi, interesele popoarelor guvernate trec pe planul al doilea, pentru ca să prevaleze, dintr-o perspectivă mai largă, interesele economice ale ansamblului. Dar, în toate cazurile, inspiraţia fundamentală este economicul. Simţul materiei şi al materialităţii, pe care am avut ocazia să-l observăm în caracterul englezesc, îşi dă aici roadele, orientând colonizarea en-g'eză mai mult spre lucruri, decât spre oameni, iar când se ocupă de oameni, spre bunăstarea lor materială mai degrabă decât spre satisfacerea nevoilor lor intelectuale sau spirituale.

Neutralitatea englezilor faţă de religiile indigene – şi respectarea formelor locale, a credinţelor şi-a cultelor – nu-i decât calitatea-defect care decurge din această orientare economică a activităţii lor coloniale. În fond, această neutralitate conţine o anumită indiferenţă, iar imparţialitatea lor nu-i decât consecinţa firească a distanţei – o distanţă verticală – la care se situează faţă de „supuşii” lor.

Paralela noastră este aşadar pe deplin îndreptăţită de această examinare de ansamblu a dezvoltării imperiale a celor trei ţări. Colonizarea spaniolă, cel puţin cea de pe vremea când Spania avea un sistem colonial definit, se inspira din tendinţele spirituale şi dintr-un simţ egalitar cu rădăcină religioasă. Colonizarea franceză este călăuzită de-o idee de ordin intelectual, care caută să generalizeze şi să extindă în colonii formele metropolei. Coloniile devin „Frântele de peste mare”. 19 b se întemeiază, de asemenea, pe egalitate, dar o egalitate care este o idee fondată pe concepte intelectuale. Imperiul britanic se dezvoltă mai degrabă ca un mare efort economic, în care fiecare teritoriu joacă un rol definit conform climatului său şi a situaţiei geografice, şi unde fiecare rasă exercită anumite funcţii potrivit rangului şi dezvoltării sale. Nicio idee, niciun fel de simţ al egalităţii nu intervin să complice situaţiile oricum destul de dificile în sine. Rasa britanică exercită pretutindeni rolul conducător.

Este încă un rezultat la care trebuia să ne aşteptăm, date fiind consecinţele determinate de sentimentul limitării de grup, pe care le-am observat în psihologia engleză. Ştim că fair-play-şi vocaţia organizării spontane au drept frontiere frontierele rasei la care se manifestă. Orice slăbire, orice breşă în acest zid rasial trebuie considerate aşadar primejdioase pentru virtuţile rasei. Rasa o simte obscur, dar sigur, şi se apără de această primejdie cu toate mijloacele posibile. Presiunea grupului acţionează astfel prin toţi indivizii. Şi dacă îi împiedică să cucerească inima popoarelor pe care le guvernează, le permite totuşi, uneori în împrejurări dificile, să poarte cu demnitate ceea ce au numit ei povara omului alb.

Să remarcăm că evoluţia istorică a imperiilor spaniol, francez şi britanic poate fi reprezentată cu ajutorul graficelor care ne-au folosit pentru a figura curba acţiunii la fiecare dintre cele trei tipuri psihologice corespunzătoare. Astfel, graficul acţiunii la omul de pasiune, descris ca o linie orizontală de inacţiune tăiată ici şi colo de neaşteptate vârfuri de eforturi excepţionale, reprezintă fidel istoria Spaniei: graficul acţiunii la intelectual, pe care l-am văzut sub forma unei serii de linii drepte tangente la meandrele realităţii, şi rectificate succesiv de coturi neaşteptate, reprezintă tot atât de fidel istoria Franţei, cu tentativele ei mereu reînnoite de construcţie imperială: Ludovic al XlV-lea, Napoleon I-ul şi Napoleon al III-lea, a Treia Republică. În sfârşit, graficul acţiunii la im omul de acţiune, curbă sinuoasă adaptându-se fidel sinuozităţii naturii, este o imagine exactă a evoluţiei empirice a Imperiului britanic, care ia în fiece moment direcţia cea mai compatibilă cu evenimentele şi cea mai prielnică intereselor Angliei.