B. Naţiunile

Cum era de aşteptat, dezvoltarea istoriei naţionale a celor trei ţări coincide în liniile sale generale cu cea a istoriei lor internaţionale şi, în consecinţă, se adaptează tot atât de bine la premisele noastre psihologice. Grupul director este, respectiv, Castilia în Spania, Ile-de-France în Franţa, şi Anglia în Regatul-Unit. Castilia urmăreşte mai degrabă unificarea Peninsulei decât centralizarea şi organizarea ei, şi unitatea spirituală mai degrabă decât unificarea politică şi economică. Actul caracteristic în acest scop, dus la capăt fără a se ţine seama de consecinţele politice şi economice, este convertirea silită a evreilor şi a maurilor şi expulzarea recalcitranţilor. Niciun fel de prejudecată rasială: numai şi numai exigenţa unui confort religios care nu permite nicio opinie rivală. Exemplu pur al unei pasiuni religioase acţionând în metropolă cu aceeaşi intransigenţă şi acelaşi dezinteres cu care îşi ruinase puterea în Ţările de Jos.

Mai târziu, tendinţele dispersive ale rasei se manifestă în Peninsulă. Aşa cum în America, Sta-tele-Unite din nord – engleze – fac faţă Statelor dezunite din sud – spaniole – în Europa, Regatul-Unit englez din nord corespunde Peninsulei dezunite spaniole din sud. Portugalia, pe care cel mai mare istoric al ei, Oliveira Martinos, a înţeles-o atât de bine considerând-o una dintre Spânii” rupe odgoanele ce-o leagă de restul Peninsulei Şi, întorcând spatele destinelor ei peninsulare, îşi aţinteşte ochii melancolici spre acel punct din zare unde a asfinţit odinioară soarele imperiului ei. În Catalonia, tineri visători, stimulaţi de un trecut literar, încearcă să galvanizeze o naţionalitate nicicând mai spaniola decât atunci când refuză energic să fie spaniolă. Fiecare regiune, de îndată ce se trezeşte la viaţa politică, simte imboldul forţelor centrifuge care dormeau în inima ei iberica. Secolul al XX-lea va asista din nou în Peninsulă la lupta dintre o Castilie întotdeauna preocupată de perspectiva unităţii, dacă nu întotdeauna inteligentă, cel puţin întotdeauna înţeleaptă, şi forţele dispersive pe care le poartă în el sufletul iberic.

Evoluţia istoriei franceze este un triumf al organizării de stat. Aşezat la cea mai frecventată răscruce a Europei, deloc favorizat de natură din punctul de vedere al unităţii rasiale, Regatul Franţei se constituie sub o formă puternic centralizată în jurul Parisului. Printre forţele care explică acest miracol istoric, ar trebui menţionate în mod special: legea, spada şi drumul. Legea definită de „le-gişti” furnizează baza dreptului; activitatea militară a monarhilor, bine slujită de căpitani străluciţi, asigură autoritatea acestui drept; în fine, un sistem de comunicaţii admirabil conceput şi executat permite spadei să apere litera legii. Toate aceste trei forţe sunt eminamente intelectuale. Tendinţa centralizatoare a comunicaţiilor franceze este poate cea mai caracteristică trăsătură a întregului sistem. Aşa era pe vremea vechilor drumuri; aşa este şi astăzi când căile ferate le-au înlocuit. În timp ce concurenţa liberă, într-o colectivitate comercială, permite ca reţeaua feroviară engleză să se dezvolte ca o vegetaţie în continuă creştere, căile ferate sunt obiectul unui plan dinainte studiat cu minuţie de un om de stat intelectual şi tehnician, iar acest plan ia forma unei stele având drept centru Parisul*. Claritate, previziune, ordine de stat, centralizare, sunt trăsăturile tipic franceze care reglează evoluţia istorică a Franţei.

Istoria britanică este modelată de Anglia. Nu monarhii englezi înţeleg cel mai limpede această istorie, ci mai degrabă Anglia însăşi, colectivitatea, care simte că monarhul iroseşte deseori viaţa şi banii naţiunii în războaie inutile cu francezii, când adevăratele interese istorice sunt acasă, unde încă totul trebuie făcut pentru a transforma într-o echipă disciplinată forţele răzleţe ce răsar pretutindeni datorită vitalităţii ţării. Poporul englez începe prin a-şi asigura un puternic self-govern-ment. Absoarbe Ţara Galilor; absoarbe Scoţia*. Dar toate aceste operaţii sunt realizate cu o intervenţie minimă în felul de trai al localnicilor, în limba şi în religia ţărilor care urmează să fie formate. Procedeul se dezvoltă în armonie cu tendinţele fundamentale ale caracterului englez definite aici: empirism, utilitarism, organizare spontană.

Şi totuşi există un punct al evoluţiei unde organizarea federativă a Angliei eşuează: Irlanda. Acest eşec şi transformarea lui subsecventă într-un succes nu sunt lipsite de-o profundă semnificaţie psihologică. Anglia eşuează în Irlanda pentru că

L

* Limba a înregistrat aici contrastul dintre concepţia feroviară a Franţei şi cea a Angliei. Cuvântul bifurcation se spune junction în engleză. Cu alte cuvinte, inginerul francez îşi vede reţeaua ca pe un sistem pornind din centru şi organizându-se prin subdiviziuni succesive, în timp ce englezul empiric se limitează să „cupleze” ceea ce apare cu ceea ce există, astfel încât reţeaua lui se formează prin acumulare.

Faptul că Spania a adoptat cuvântul francez, bi-furcation, se explică deoarece căile ferate spaniole au început sub conducerea tehnică a inginerilor francezi. El se integrează aşadar pe deplin în cadrul analizei noastre paralele a celor trei caractere. (N. A.)

* Se descotoroseşte de influenţa străină a organizării romane prin schisma lui Henric al VIIT-lea. (N. A.)

Irlanda se află aşezată dincolo de barierele naţionale;: Sentimentul de. Co-naţionalitate, rare se extinde cu uşurinţă la scoţieni şi la~ locuitorii din Ţara Galilor*, permite o cooperare sinceră şi omo- 1 genă pe tot cuprinsul uriaşei insule. Trecând în I Irlanda, acest sentiment se „refractă”. Irlandezul f este, în fond, un străin. În aceste condiţii, ştim că virtuţile tipice ale englezului în acţiune recurg la ua subterfugiu; nu din vina lui, bineînţeles, pre-supunând că ar-fi vorba de vina cuiva, ci prin faptul în sine că există o falie, o frontieră, o deosebire de mediu, astfel că englezul nu găseşte la irlandez o imagine suficient de asemănătoare lui însuşi, pentru a-i permite să stabilească o cooperare: spontană.

Pentru că irlandezul este un om de pasiune ca şi spaniolul. Este aşadar foarte individualist, sărac în virtuţi colective, înclinat să simtă patriotismul mai degrabă ca pe-o pasiune care trebuie să se mistuie în sufletul său izolat, decât ca pe un combustibil folositor uzinei naţionale. Istoria relaţiilor anglo-irlandeze este aşadar, în planul faptelor exterioare, o luptă inegală între o naţiune înzestrată cu un simţ viguros al unităţii şi al muncii în echipă şi un popor dispersiv şi individualist, slab aşadar ca naţiune. Irlanda era profund divizată atât din proprie slăbiciune, în calitate de colectivitate, cât şi din cauza presiunii inamice.

Dar dedesubt, această luptă determină o evoluţie de-o profundă semnificaţie spirituală. În timpul îndelungatei sale încercări, Irlanda evoluează. Caracterul ei se apropie de caracterul englez în ceea ce are el esenţial. Sub presiunea istorică a luptei, poporul de pasiune absoarbe treptat virtuţile poporului de acţiune. Când această anglificare a Irlandei a devenit suficientă, Irlanda s-a transformat într-o naţiune dotată cu o puternică disciplină spontană. Acest proces nu se va încarna însă în irlandezii anglofili, ci, dimpotrivă, în sinn-ţeiner, irlandezul care reprezintă individul

* Locuitorilor din Ţara Galilor, poate că nu fără M unele rezerve. (N. A.) dominat, modelat şi disciplinat de grup. Adevăratul irlandez anglificat este în fond tocmai acest sinn-feiner. Murind pentru Irlanda, primarul din Cork, simbolizează momentul dramatic când, fără să ştie, Anglia a cucerit Irlanda, pentru că, în definitiv, ea luptă cu nişte irlandezi care din punct de vedere psihologic sunt englezi. Lupta nu mai este necesară şi Irlanda devine un Dominion.