Partea a doua INTRODUCERE

Odată fixate liniile principalt ale paralelei dintre caracterele englez, francez şi spaniol, e cazul să verificăm concluziile la care duc ele a priori prin observarea directă a vieţii individuale şi colective a acestor trei popoare. Dar, înainte de-a ne aventura pe acest teren, va fi poate necesar să facem faţă câtorva obiecţii şi să punem la punct propriile noastre afirmaţii, adăugându-le câteva rezerve.

Prima obiecţie care sare în ochi este că ipoteza care constă în a-l asimila pe englez omului de acţiune, pe francez omului de gândire şi pe spaniol omului de pasiune, este prea simplistă şi prea sistematică în acelaşi timp şi prezintă, printre alte aspecte neverosimile, pe acelea de-a epuiza numărul de tipuri psihologice simple ale umanităţii cu primele popoare la care se aplică. Se cuvine aşadar să atragem atenţia că ipoteza noastră n-are pretenţia să reprezinte grupul acestor trei caractere la modul exact şi absolut. Nu-i vorba, în definitiv, decât de-o primă aproximare, cum ar spune matematicienii. Toate tipurile omeneşti conţin simultan un om de acţiune, un om de gândire şi un om de pasiune, sau, dacă vrem, toţi oamenii sunt în acelaşi timp oameni de acţiune, de gândire şi de pasiune. Unitatea rasei umane se bazează pe acest fapt evident. Dar nu-i mai puţin evident că la anumiţi oameni, una sau alta dintre aceste tendinţe predomină şi, cu toate că aici ieşim din evidenţă pentru a intra în ipoteză, este limpede că tendinţa spre acţiune predomină în englez; spre gândire, în francez; spre pasiune, în spaniol.

Dar putem face un pas mai mult. Este probabil că dintre toate tipurile naţionale care se disting prin predominarea tendinţei spre acţiune, la englez această predominare se vădeşte a fi cea mai profundă. Şi, mutatis mutandis, acelaşi lucru se poate spune în cazul francezului şi al spaniolului. Astfel îneât ipoteza noastră ar putea fi formulată în felul următor: englezul, francezul şi spaniolul reprezintă caracterele naţionale care se apropie cel mai mult de tipul pur al omului de acţiune, al omului de gândire şi, respectiv, al omului de pasiune.

Admitem, bineînţeles, că în fiecare dintre aceste caractere, aşa cum se definesc ele prin predominanţa unuia dintre aceste tipuri, acţionează, deopotrivă, deşi în proporţii mai mici, celelalte tipuri. E lesne de văzut ca această coexistenţă a celor trei tipuri în toate caracterele ajunge la o împletire psihologică extrem de complicată. Tipurile secundare, interferând tipul principal, creează un ansamblu de contra-curenţi şi de viitori a cărui studiere amănunţită este aproape imposibilă. Totuşi, accep-tând o superioritate suficientă a tipului predominant sau principal, vom putea considera aceşti contra-curenţi şi aceste viitori ca perturbaţii de ordin secundar, care nu ne vor împiedica să ajungem în cele din urmă la concluzii concrete, deşi ne vor obliga să le formulăm cu oarecare elasticitate.

La fel se întâmplă şi cu perturbaţia datorată influenţei reciproce a caracterelor. Progresele comunicaţiilor materiale şi intelectuale măresc zi de zi zonele de contact între popoare şi, în consecinţă, zonele de influenţă mutuală. Ar trebui aşadar să ţinem seama de perturbaţia produsa în sistemul nostru de anumite influenţe care se exercită deopotrivă asupra celor trei popoare studiate (cea, de exemplu, a mecanicismului american), precum şi de perturbaţiile cauzate de influenţele mutuale în interiorul grupului nostru ternar. Aceste pertur-265 baţii ne vor putea duce, în anumite cazuri pariiculare, la adevărate paradoxuri, la probleme psihologice care vor trebui rezolvate la momentul potrivit. În toate cazurile, vom avea posibilitatea să disociem elementul naţional de elementul străin graţie criteriului spontaneităţii. Şi în majoritatea lor, vom fi în stare să observăm o adaptare a elementului străin care va trebui să se naţionalizeze mai mult sau mai puţin profund înainte de-a prinde rădăcini. Pe de altă parte, influenţele mutuale din interiorul grupului nostru, considerate în ansamblul lor, constituie o excelentă confirmare a ipotezei de bază. Într-adevăr, nimeni nu ignoră că influenţa engleză asupra Franţei ca şi asupra Spaniei se manifestă prin orientarea recentă a acestor două ţări spre cu'tura de acţiune sub toate formele: politică (self-government); utilitară (afaceri); dezinteresată (sport); – influenţa franceză asupra Anglei ca şi asupra Spaniei se exercită pe tărâmul ideilor (literatură, stil); al rafinamentului (moda); al toleranţei morale; -¦ în fine, influenţă spaniolă asupra Angliei şi asupra Franţei se observă în zona pasiunilor, şi putem chiar spune că ea capătă un anumit aer pasiv (teme spaniole în artă, prestigiu al vieţii şi moravurilor spaniole, pitorescul).

Cu aceste rezerve, verificarea ipotezei aflate la baza lucrării noastre se face comparând concluziile la care ajunge ea prin observarea directă a realităţii. La prima vedere, se pare că cea mai bună metodă în acest scop ar fi studiul paralel al diferitelor aspecte din viaţa celor trei popoare observate, pentru a verifica dacă englezul excelează în cele unde predomină acţiunea; francezul în cele guvernate de gândire, iar spaniolul în cele unde pasiunea domină. Dar în felul acesta am comite o gravă eroare. Într-adevăr, asumându-ne observarea unor manifestări ale caracterului omenesc, vom fi puşi în faţa unor momente vitale care nu sunt nici acte, nici idei, nici stări sufleteşti pure, ci amestecuri în care vor intra totdeauna, deşi în proporţii diferite, şi sufletul şi intelectul şi voinţa.

Să încercăm să analizăm una dintre aceste unităţi psihologice care vor fi, ca să spunem aşa, materia primă a observaţiilor noastre. Ea va putea avea drept origine o stare sufletească, la început brută, apoi trăită cu o intensitate care, sporind treptat, va ajunge să atragă atenţia inteligenţei; în acest moment, starea sufletească începe sa se îmbogăţească cu gânduri şi dobândeşte încet încet conştiinţă de sine, îmbrăcând astfel o formă; mai târziu, pasiunea susţinută de gândire ajunge sa polarizeze în cele din urmă starea conştientă, care tinde să răzbată astfel la suprafaţa realităţii exterioare sub formă de act. Voinţa pune atunci stăpânire pe tendinţă, care devine un fapt.

Este evident că am putea imagina şi alte procese. Momentul iniţial ar putea fi tot atât de bine o atitudine reflexivă sau activă; evoluţia ar putea lua (şi chiar putem afirma că, în general, ia) forme mai complexe, mai puţin lineare decât în cazul analizat. Nu-i mai puţin adevărat că fiecare dintre aceste unităţi psihologice va conţine trei faze mai mult sau mai puţin suprapuse: concepţia prin suflet; formaţia prin inteligenţă; execuţia prin voinţă. Ar fi o naivitate să preluăm ca atare această clasificare şi să specializam cele trei facultăţi la modul absolut. În fiecare dintre cele trei aspecte ale activităţii noastre psihologice intră fiecare dintre cele trei facultăţi ale noastre. Viaţa este una şi tot ce se petrece în viaţă participă la indivizibilitatea ei. Analiza schiţată aici n-are alt scop decât să aducă o anumită precizie, în măsura posibilului, structurii interne a fenomenelor pe care ne propunem să le studiem, pentru a prevedea că faptele nu se vor prezenta într-o simetrie tot atât de perfectă pe cât ne-am putea aştepta luând ipoteza de bază ca atare, căci viaţa nu cunoaşte fapte care să poată fi integrate exclusiv în sfera acţiunii, a inteligenţei sau a pasiunii.

Dar poate că-i posibil să facem un pas înainte pe acest drum. Pe de-o parte, faptele pe care le observăm se vor prezenta toate sub formă de sinteză a celor trei elemente psihologice: acţiune, gândire, pasiune; de cealaltă, fiinţele care vor fi obiectul analizei noastre vor prezenta la rândul lor, în proporţii tipic distincte, cele trei tendinţe ale caracterului: spre acţiune, spre gândire, spre pasiune.

Dacă ipoteza noastră este exactă, realitatea ne va permite să desprindem două legi.

A) în fiecare dintre aceste trei popoare va exista o anumită predispoziţie de-a se specializa în acele manifestări de viaţă, individuală sau colectiva, în care predomina elementul în armonie cu tendinţa fundamenta'ă a tipului, în consecinţa, întotdeauna vom putea raporta fiecare dintre aceste manifestări, oricât le-am considera de complexe şi de individuale, la unul sau altul dintre cele trei elemente psihologice; politica, viaţa socială, dezvoltarea istorică sunt ţesute din materiale de acţiune; cultura, idei! e, critica se apropie strâns de tendinţa spre gândire; literatura şi artele sunt o tranzacţie între gândire şi pasiune; în timp ce pasiunii îi aparţin aproape integral iubirea şi religia.

B) în interiorul fiecărui tapt se va produce un fel de selecţie a acelui element conţinut din fapt care se va armoniza cel mai bine cu tendinţa fundamentală a tipului, sau, în alţi termeni, fiecare tip va excela în acel aspect al faptului psihologic (concepţie, formaţie, execuţie) care se va armoniza cel mai bine cu tendinţa sa fundamentală. Astfel, probabil că spaniolul se va distinge în conceperea, francezul în formarea şi englezul în executarea lucrurilor.

Vom vedea că, dacă n-am ţine seama de jocul mutual al acestor două legi, ar fi dificil uneori să pricepem paradoxurile realităţii.