II. Omologia celor trei grupe de cazuri simetrice

Am văzut că, în toate aceste cazuri, tipul se află în afara elementului său şi, prin urmare, este obiectul unei tendinţe puternice de-a se reîntoarce acolo. Această tendinţă este simetrică şi acţionează în sens contrariu pentru fiecare dintre cele două cazuri ale fiecărui grup. Astfel, tendinţa din cazul 1/2 se manifestă ca un efort al omului de gândire de-a evada din acţiune pentru a se abandona gân-dirii, pe când cea a cazului II/l este un efort al omului de acţiune de-a evada din gândire şi de-a se abandona acţiunii.

De aici decurge o anumită curbură impusă spontaneităţii. Dar noi ştim că spontaneitatea este imposibilă în cazurile exterioare axei*. Ea este stânjenită, deci slăbită, de efortul pe care trebuie să-l facă tipul pentru a asigura satisfacerea tendinţei sale fundamentale împotriva acţiunii perturbatoare a stării în care se află. Aceste eforturi sunt la rândul lor simetrice în interiorul fiecărui grup, aşa cum este uşor să-ţi dai seama pe măsură ce Ie analizezi.

În cele din urmă, vom observa, studiind cazurile exterioare axei, dispariţia dezinteresării, pe care

* De altfel, simetria nu-i perfectă, de vreme ce ipocrizia este proporţională cu vigoarea criteriilor colective. (N. A.)

* Vezi nota de la pagina 256. (N. A.) o înlocuieşte un anumit „utilitarism de tendinţă”. Jntr-adevăr, în aceste cazuri, legea tipului cere, mai presus de orice, satisfacerea tendinţei fundamentale, astfel îneât, chiar separat momentan de această tendinţă, de vreme ce este plasat într-o stare exterioară ei, tipul caută în această stare un randament de natura tendinţei sale fundamentale. Această observaţie permite generalizarea utilitarismului englezesc. Pentru că, tot aşa cum englezul caută în gândire şi în pasiune un rezultat „practic”, altfel spus un rezultat ele ordinul acţiunii, francezul caută în acţiune şi în pasiune un rezultat de ordinul experienţei intelectuale, altfel spus de ordinul cunoaşterii, iar spaniolul caută în acţiune şi în gândire un rezultat de ordinul experienţei vitale, altfel spus de ordinul pasiunii. Există aşadar, pe lângă utilitarismul englezesc (utilitarism de acţiune), un utilitarism franţuzesc (utilitarism de gândire) şi un utilitarism spaniol (utilitarism de pasiune).

În fiecare dintre aceste grupuri se produce o simetrie evidentă care provine din permutarea tendinţei şi a stării din care se compune fiecare dintre cazurile ce constituie aceste grupuri. Astfel că pentru primul grup, compus din 1/2 şi II/l, tendinţa primului caz (gândire) devine stare a ce'ui de-al doilea; în timp ce tendinţa celui de-al doilea (acţiune) este starea celui dintâi. O observaţie analogă se poate face mutatis mutandis şi la cele două grupuri rămase.

Este cazul să examinăm acum separat fiecare dintre aceste trei grupuri:

A.

— Grup 1/2-II/l

Primul dintre aceste două cazuri îl vizează pe intelectualul în acţiune, a! doilea pe omul de acţiune care gândeşte.

Simetria este evidentă şi se manifestă în mai multe feluri. Astfel abstractizările şi schematizările impuse de intelectual acţiunii pentru a-şi apăra integralitatea gândirii sunt simetrice inhibiţiilor impuse de omul de acţiune gândirii sale pentru a-şi apăra libertatea de acţiune împotriva coroziunii intelectual. Am observat o simetrie analogă între graficele reprezentative ale acestor două cazuri. Curba intelectualului în acţiune este o serie de linii drepte tangente la curba sinuoasă a realităţii, şi formând în ansamblul lor o linie frântă ale cărei coturi reprezintă momentele de rectificare a conduitei pentru a o adecva la realitate. Tot astfel linia de gândire a omului de acţiune este şi ea o linie frântă formată din opinii empirice tangente la adevărul cel mai apropiat, opinii pe care omul de acţiune le rectifică succesiv cu ajutorul unor întoarceri bruşte. Aceeaşi opoziţie ce pare să existe între tendinţa spre previziune a acţiunii la francez şi rezistenţa la orice previziune intelectuală, care este una dintre caracteristicile gândirii engleze, se reduce la un fenomen de simetrie: francezul prevede pentru qă suspectează viaţa; englezul nu prevede pentru că suspectează gândirea. La fel se întâmplă şi cu toleranţa. În timp ce francezul este tolerant în morală şi intolerant în politică, englezul este tolerant în politică şi intolerant în mora'ă. De ce? Pentru că esenţialul, imuabilul, evidenţa este, pentru francez, ideea; pentru englez, actul. Daca nu există acord în idei, nu există comunitate intelectuală posibilă; dacă nu există acord în moravuri, nu există colectivitate socială, cooperare posibilă, în ultimă instanţă, aceste două cazuri prezintă o simetrie curioasă şi subtilă privind viaţa colectivă. De-o parte, gândirea engleză, atât de lipsită de acea ordine interioară şi spontană prin care se distinge gândirea franceză, atinge totuşi o anumită coeziune graţie presiunii externe exercitate asupra ei de mediul social în care se manifestă; de cealaltă, acţiunea colectivă franceză care, deşi lipsită de acel simţ al coperării spontane specific vieţii colective engleze, atinge totuşi o anumită coeziune graţie ordinii intelectuale pe care poporul cel mai rezonabil din lume şi-o impune sieşi.

B.

— Grup 1/3-III/l

Primul dintre aceste două cazuri este cel al omului de pasiune în acţiune; al doilea, cel al omului 2i de acţiune în starea de pasiune. Compararea lor ne permite să semnalăm un anumit număr de simetrii interesante: precauţiile omului de acţiune pentru a proteja puritatea actelor sale împotriva influenţelor pasiunii individuale corespund precauţiilor omului de pasiune pentru a proteja libertatea pasiunii sale împotriva angrenajului acţiunilor sociale. Primele explică faptul că englezul este lipsit de spontaneitate în viaţa individuală, celelalte că spaniolul este lipsit instinctiv de organizare spontana în viaţa colectivă. Această simetrie se aprofundează pe măsură ce pătrundem mai mult în aceste doua caractere. Calmul englezului, crusta care acoperă pasiuni puternice reprimate de self-control, este trăsătura omologă indiferenţei spaniolului sub care se acumulează energiile acţiunii. Tot aşa cum englezul îşi alege pasiunile neautorizându-le decât pe cele utile grupului, spaniolul îşi alege acţiunile neinteresându-se decât de cele care îi îmbogăţesc experienţa ca individ. Şi tot aşa cum, sub presiunea grupului, pasiunile englezului îşi pierd universalitatea pentru a-şi însuşi conturul şi culorile grupului, sub presiunea eului, acţiunile spaniolului îşi pierd obiectivitatea pentru a-şi însuşi sensul şi tendinţa individului.

C.

— Grup II/3-III/2

Primul dintre aceste cazuri este cel al omului de pasiune care gândeşte; al doilea, al intelectualului în starea de pasiune.

Simetria acestor două cazuri provine din faptul că, în timp ce spaniolul gândeşte într-o comuniune intimă între persoana sa şi obiectul gândit, francezul se depărtează instinctiv de curentul vital a cărui trecere prin fiinţă este esenţa însăşi a pasiunii. De aici un anumit număr de trăsături omologe care se observă în gândirea spaniolă şi în pasiunea franceză. Am văzut cum gândirea spaniolă atinge planul inteligenţei purtând încă ceva din căldura vitală a cutelor intime ale sufletului în care s-a format; în timp ce pasiunea franceză ajunge la suprafaţa vieţii gata răcită de lumina raţiunii. Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la paralela dintre integralitatea gândini spaniole, care se prezintă dintr-o dată şi parcă rn bloc, vitali-zată de pasiune, iar de cealaltă parte, disocierea elementelor pasiunii franceze, pe care gândirea tinde s-o devitalizeze. Spontaneitatea cu care ţâşneşte gândirea spaniolă este şi ea în contrast cu conştiinţa deplină şi metoda care prezidează manifestările pasiunii franceze; iar rafinamentul hedonist, care perfecţionează continuu această pasiune franceză fă-când-o şi mai exigentă, ne va apărea ca trăsătura omologă primitivismului minţii spaniole care, îg-norând tradiţia intelectuală, construieşte întotdeauna pe stânca golaşă a experienţei. Caracterul vulcanic şi rebel la orice metodă al gândirii spaniole ne va apărea în contrast cu măsura pe care o pune francezul în pasiunea lui; şi calmul cu care îşi contempla francezul zbuciumul pasiunii corespunde înflăcărării pe care o pune spaniolul când îşi susţine opiniile intelectuale; în timp ce, pentru ca nimic să nu lipsească, torsiunea pe care o impune gândirea spaniolă pasiunii va deveni trăsătura corespunzătoare a acelor fantezii pasionale pe care francezul îşi imaginează că le simte, stimulat de-o gândire pe cât de ingenioasă pe atât de fertilă.

Aşadar, tabloul celor nouă cazuri, care ne-a folosit drept armătură pentru studiul celor trei popoare, dezvăluie un întreg sistem complex de omologii şi de simetrii. Prea deseori acest admirabil câmp de observaţie a fost întunecat de-o înţelegere greşită a ceea ce trebuie să fie un adevărat paralelism psihologic.

Este evident că orice paralelă între gândirea franceză şi gândirea engleza, sau între acţiunea engleză şi acţiunea spaniolă, nu poate duce decât la concluzii precare, confuze şi parţiale. Adevăratele simetrii trebuie căutate comparând situaţii psihologice omologe, precum cele pe care le-am enumerat mai sus. Când este respectată această condiţie, materialele supuse observării noastre se ordonează spontan într-un desen de-o admirabilă simetrie fi- 262 rească. Se vădeşte atunci că o anumită trăsătura, ce părea la prima vedere stranie şi neaşteptată ia un anumit popor, nu-i altceva în realitate decât cazul particular al unei trăsături mai generale care se manifestă la toate trei; astfel încât cele trei caractere studiate nu mai apar radical diferite, ci mai degrabă ca transpuneri ale unei melodii unice în trei chei distincte; cheia acţiunii, cheia gândirii şi cheia pasiunii.

Riui

1 *fr >a, *{f'hx- 'Van i 'aâi: i*

I