Prefaţa

Okakura Kakuzo, autorul celebrei Cărţi a ceaiului, s-a născut la 26 decembrie 1862, la Yokoha-mă, Samurai, fost trezorier al clanului Fukui, tatăl său primeşte din partea şefului clanului însărcinarea de-a deschide o prăvălie de fire de mătase, pentru a ajuta astfel la redresarea financiară a întregului clan*. „Reciclarea” în negustor a fostului samurai este efectul marilor prefaceri sociale pe care le trăieşte Japonia în această epocaAnul 1854, când amiralul nord-american Perry impune deschiderea unor porturi nipone pentru navele comerciale străine, marchează sfârşitul izolaţionismului japonez păstrat cu străşnicie mai bine de doua secole, hi 1867 ultimul shogun* se supune autorităţii împăratului Meiji, iar în 1880 Japonia devine monarhie constituţională. Sistemul de castă al samurailor este abolit, iar Japonia cunoaşte o dezvoltare impetuoasă, urrriând modelul capitalist european şi nord-american.

Adaptată noilor vremuri, educaţia lui Kakuzo începe la o şcoală particulară a misionarilor creştini, înfiinţată de misionarul american James Cttrtis

* Toate datele biografiei lui Okakura Kakuzo, sin': preluate din monografia Life of Kakuzo de Yasuko Horioka (The Hokuseido Press, 1963).

*” Shogunii sunt dictatori militari constituiţi în adevărate dinastii care au stăpânit Japonia între secolele XII şi XIX.

Hepburn, acelaşi care a proiectat şi alfabetul japonez cu caractere latine. Nu este neglijata însă nici educaţia tradiţională la un templu buddhist, unde călugări instruiţi, pictori şi sculptori unii dintre ei, predau caligrafia, poezia, etica, filosofia chineză, şi unde Kakuzo se iniţiază în operele clasicilor niponi. Studiile superioare şi la face la U-niversitatea de curând înfiinţata (1877) la Tokio, sub îndrumarea profesorilor aduşi din Occident, pentru formarea viitorilor funcţionari guvernamentali. De-o mare importanţă pentru orientarea lui sunt cursurile de filosofie ale profesorului american Er-nest Fenollosa, cu care, mai târziu, va reuşi să impună înfiinţarea Comisiei imperiale a artelor din Japonia. Dar cadrul universitar nu satisface diversitatea preocupărilor sale. Atras de pictură, ia lecţii de la pictoriţa Seiko Okakura. Personaj original şi nonconformist, această fiică de samurai practică artele marţiale, poartă veşminte bărbăteşti şi trăieşte în cartierul artistic Ueno. Ei îi va închina Kakuzo primul său poem, când devine membru al grupului de poeţi intitulat Grupul Poezie-Vin. Pentru a fi un artist complet, ia şi lecţii de muzică şi este un virtuos al koto-ului, un fel de harfă japoneză cu treisprezece coardeVrând să-şi disciplineze progenitura prea risipită în preocupări artistice, şi s-o readucă pe calea studiilor juridice, tatăl îngrijorat îl obligă să se însoare la vârsta de şaptesprezece ani. În locul tezei de absolvire Despre teoria statului, pe care o aruncă în foc după o ceartă conjugală, Kakuzo improvizează o lucrare Despre teoria artei. Nu prea strălucită, pare-se, dar fixându-i definitiv vocaţia.

În 1886, o lungă călătorie în Statele Unite, Franţa, Italia, Spania, Germania, Austria şi Anglia îi oferă, în calitatea de membru al Comisiei imperiale de artă, prilejul de-a cunoaşte lumea occidentală.

Rolul lui Okakura Kakuzo în viaţa cultural-artis-83 tică a Japoniei moderne este foarte important atât prin funcţiile pe care le îndeplineşte de-a lungul anilor* cit şi prin lucrările publicate.'

Ieşirea din izolaţionismul economic a japoniei produce şi pe p'.an cultural un şoc în care se înfruntă reacţii şi atitudini diverse, de la conservatorismul ortodox ia europenizarea radicală. Oka-kitra Kakuzo se situează în tabăra precumpănitoare a „loialiştilor”. Într-o conferinţă din 1904, ţinută la Expoziţia internaţională de la St. Louis, îşi precizează punctul de vedere în următorii termeni: „Ignorarea totală a tradiţiilor picturii chineze şi japoneze este deplorabilă. Nu înţeleg prin aceasta că Japonia nu trebuie să studieze metodele occidentale, pentru că doar cunoscându-le poate să-şi îmbogăţească propriile ei mijloace de expresie. Nici nu doresc să nu asimilăm bogăţia de idei acumulate de civilizaţia occâdenta'ă. […] Nu putem decât să ne umanizăm prin universalizare. Protestez doar împotriva imitaţiei care are un efect distructiv asupra personalităţii.”

Chiar dacă exprimă critici la adresa Occidentului, deplângând într-o schemă simplistă mai ales materialismul acestuia, în opoziţie cu spiritualismul asiatic, şi limitarea „popoarele maritime ale Me-diteranei” la căutarea mijloacelor mai degrabă decât a ţelurilor vieţii (Idealurile Orientului), Kakuzo păstrează o poziţie echilibrată în contextul raporturilor dintre Orient şi Occident, pentru că, în general, în acest început de secol, reacţiile Asiei sunt ostile Europei. De când Nietzsche a anunţat că în

* Membru al Comisiei imperiale a artelor (1886); curator al Muzeului imperial, în 1890, când devine şi preşedintele celei de-a doua şcoli de artă din Japonia (prima fusese înfiinţată în 1876, la sugestia ambasadorului Ibaliei); membru fondator al Asociaţiei teatrale japoneze şi al revistelor de artă Kokka şi Arta japoneză; profesor de istoria artei, preşedintele primei Academii de artă din Japonia; organizator de expoziţii; consilier al secţiei de artă chineză şi japoneză de la Muzeul de artă din Boston; conferenţiar.

* Idealurile Orientului, 1903; Deşteptarea Japoniei, 1904; Cartea ceaiului, 1906; Deşteptarea Orientului (postum).

Europa „Dumnezeu a murit”, descoperirea extatică a Orientului de către mulţi intelectuali europeni se însoţeşte cu o pierdere a identităţii lor europene. Antieuropenismul intelectualităţii germane mai ales, după războiul pierdut, se situează într-o deplorabilă simetrie la extremitatea opusă europocen-trismului nu mai puţin deplorabil. In mod paradoxal, în reacţia sa faţă de Occident, spiritul oriental se dovedeşte mai pragmatic, adoptând formulele economice ale Occidentului. Îndemnul lui Gandhi de-a arde cotonadele străine şi de-a nu folosi decât ţesături indigene n-are efect împotriva unui irezistibil progres de tip occidental înfrângându-şi tendinţa pasivă şi contemplativă, orientalul împrumută dinamismul occidentalului, studiază şi ameliorează chiar mijloacele care au adus prosperitatea materială a Occidentului şi ajunge la performanţele Japoniei, de exemplu. Cei altădată cuceriţi, folosesc împotriva cuceritorilor armele cu care aceştia i-au înarmat căci, aşa cum observă Abel Bonnard, „Odată cu politica de dominaţie pe care o exercita, omul alb răspândea idei de egalitate; trebuia ca într-o zi ideile sale să ajungă să se o-pună actelor sale.” în schimb, pe plan spiritual, reflexul este puternic autodefensiv, de regăsire a conştiinţei naţionale şi a identităţii spirituale. Influenţele Occidentului, atunci când par să prindă, sunt reprimate. Gandhi acuza chiar cultura europeană că „a devirilizat tineretul Indiei”; Rabindra-nath Tagore cerea categoric într-una din conferinţele sale: „Trebuie să reabilităm cultura şi gân-direa orientală, să denunţăm spiritul distrugător al Occidentului”.

Un geograf şi explorator japonez rezuma astfel spiritul mentalităţii asiatice: „Am călătorit pe frontiera nordică a Indiei prin valea Himalaiei. Am mers până la poalele podişurilor A-rabiei. Pretutindeni am constatat un spirit ostil rasei albe.” Alt japonez, Yone Noguechi, se întreabă într-o carte intitulată semnificativ Căderea civilizaţiei occidentale (The Downfall of Western Civilization, 1924): „Ce înseamnă războiul euro-$ pean pentru noi orientalii?” şi răspunde: „El reprezintă prăbuşirea cea mai lamentabilă a aşa-zisei civilizaţii occidentale. [.] Regretam ca am su-praapreciat într-un fel şansele ei de fericire şi ne-am lăsat înşelaţi de gloria ei aparentă„. Un exemplu al radicalismului conservator japonez este declaraţia programatică, în 1924, a lui Ikuta Sho-ko, fondatorul Ligii orientale de la Tokio: „Civilizaţia occidentală înfundată în materialism se află în ajunul prăbuşirii. Liga noastră nu-şi va îndreptăţi existenţa decât dacă va întreprinde reînnoirea vieţii umanităţii. Ceea ce se impune este orientali-zarea încă o dată a lumii.„ Manifestul ligii precizează mesianic: „Pacea şi fericirea oamenilor nu va fi asigurată decât în ziua când Asia îi va învinge pe albi.„ Tot în acelaşi an, Kuo Hong Ming, secretar al vice-regelui din Canton, pledează pentru o rezistenţă de tip gandhist „împotriva barbariei occidentale„, într-un cuvânt, intelectualitatea orientală refuză renegarea spirituală şi reevaluează pozitiv valorile sale tradiţionale. Atitudinea ei energică infirmă temerea lui Gandhi şi capătă o valoare de exemplaritate în contrast cu pesimismul sinucigaş din ceasul acela european bântuit de mode şi snobisme orientalizante care de care mai groteşti. Rene Grousset marchează distanţa care separă aceste denaturări de cunoaşterea autentică a gândirii orientale: „Teozofia contemporană apare ca un modernism destul de factice. Un joc de diletant sau de arheolog, care are foarte puţine puncte comune cu hinduismul de la care se revendică, şi mai ales ca un modernism ce merge de-a dreptul împotriva orientării generale a doctrinelor hinduiste.„ (Histoire de la philosophie orientale). Cunoaşterea obiectivă a marilor valori spirituale, de-o parte şi de alta a lumii, se situează dincolo de complexe şi de mode, iar respectul reciproc ce decurge din această cunoş-tere necesară nu poate fi conceput fără respectul de sine. Prin aceasta, Okakura Kakuzo el însuşi este exemplar. Iată ce aveau să scrie, nu mult după moartea lui din 2 septembrie 1914, doi occidentali, într-un omagiu al Buletinului Muzeului din Boston: „Avea o putere de înţelegere extraordinară a valorilor intelectuale ale celor mai avansate civili- 86 zaţii de pe ambele părţi ale lumii, care invalida faimoasa aserţiune a lui Kipling: Oh! Estul e Est şi Vestul Vest, şi mcicând cele doua nu se vor în-tâlni – pentru că s-au întâlnit în Okakura Kakuzo”. (U. S. Bigelow şi/. E. Lodge).

Dedicată pictorului John LaFarge, Cartea ceaiului, scrisă de Kakuzo în limba engleză, s-a editat la New York; repede cunoscută, a fost tradusă apoi în numeroase limbi, apărând şi în română, între cele două războaie, datorită entuziasmului şi harului de traducător al poetului Emanoil Bucuţa (1887-1946)*.

În puţinei? ei pagini, ea oferă, o sinteză concentrată a japoniei tradiţionale. Actul de a bea ceai, atât de banal pentru noi, are, la japonezi, sensul şi importanţa unui ceremonial cultural şi îşi anexează, în desfăşurarea lui complexă, toate artele, de la arhitectura adecvată, de la literatura şi pictură până la artele minore: vestimentaţia, decoraţia interioarelor, în care un rol esenţial îl au aranjamentele florale – aşa-numita ikebana, forma, am spune, poate cea mai poetică şi mai gingaşă a arhitecturii şi artă caracteristic niponă. Această „dramă improvizată”, cum o numeşte Kakuzo, traduce astfel un mod exclusiv japonez de-a gândi şi de-a fi. Descrierea ei în cartea de faţă a fost de la bun început destinată, cititorului occidental dornic să înţeleagă, fără părtinire şi prejudecăţi, o altă lume decât a lui.

MODEST MORARII)

Fditia de faţă reproduce întocmai traducerea lui tuşurile ortografice conforme normelor în vigoare.