Structura politică

La prima vedere, structura politică a celor trei popoare din Europa occidentală este aceeaşi. Este vorba de trei democraţii organizate sub un sistem parlamentar. În realitate, structurile politice ale Angliei, ale Franţei şi ale Spaniei se deosebesc exact cât ne permit să presupunem deosebirile dintre caracterele lor naţionale. De la bun început putem semnala că în Anglia situaţiile politice sunt rezultatul unei evoluţii empirice: în Franţa, ele se bazează pe-o constituţie studiată minuţios şi discutată dinainte; în timp ce în Spania, se află în prezent la bunul plac al unui dictator*.

Această observaţie generală se adaptează cum nu se poate mai bine la ipoteza noastră. O analiză amănunţită va confirma cu prisosinţă prima noastră impresie.

Anglia ne apare organizată sub o constituţie incertă şi în continuă schimbare, pe care o modelează trei forţe: tradiţia, comoditatea şi practica de zi cu zi. În virtutea acestei constituţii, regele domneşte dar nu guvernează. Înţelepciunea unei astfel de formule este incontestabilă. Succesul ei în Anglia,

* Scris sub dictatură, acest rând îşi va putea recăpăta periodic actualitatea în viitor. (N. A.) precum şi în alte ţări cu o organizare politică oarecum asemănătoare, a dat acestei concepţii rădăcini atât de puternice în gândirea politică a lumii întregi încât cu greu ne mai putem da seama cât este de lipsită de logică. O idee ca aceasta nu putea încolţi decât în conştiinţa lipsită de logică a englezului. Vrând parcă să-şi afirme şi mai mult dispreţul pentru logică în materie de politică, Anglia a ţinut să păstreze în limbajul oficial toate formulele puterii absolute a Regilor. În mesaje'e regale către Parlament, mesaje redactate de miniştri, regele Angliei vorbeşte despre „armata mea, marina mea, miniştrii mei.”. Camera Comunelor îi răspunde în termeni de-o umilinţa exemplară, ştiind foarte bine că de fapt ea ţine baierile pungii. Sistemul parlamentar este şi el o invenţie tipic englezească. El constă în esenţă din subordonarea executivului unei adunări care dezbate pe nepusă masă şi oral ceea ce executivul a studiat minuţios timp de zile sau de luni îndelungate de muncă specializată. Această absurditate funcţionează admirabil. De ce? Pentru că englezul nu se sinchiseşte de idei în sine, şi-l interesează doar realizarea practică a lucrurilor. Or, este evident că agentul care determină realizarea practică a lucrurilor este guvernul şi, în consecinţă, după ce opoziţia şi-a făcut datoria şi începe să simtă că şi-a obosit destul mintea în războieli oratorice, ea lasă guvernul să lucreze. Putem chiar adăuga că existenţa unui sistem parlamentar ar fi imposibilă fără această indiferenţă intelectuală a englezului de rând. Într-adevăr, sistemul parlamentar se bazează pe sistemul de partid, care, la rân-dul său, cere ca într-o ţară să nu existe decât două partide. Succesul său nu poate fi aşadar asigurat decât în ţări antrenate în lupta binară prin practica cricketului şi-a fotbalului. Şi, de fapt, precum am şi avut ocazia să semnalăm, politica engleză nu se deosebeşte în esenţă de sportul englez: şi politica şi sportul sunt reglate de un simţ infailibil, deşi vag, al fair-play-xxhii (speaker-ul sau preşedintele Camerei Comunelor, arbitrul).

Sa examinăm, de exemplu, momentul actual al politicii engleze. Despre indiferenţa intelectuală a partidului conservator aproape că nici nu-i necesar să mai vorbim. Cât despre Labour-party, chiar numele în sine este concludent. În orice altă ţară, partidul corespunzător s-ar numi „socialist”, în Anglia, Labour-party, în ciuda strădaniei celor mai primejdioşi duşmani ai săi de a-l face suspect de activităţi intelectuale, pentru a-i compromite astfel şansele de succes pe lângă alegători, nu-i de fapt un partid politic ci unul de clasă. El nu are un sistem de idei acceptat în general de toţi membrii, iar masa lui electorală priveşte mai degrabă cu suspiciune decât cu simpatie statul-major intelectual, sclipitor dar restrâns, care încearcă zadarnic să-l dirijeze şi din rândul căruia puţini reuşesc să pătrundă în Parlament. Cât priveşte partidul liberal, acesta încă n-a ieşit din criza profundă în care 1-a aruncat avalanşa de idei venite de pe colinele Ţării Galilor în persoana domnului Lloyd George.

Cabinetul este un alt produs pitoresc al acestui popor empiric şi tradiţional. Nici el în ansamblu, nici majoritatea numeroşilor miniştri care îi compun, nu sunt ce par a fi. Practic, Cabinetul este un comitet de şefi ai partidului aflat la putere, aleşi de leader. Teoretic şi tradiţional, el este un Comitet al Consiliului privat al Regelui, ceea ce nu-l împiedică să numere în rândul membrilor săi pe preşedintele acestui Consiliu privat, precum şi pe alţi câţiva membri de rând ai acestui Consiliu, dintre care mulţi sunt preşedinţi ai Comitetelor specializate ale Consiliului privat, cum ar fi, de exemplu, Board of Trade, Board of Agricul-ture, Board of Education. Să adăugăm, de altfel, ca, fără îndoială pentru a complica şi mai mult lucrurile, prim-ministrul este membru de rând al acestor diverse comitete specializate. Însuşi prim-ministrul, şeful incontestabil al Cabinetului, nu apare practic, în politica engleză, decât sub domnia lui George I-ul. El îşi datorează existenţa faptului să regele, neştiind engleza, nu putea prezida -9s întrunirile miniştrilor. Acest accident pur întâmplător al istoriei se află, de asemenea, la originea a ceea ce se consideră a fi astăzi piatra de încercare a oricărui sistem parlamentar englez, şi-anume: responsabilitatea colectivă a miniştrilor din Cabinet, care nu devine tradiţie acceptata (altfel spus regulă constituţională) decât atunci când miniştrii sunt puşi sub conducerea unui şef politic necunoscut, prim-ministrul. Şi totuşi, acest prim-ministru, deşi apărut în politica engleză sub George I-ul, acum mai bine de un secol, nu ajunge la o situaţie propriu-zis oficială decât în 1905. Până la această dată, are acces în Cabinetul pe care îl prezidează, dar nu ca şef de drept, ci în calitatea lui de Prim-Lord al Tezaurului, titlu, care, fireşte, înseamnă că nu este Lord şi că nu are absolut nimic de-a face cu Tezaurul.

Tezaurul este unul dintre numeroasele departamente de stat care este administrat, nu de-o persoană, ci de un Comitet, sau, potrivit expresiei englezeşti, care este „pus în comisie” (put în com-mission). Nu-i totuşi cazul să luăm prea mult în serios această comp'icaţie, pentru că nu-i vorba decât de-o punere în comisie pur teoretică. Într-adevăr, dintre cei şapte Lorzi ai Tezaurului, care se presupune că decid una sau refuză alta, şi care în toate hârtiile oficiale emanând de la acest minister apar sub titlul „My Lords”, Primul Lord este Prim-ministrul, care nu se ocupă decât de conducerea Cabinetului său şi de politica generală, în timp ce Lorzii subordonaţi, sau „Juniors Lords”, nu sunt decât funcţionarii partidului aflat la putere. Numiţi „Whips” (bicele), ei îndeplinesc funcţia unor dulăi de stână care trebuie să stăpânească majoritatea guvernului; lor le revine organizarea naţională a partidului şi, amestec semnificativ de atribuţii, tot ei gerează administrarea scutirilor, a prebendelor şi-a altor favoruri guvernamentale, precum şi ceea ce limbajul politicii engleze numeşte pudic: „patronaj”. Adevăratul ministru al finanţelor este Cancelarul eşichierului, unul dintre acei vechi demnitari ai Coroanei, păstraţi de cabinetele moderne ca o moştenire a Evului-Mediu, cu tot respectul cuvenit pitorescului şi complexităţii funcţiilor lor. Alţi demnitari din această specie tradiţională şi decorativă, precum Lordul Cancelar (în acelaşi timp preşedinte al Camerei Lorzilor, magistrat judiciar şi ministru al justiţiei), Lordul Preşedinte al Consiliului, Lordul însărcinat cu Sigiliul privat şi Cancelarul ducatului Lancaster, conferă Cabinetului englez un prestigiu istoric în deplină armonie cu caracterul continuu al evoluţiei ţării.

Acest corp greoi, eterogen, pitoresc – Cabinetul englez – amestec de demnitari, preşedinţi de Comitete, secretari de Stat şi funcţionari judiciari, ale cărui drepturi, datorii şi organizare sunt atât de fluide îneât domnul Lloyd George i-a putut revoluţiona aproape integral modul de funcţionare în timpul războiului fără să încalce constituţia, este o plantă tipică din grădina empirică a Angliei. Cabinetul englez a servit ca model cabinetelor constituţionale din alte ţări, numai că acestea sunt copiate după modelul sau întocmai ca nişte copaci de ceară copiaţi după un copac viu.

Adevărata putere din spatele Cabinetului este „Civil Service”, sau corpul birocratic. Este greu să recunoşti toate meritele unei instituţii atât de admirabile. Două dintre calităţile sale trebuie neapărat menţionate, întrucât ilustrează în mod deosebit punctul de vedere susţinut aici. Prima este spiritul civic. Nu există pe lume birocraţie să poată rivaliza cu „Civil Service” în devotamentul său pentru interesele ţării. Cea de-a doua este eficacitatea tehnică. Or, această calitate din urmă este, într-un fel, consecinţa firească a celei dintâi, dar datorează de asemenea mult instinctului de cooperare, obiectivităţii, lipsei unui simţ excesiv al personalităţii, al vanităţii şi al pasiunilor personale, toate virtuţi tipice ale rasei. O rasă a cărei tendinţă fundamentală este voinţa ca lucrurile să se facă poate fi sigură că are un bun „Civil Service '

Dar baza vieţii politice a unei ţări este, fireşte, poporul. Nu încape nicio îndoială că poporul englez constituie o naţiune uşor de guvernat, dato-297 ntă caracterului său bun. Simţul profund al ierarhiei, tipic acestui popor, îl predispune să creadă cu uşurinţă tot ce aude din gura liderilor săi. Simţul acţiunii îl face răbdător şi încrezător faţă de omul care ţine cârma. Tendinţa lui gregară este întotdeauna gata să admită necesitatea oricărui apel la unitate naţională, fără sa cerceteze prea mult raţiunile care îl îndreptăţesc. Dealtfel, poporul englez se apropie de politică cu un simţ foarte ascuţit al caracterului naţional pe care trebuie să-i aibă politica. Fără îndoială, partidele se acuză între ele că se gândesc mai mult la clasa lor decât la ţară, dar, în ultimă instanţă, şi în comparaţie cu popoarele altor ţări, englezii sunt cu adevărat patrioţi în activitatea lor politică, şi este sigur că un argument cu caracter naţional va triumfa întotdeauna în Anglia.

Aceeaşi remarcă se aplică fenomenului tipic englez cunoscut sub numele local government. În majoritatea ţărilor de pe Continent, şi cu siguranţă în Franţa, principiul organizator emană de la guvernul central şi este distribuit în toate provinciile sau departamentele printr-o reţea de căi birocratice, în Anglia, guvernământul iocal rezultă din-tr-o generaţie spontanee datorată aceloraşi virtuţi cetăţeneşti pe care le-am observat în instituţiile centrale şi naţionale. Este vorba, încă o dată, de-o manifestare a vocaţiei pentru organizarea spontană pe care am văzut-o activă în domeniul carităţii şi într-o sumedenie de activităţi generale şi sociale, aplicată de astă dată la sfera puterii publice locale. Rezultă de aici că guvernământul local se bucură de-o libertate deplină şi nu întâm-pină nicio piedică din partea autorităţilor centrale; variat şi adaptat caracteristicilor diferitelor regiuni în care se manifestă spontan; tradiţional; sub controlul direct al membrilor colectivităţii locale şi, în general, în mâinile unor cetăţeni însufleţiţi de un spirit civic şi dezinteresat. Are propria lui vigoare, neinfluenţată de centrul naţiunii. Autoritatea sa eficientă precum şi facultatea sa critică acţionează pe loc şi cu o forţă cu totu! deosebită. Relaţiile cu autorităţile centrale sunt mai degrabă raporturi de cooperare şi de coordonare Idecât legături de subordonare. Pe scurt, guvernământul local este, în Anglia, o manifestare autentică a vieţii publice.

Evoluţia politică a Franţei formează un contrast tipic cu cea din Anglia. În Anglia, constituţia evoluează lent şi empiric, cu o continuitate admirabilă. În Franţa, tiparul politic al ţării este siărâmat din când în când pentru a permite o formă nouă. Franţa este ţara specializata în constituţii. Să recunoaştem aici tendinţa franceză de-a face planuri, de-a defini şi de-a limita zone de gândire şi de acţiune, de-a formula dreptul şi de-a prevedea tot ce este previzibil. Paralela între evoluţia politică a celor două popoare ne va aminti cele spuse cu privire la curbele acţiunii, după cum agenţii sunt omul de acţiune şi respectiv omul de gândire. În primul caz, curba este o linie continuă, urmând întortocheat profilul întortocheat el însuşi al realităţii; în cel de-al doilea, curba este alcătuită dintr-o serie de linii drepte, tangente la profilul realităţii, direcţia ei fiind rectificată din când în când cu ajutorul unor unghiuri precise. Prima curbă reprezintă evoluţia constituţiei tradiţionale şi elastice a Angliei, mereu schimbătoare şi mereu aceeaşi; a doua ar putea servi ca diagramă a istoriei constituţionale a Franţei, unde constituţiile scrise se succed graţie unor cotituri bruşte sau revoluţionare în viaţa politică a ţării.

Viaţa politică a Franţei este guvernată în prezent de Constituţia din 1875. Totul e clar, scris negru pe alb, perfect pregătit dinainte şi de neschimbat. Când guvernul de Uniune naţională, care a luat puterea în 1926, dornic să dea o solemnitate excepţională legilor pe care îşi propunea să le pună la vot în vederea reabilitării francului, a vrut să le confere un caracter constituţional, el a trebuit să dea garanţiile necesare pentru a-i linişti pe oamenii politici care se temeau că mecanismul de revizuire va fi utilizat în scopul unei reforme constituţionale profunde. Despre claritatea, precizia, logica şi caracterul complet al Constituţiei franceze aproape că este inutil să mai vorbim. Numai că această minune a logicii funcţionează foarte imperfect.

Şi asta pentru că – lăsând de o parte alte cauze, mai puţin pure, cu care politica trebuie să se însoţească întotdeauna – întreaga naţiune franceză se interesează în primul rând de idei. Deputaţii cred în ceea ce gândesc – de fapt, a gândi este singurul mod de-a crede în Franţa. O dezbatere în Camera Franceză este aşadar o adevărată bătălie. Nici vorbă de acel simţ sportiv ce impregnează discuţiile din Camera Comunelor britanice – adevărate matches de cricket în care cele două echipe se înfruntă voios, trecându-şi una alteia mingea argumentului, aplaudând cu acelaşi entuziasm loviturile marcate, indiferent cine este autorul; şi una şi alta înclinându-se în faţa deciziilor arbitrului, liniştite, dealtfel, în privinţa dezno-dământului de vreme ce nu-i vorba, în definitiv, decât de-o partidă cât mai frumoasa de fotbal parlamentar, urmând ca după aceea guvernul să fie lăsat să lucreze. În Franţa, nici vorbă de acea voioşie a unei rase căreia îi place cricketul. Dezbaterea este o bătălie, iar argumentele sunt explozive. Fiecare pereche de ochi priveşte drept înainte ca două ţevi de mitralieră ce-şi împroaşcă necruţător inamicul cu idei ucigătoare. Argumente, insinuări, acuzaţii, insulte zboară prin aer ca nişte proiectile. Preşedintele face tot ce-i stă în puteri ca să rămână în afara zonei de foc, de teamă ca vreun proiectil să nu-l atingă, distrugând dintr-o lovitură şi neutralitatea şi prestigiul persoanei sale. Nimeni nu ştie cum se va sfârşi bătălia, iar când în zori, armata înfrântă se retrage, aprozii trec de la o bancă la alta trezind morţii şi răniţii adormiţi în tranşee.

În aceste condiţii, este greu să obţii acordul minim necesar unui guvernământ stabil. Cu atât mai mult cu cât admirabilul sistem de partid ce domneşte în Anglia, docarul acela care-şi urmează lin drumul pe cele două roţi atât de bine împerecheate, nu poate fi realizat în Franţa în toată perfecţiunea lui, căci ar fi excesiv să ne aşteptăm ca o adunare de 500 de oameni de tendinţă intelectuală să nu conţină decât două opinii. Să amintim că, în Adunarea engleză, nu opinia are importanţă, ci convingerea ca trebuie ca lucrurile să se facă. Or, în Camerele franceze, avantajul lucrurilor făcute trece pe planul al doilea în faţa problemelor mai importante, ca aceea de-a şti de către cine, şi în numele căror principii, lucrurile vor trebui să se facă. Şi este lesne de văzut că, în timp ce căile spre acţiune converg, căile spre gân-dire se răzleţesc în toate direcţiile spiritului.

Locul pe care îl ocupă în Anglia eficacitatea este ocupat în Franţa de onestitatea intelectuală, în Anglia, omul care, în loc să se lase convins şi să li se alăture celorlalţi punând umărul la roata acţiunii, rămâne cu încăpăţânare credincios opiniei sale, este ţinta unor epitete mai mult sau mai puţin energice, precum „pig-headed”, care înseamnă „cap de porc”. Aceasta pentru că, într-adevăr, englezului obişnuit îi vine destul de greu să înţeleagă că un om care nu-i porc poate ţine cu atâta în-dârjire la opiniile sale*. In Franţa, în schimb, omul care renunţă la ideile sale pentru a se consacra acţiunii este suspect, pentru că bunul cel mai de preţ al francezului este ideea*.

Astfel, modul de funcţonare al Parlamentului francez se deosebeşte profund de acela al modelului său englez, atât din punct de vedere politic cât şi din punct de vedere tehnic. Din punct de vedere politic, Parlamentul francez este divizat în grupuri reprezentând un număr considerabil de nuanţe de opinii. Cabinetele şi majorităţile sunt constituite prin amestecarea acestor grupuri cu aceeaşi grijă cu care îşi dozează un medic diversele droguri când prepară o reţetă. Din punct de

* Această expresie englezească aminteşte o atitudine puritană faţă de concupiscenţa intelectuală. Gân-direa fiind instinctiv considerată drept slujnica acţiunii, altfel spus a comunităţii, omul care se complace în gândire de dragul gândirii devine în ochii puritanului un purcel din turma lui Epicur. (N. A.)

* Un ziar francez a putut solicita şi obţine popularitatea arborând titlul: L'Intransigeant. Acest fapt 01 ar fi de neînţeles în Anglia. (N. A.) vedere tehnic, Parlamentul francez lucrează cu ajutorul unor Comisii specializate în diversele ramuri ale Executivului pentru a se supune unui control al guvernului. Dezbaterile celor două Camera sunt alimentate de activitatea tehnică a acestor Comisii. Desigur, aceste dezateri nu sunt deloc scutite de pasiune. Nimic n-ar fi mai absurd decât să ne reprezentăm Parlamentul francez ca pe o academie pur platonică, discutând într-o atmosferă senină despre problemele intelectuale pe care le ridică arta de-a guverna, căci pasiunea politicii franceze s-a născut din ciocnirea ideilor. Nimic, nici măcar ambiţia personală care, precum arama cu aurul, compune un aliaj indispensabil politicienilor, nimic nu ridică mai mult temperatura pasiunii francezului ca opoziţia intelectuală. Pasiunea, în viaţa politică franceză, seamănă întrucâtva cu căldura dezvoltată de-o maşină în mişcare. Ar fi o greşeală să credem că ea constituie puterea motrice a evenimentelor. Este vorba pur şi simplu de un fenomen întâmplător. În realitate, o pierdere de energie. Forţa motrice nu se află în inimă, ci în creier.

O observaţie asemănătoare se poate face şi cu privire la birocraţia franceză. Forţa ei motrice se află în creier nu în inimă. În consecinţă, randamentul ei intelectual este superior randamentului obţinut ca organ al serviciilor publice. Mai mult administrează decât slujeşte. Şi aici, limba semnalează faptul, căci expresia franceză echivalentă englezescului „Civil Service” este „Administra-tion”. Expresia „Civil service” ne aminteşte că în Anglia statul nu-i decât o maşină în serviciul naţiunii. „Administraţia” conţine afirmaţia implicită că Statul este o autoritate centrală. Iată-ne aşadar din nou în prezenţa opoziţiei familiare nouă dintre vocaţia cooperării spontane pe care i-o cunoaştem Angliei (creând un Stat înţeles ca un service) şi ordinea intelectuală a Franţei (im-punând de sus o disciplină centralizată cu ajutorul Administraţiei).

Administraţia este forţa cea mai importantă care acţionează în Franţa în sensul uniformizării şi al centralizării. Ea este dotată cu facultatea miraculoasă de-a absorbi funcţiile publice care în alte ţări, ca Anglia, rămân în general în afara Statului. Am văzut aceasta în cazul învăţămân-tului. Puterea judiciară este un alt exemplu de acelaşi gen. Dar dovada cea mai elocventă a puterii unificatoare a Administraţiei franceze este organizarea admirabilă a guvernământului loca! Nici vorbă de autonomie de tip englez. Printr-o operaţie intelectuală deosebit de îndrăzneaţă, prefecţii şi subprefecţii sunt concepuţi ca nişte imagini desăvârşite ale ansamblului Executivului central, care acţionează în capitalele lor locale. Fiecare prefect este înconjurat de numărul necesar de specialişti care să-i permită să urmărească treburile administrative cu suficientă competenţă şi randament. Astfel, ordinea intelectuală, clar construită la centru, este reprodusă în toate amănuntele ei în fiecare departament al Franţei – la munte sau în vale, din nord sau din sud, teutoni, basci, bretoni sau flamanzi; – toată Franţa trăieşte conform instrucţiunilor concepute sub cerurile abstracte din Ile-de-France.

Cât priveşte poporul, acesta e prea inteligent ca să creadă cu adevărat în libertate; prea bun calculator ca să admită compromisuri pe tema egalităţii; prea ocupat cu propriile sale probleme ca să acorde vreo atenţie problemelor colectivităţii, şi prea bănuitor ca să-i permită colectivităţii, altfel spus Statului, să se ocupe excesiv de treburile lui. Formula poporului este ca Statul să-şi facă meseria şi fiecare cetăţean şi-o va face pe a lui. În general, poporul francez se interesează de politică din punct de vedere intelectual. Bătăliile politice au loc pe terenul principiilor: acela al libertăţii de gândire, prin care liber-cugetătorii înţeleg că toată lumea trebuie să poată gândi ca un liber-cugetător; sau acela al libertăţii învăţămân-tului, prin care catolicii înţeleg că toată lumea trebuie să-şi poată face studiile în şcolile catolice. Corpul electoral, comparat cu corpul electoral englez, este poate mai preocupat de inte-303 resele locale sau personale decât de interesele naţionale. Totuşi, pentru că aduce în politică un interes mai direct pentru idei, îi dă o nuanţă mai universala. Din când în când, un scandal politic răsunător sfâşie ţara în două fracţiuni profund convinse fiecare că adevărul e de partea ei, şi atunci capacitatea naţiunii franceze de-a apăra până la capăt o idee este pusă în mod tragic în lumină.

La prima vedere, evoluţia politică din Spania nu este lipsită de-o oarecare asemănare cu cea din Franţa. Şi într-un caz şi într-altul, schimbări neaşteptate survenind dramatic, pregătesc noi constituţii menite să definească regimul teoretic al ţării în timpul unei perioade mai mult sau mai puţin îndelungate de pace internă. O observare mai atentă dezvăluie totuşi deosebiri considerabile. Revoluţiile politice din Franţa sunt rezultatul unor evoluţii în spiritul ţării. Acesta e cazul evident al Marii Revoluţii, care se reduce la o remaniere a ţării-ca-fapt pentru a o adapta conceptului de ţară-ca-teorie, descris şi prescris de enciclopedişti. Şefii revoluţiilor franceze sunt intelectuali, profeţi ai zeiţei Raţiune, şi poate şi ai zeiţei Glorie, celălalt spirit director al Olimpului francez. Revoluţiile spaniole nu se fac în numele unei şcoli intelectuale. Sunt crize într-o dramă. Viaţa politică a ţării este ca o piesă de teatru sau ca un roman, iar forţele care acţionează nu sunt principii, ci personalităţi în carne şi oase. Sigur, în Franţa, principiile se încarnează în persoane; în Spania, protagoniştii scenei politice sunt acţionaţi de principii mai mult sau mai puţin limpede simţite; dar ceea ce trebuie să reţinem este că, în general, în Franţa, principiile mână persoanele şi le dau relief şi autoritate, în timp ce, în Spania, protagoniştii scenei politice, al căror prestigiu emană din propria lor persoană, sunt cei care împrumută principiilor întâmplător adoptate forţa şi puterea lor mobilizatoare. 304

Era de aşteptat. Ştim, pe de o parte, că geniul Spaniei este atât de individualist, îneât spaniolul oriunde intră, intră cu toată fiinţa lui; drept urmare, şefii politici spanioli înţeleg politica, nu ca un exerciţiu de acţiune, ca în cazul Angliei, sau ca o luptă de idei, ca în cazul Franţei, ci ca un amestec vital de acţiune, de gândire şi de pasiune, toate laolaltă. Pe de altă parte, am văzut că spaniolul tinde să judece lucrurile şi oamenii cu un criteriu de spectator. El stă în fotoliul de orchestră. Contrar opiniei generale, susţinută de observatori superficiali, printre care mulţi spanioli, spaniolul nu-i indiferent în materie de politică. Dimpotrivă, este foarte interesat de politică, dar urmăreşte evenimentele, nu ca un aderent la cauza socială (maniera engleză), nici ca un membru al unei secte intelectuale (maniera franceză), ci ca un cititor de roman-foileton sau ca un spectator la o piesă de teatru. Criteriul lui este dramatic. Este captivat de vicisitudinile luptei necurmate, în jurul puterii şi al roadelor puterii, între câteva persoane, destul de puţine la număr, care, nu tot atât de înţelepte ca el, şi-au părăsit confortabilul fotoliu de orchestră ca să se avânte pe scenă.

Aceasta e realitatea fundamentală a situaţiei. Ea explică multe trăsături ale vieţii politice din Spania. Şi, în primul rând, fluiditatea opiniilor politice. Cât despre politicienii înşişi, explicarea acestei trăsături s-ar putea limita la un simplu zâmbet cinic. Ar fi totuşi nedrept, căci, în definitiv, de ce am judeca personajele politice cu mai puţină indulgenţă decât pe concetăţenii lor. Or, este notoriu faptul că opiniile politice ale majorităţii copleşitoare a spaniolilor sunt fluide şi schimbătoare. Raţiunea acestei atitudini ar părea să fie aceea că spaniolii, a căror fidelitate politică este mai mult personală decât obiectivă, sunt totdeauna dispuşi să-şi lase ideile să evolueze pe linia evoluţiei urmate de ideile personajelor lor reprezentative.

Acelaşi lucru se poate spune despre uşurinţa relativă cu care se fac şi se desfac în Spania si-

3°S tuaţiile politice. În alte ţări, un eşec politic imLportant înseamnă moarte politică. Nu-i cazul în Spania. Pentru că, aşa cum spectatorul unui spectacol dramatic recunoaşte că un trădător este un personaj tot atât de important ca şi eroul, spectatorul scenei politice acceptă instinctiv dreptul de-a rămâne pe scenă al oamenilor politici de toate tendinţele, chiar şi cele mai nefaste. Criteriul politicii engleze este etic şi economic. Sir Charles Dilke şi Parnell s-au pomenit expulzaţi din politică pentru că au fost implicaţi în nişte istorii de adulter. Alţi şefi au eşuat pentru că au administrat fărăjirea mult_succes treburile ţării, din cauză că au mărit impozitele, de exemplu. Franţa nu-şi concediază în ansamblu şefii politici. Ea se divide în secte ai căror şefi vin şi se duc conform schimbărilor de_ opinie. Viaţa politică, în Spania, este, precum ştim, o dramă şi, în consecinţă, aşa cum actorul rămâne tot actor, omul politic rămâne tot om politic – pro-hombre cum sună expresia atât de tipic spaniolă – protagonist al teatrului vieţii. Din când în când, poate părăsi scena, dar nimănui nu-i trece prin minte să-i refuze dreptul de-a se întoarce.

Aceasta _e explicaţia cea mai firească a fenomenului politic cunoscut în Spania sub numele de caciqutsmo. În Anglia, districtul politic este organizat ca o sucursală a partidu.'ui. Este celula unui corp viu care se întinde peste întreaga ţară, o celulă care are secretarii, comitetele, discuţiile ei, într-un cuvânt o viaţă politică analogă din toate punctele de vedere celei a ansamblului. În Franţa, viaţa politică a districtelor ia forma unei lupte necurmate între cele două şcoli care divid în general ţara: şcoala clericală şi şcoala anticlericală, reprezentate în general de preot şi de învăţător. În Spania, viaţa politică locală se află în întregime în mâinile dictatorului local sau „cacique”. Caciquismul a fost deseori ţinta diatribelor, ca sursă a tuturor maladiilor politice de care suferă ţara, şi pentru a o scăpa de ele, s-a propus o lungă listă de soluţii. E greu de crezut că aceste soluţii sunt şi eficace, dar admiţând că ar fi totuşi, e şi mai greu de crezut că aplicarea lor este 30 recomandabilă, căci în Spania, caciquismul s-a statornicit ca o formă atât de firească, atât de strâns armonizată cu caracterul naţional încât s-ar putea ca extirparea lui să fie o soluţie mai rea decât boala. Guvernarea locală de către omul cel mai energic se va afla probabil totdeauna la baza politicii spaniole, iar oamenii de stat ai Spaniei vor trebui să-şi concentreze eforturile în străduinţa de-a pregăti cacici demni de răspunderile lor şi gata sa şi le asume.

Observaţiile de mai sus ar fi suficiente pentru a stabili o deosebire între viaţa politică din Franţa şi cea din Spania. Dar ele prilejuiesc şi altele, care ne permit să aprofundam şi mai mult această deosebire. Nu încape îndoială că există în Spania o adevărată manie de-a redacta constituţii. Este vorba de unul dintre numeroasele cazuri de influenţă franceză asupra vecinei sale meridionale. Vom avea ocazia să mai semnalăm şi altele. Sărac în calităţi conştiente, pe cât de bogat în daruri subconştiente, geniul spaniol a căutat deseori sa imite talentul francez nu numai în materie de organizare ci în toate privinţele. Numărul constituţiilor promulgate în Spania de-a lungul secolului al XlX-lea nu-i inferior (dacă e inferior) decât celui pe care le-a conceput în aceeaşi perioadă spiritul fertil al Franţei. Dar în Franţa, constituţiile sunt aplicate.

În Spania, constituţiile nu prea cutează să părăsească hârtia pe care sunt scrise. Numai un popor intelectual se poate acomoda cu o constituţie dinainte scrisă. Celelalte trebuie să aleagă; sau vor avea o constituţie empirică şi elastică, ce va deveni mai degrabă o piele decât o haină pentru corpul lor social, sau vor trebui să se resemneze trăind în afara constituţiei. Anglia s-a hotărât pentru prima posibilitate, iar Spania pentru cea de-a doua.

Era şi de aşteptat, din mai multe raţiuni. Evoluţia politică a Spaniei, ca şi linia de acţiune a omului de pasiune, poate fi reprezentată ca o se-307 rie de linii orizontale de calm întrerupte de accese subite de activitate. Spania este lipsită, în consecinţă, de continuitatea necesară creării unei constituţii tradiţionale şi elastice. Pe deasupra, o constituţie este un ansamblu de reguli concepute în scopul limitării atotputerniciei guvernanţilor. Aceştia tind aşadar s-o încalce. Este de datoria acelor guvernaţi să se constituie în paznici ai propriei lor constituţii. Or, ştim că spaniolul de rând nu concepe aşa lucrurile. El priveşte conflictul dintre puteri pe scenă. O constituţie nu-i pentru el decât unul dintre elementele, unul dintre resorturile dramei. Nu-i aşadar de mirare că, atunci când stă ca un obstacol în caiea acţiunii vreunuia dintre protagonişti, constituţia este dată la o parte cu mai multa sau mai puţină energie de mâna imperioasa pe care o stinghereşte.

Suntem în măsură aşadar să ne dăm seama ce deosebire separă revoluţiile franceze de revoluţiile spaniole. Criza franceză marchează momentul când evoluţia intelectuală ajunge la concluzia ei logică pe planul faptelor. Revoluţia spaniolă este, în general, un pronunciamiento sau un alza-miento, cuvinte care, amândouă, îl implică pe cineva care se pronunţă în favoarea unei noi ordini a lucrurilor sau se ridică pentru ca s-o impună. O revoluţie spaniolă este un eveniment dramatic. Conducătorul este în general un om cu vocaţia conducerii, adeseori un militar.

Toate aceste caracteristici acţionează în Spania împotriva instalării unui sistem democratic de gu-vernământ stabil şi durabil, deşi deloc, bineînţeles, împotriva existenţei unei vieţi democratice. L-am văzut pe englez făcând politică întotdeauna cu ochii aţintiţi asupra acţiunii; pe cetăţeanul francez votând în acord cu ideile sale. Spaniolul este prea realist pentru a da o importanţă excesivă votului său şi prea individualist pentru a-i spori influenţa prin cooperare cu alţi votanţi. Pe deasupra, în virtutea tendinţei sale de-a inverti valo-ri'e sociale clasându-le într-o ordine egocentrică, spaniolul votează deseori din raţiuni cu totul străine de politica obiectivă, de exemplu pentru a fi pe placul unui prieten.

Obstacole psihologice analoge se opun creării unei bune birocraţii în Spania. Personalitatea sa ii determină prea deseori pe spaniol să adopte o atitudine de proprietar faţă de serviciu şi de funcţie. Acesta, mai ales, este cel mai mare defect al cuer-*o5-urilor, organizaţii ale diferitelor categorii de funcţionari de stat care îşi împart sarcinile administrative cu o vigilenţă plină de pizma fiecare pe teritoriul ei birocratic, sugerând mai degrabă groaza de invazie a unui trib ce ocupa un ţinut decât dorinţa de-a sluji ţara. Şi aici recunoaştem trăsături la care ne putem aştepta din partea unui popor de pasiune în acţiune.