II. Elitele

Nimic n-ar putea fi mai caracteristic pentru subiectul în discuţie sau, mai bine spus, pentru confirmarea liniei generale a gândirii care domină aceste pagini, ca faptul că ideea exprimată în engleză prin „leaders” trebuie tradusă în franceză prin „Ies elites”, iar în spaniolă prin „las minorias”. „Leaders” sugerează un popor condus, de bunăvoie, spontan. „Les elites” sugerează o simplă alegere a celor mai buni, o separare a calităţii. „Las minorias” nu-i decât o simplă constatare statistică a faptului că un anumit tip de om, înzestrat cu un anumit număr de calităţi, se află în minoritate. Şi de astă dată, limba reprezintă fidel faptele.

Poporul de acţiune este totdeauna în mişcare – în mişcare ca popor. Ştiind că are o existenţă colectivă şi că merge înainte, vrea să fie condus. Poporul de acţiune îşi antrenează elitele către această înaltă funcţie de conducător, de leader. El dezvoltă în ele calităţile indispensabile omului de acţiune: hotărârea, încrederea în sine, disciplina, autoritatea, cunoaşterea legilor lucrurilor, cunoaşterea oamenilor. Evită cu grijă să slăbească puterea voinţei prin dezvoltarea gustului pentru sportul intelectual care, nu numai că abate vitalitatea în afara canalelor acţiunii, ci, pe deasupra punân-du-ne unele probleme ne face să şovăim. Un leader trebuie să se păzească deopotrivă de lumina raţiunii şi de focul pasiunii. Trebuie să se specializeze în direcţia voinţei.

Această educaţie exigentă se face în două genuri de aşezăminte: public-schools şi universităţi. Ar fi absurd să negăm deosebirea considerabilă care există între diferitele tipuri de public-schools şi de universităţi ce se ocupă de educaţia tineretului englez. Între Eton şi Harrow şi Manchester Grammar School, între universitatea din Oxford şi cea din Glasgow, deosebirile de spirit şi de atmosferă sunt atât de profunde încât orice generalizare este imposibila. Totuşi, ştim că structura socială a Angliei este construită temeinic pe-o armătură de clase, fiecare dintre ele străduindu-se, conştient sau inconştient, să se modeleze după clasele superioare. Ca să nu greşim, în consecinţă, chiar cu riscul de-a introduce îa concluziile noastre toate rezervele necesare pentru a ţine seama de evoluţia posibilă a educaţiei engleze, tipul de educaţie care a făcut din Anglia ceea ce este ea trebuie căutat în public-school şi în universitatea clasică a Angliei: Eton şi Harrow pentru public-schools, Oxford şi Cambridge pentru universităţi, sunt modelele genului.

Disciplinele cele mai importante în aceste aşezăminte sunt, fără îndoială, diversele tipuri de sporturi cultivate aici. Eroii populari ai Angliei şi oamenii ei reprezentativi sunt căpitanii echipelor de cricket, de fotbal şi de canotaj. Marile lor concursuri pun faţă în faţă aceste faimoase echipe. Aici, în prima lui tinereţe, prin jocul muşchilor şi nu al creierului, englezul începe să cultive simţul fair-play-ului, spiritul de cooperare, dăruirea de sine pentru binele colectivităţii căreia îi aparţine, facultatea de-a lupta cu curaj şi dârzenie şi, în acelaşi timp, o anumită detaşare şi un anumit umor, într-un cuvânt, toate virtuţile legate de acţiune, care sunt şi cele ale rasei sale.

Tot aici, sufletul său încă fraged primeşte prima pecete a grupului. Unul câte unul, toate elementele 284 psihologiei poporului de acţiune în acţiuse apar şi îşi joacă rolul în viaţa şcolarului dia public-school şi-a studentului din universitate. Puterea tradiţiilor îa aceste public-school şi universităţi din Anglia este indiscutabilă. Manierele, îmbrăcămintea, relaţiile diatre elevi şi profesori, cele dintre elevi, sărbătorile, slujbele religioase, toate mişcările vieţii sâat reglate aici de predecesori şi, ca în scena portretelor din Hernani, o galerie impresionantă de foşti elevi de la Eton sau de la Harrow, toţi ajunşi celebri, privesc, din înaltul zidurilor istoriei, într-o tăcere elocventă, orice acţiune a oricărui şcolar care le-a urmat în şcoală.

Lungul lor şir de strămoşi, îndelungata lor dezvoltare în timpul perioadelor de linişte de care a beneficiat Anglia mai mult decât celelalte naţiuni, datorită poziţiei sale insulare, relaţiile personale care îi leagă strâns de istoria ţării, dau acestor public-schools şi universităţi o puternică notă aristocratică. Pentru că, în definitiv, ce înseamnă aristocraţia dacă nu o tradiţie păstrată în confort şi conştientă de sine? Tocmai acest simţ aristocratic predispune spiritul şcolarului să accepte simţul ierarhiei care este, după cum ştim, una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale vieţii colective engleze. Dar orice organizare într-o public-school este profund ierarhizată, începând cu acel sistem curios cunoscut sub numele de fagging, deprindere care constă în obligarea celor mai tineri şcolari să-i slujească pe cei mai vechi şi să se supună ordinelor acestora.

Spiritul empiric al rasei se manifestă în lipsa de popularitate a şcolarului intelectual, a „cerebralului” (brainy), ca şi în tendinţa de-a prefera muacii intelectuale, sporturile.

Self-control-ul se dezvoltă rapid în acest mediu atât de strâns supravegheat, atât de puternic dominat de influenţele grupului şi este urmat de aproape de self-consciousness. Deşi, aparent, libere şi instă-rite, cel puţin în privinţa libertăţii materiale a Şcolarilor – aceea de-a pleca şi de-a vemi când 285 vor, de-a lucra sau de-a se juca – public-school i* şi poate, într-o mai mică măsură universitatea, urmăresc îndeaproape viaţa tineretului care li s-a încredinţat. Nu-i vorba de-o supraveghere oficială sau de stat, ci mai degrabă de reacţia firească a unui corp colectiv viguros care îşi controlează spontan toţi membrii. Studentul este liber să facă ce vrea, dar ştie ce este recomandabil sau nu din punctul de vedere al universităţii sau al şcolii sale. În imensa majoritate a cazurilor, această educaţie este completată cu învăţarea limbilor clasice, a istoriei şi-a englezei. Regăsim şi aici înţelepciunea rasei, care alege instinctiv pentru liderii săi cea mai bună pregătire posibilă: un studiu general al rădăcinilor şi-a culturii europene, căutate în limbile şi în literaturile clasice; istoria, altfel spus faptele care permit înţelegerea naturii umane; engleza, altfel spus informarea necesară cu privire la caracterul naţional. Omul de acţiune este gata făcut. Acum ştie tot ce are nevoie să ştie. Nu ştie destul pentru ca să se îndoiască şi să se viseze pornit în căutarea unor adevăruri inaccesibile.

Câteodată – mai ales în cazul multor lideri politici -¦ şcolarul este „reads law”. Să examinăm această expresie. El citeşte legea. Este echivalentul englez pentru „faire son droit”. Să-i notăm originalitatea*. Cuvântul „read”, „citeşte”, nu-i oare o delicioasă revelaţie a caracterului empiric al în-văţământului englez în general şi al celui al legii în particular? Legea, adică legea engleză, constituie un subiect de studiu foarte comod pentru un viitor om de acţiune. Posesia, pe masa lui de lucru sau în memorie, a unui repertoriu voluminos de precedente nu riscă să-i slăbească prea mult voinţa prin dezvoltarea excesivă a activităţii intelectuale. Este poate util să amintim aici că fiecare candidat la baroul englez trebuie, ca să fie admis, să dejuneze de câteva ori la Inn of Court, adică la hanul tribunalului*, pe registrul căruia figurează ca în-

* Să mai notăm în treacăt, pentru că este preţioasă, intelectualizaiea cuvântului „faire” (a face) în franceză. (N. A.)

* Nume pitoresc care s-a păstrat pentru a desemna asociaţiile de avocaţi din Londra. (N. A.) 286 scris. Acest_ obicei simbolizează caracterul social al pregătirii engleze^Nu-i destul să ştii dreptul; mai ^trebuie să fi trăit printre oamenii legii şi să fi mâncat la tnasa lor.

Expresia franceză „elites” este traducerea cea mai puţin inexactă a englezescului leaders. Dar este evident că leaders implică ideea de direcţie spre un scop, deci de mişcare; „elites” nu sugerează decât ideea de poziţie: este o idee statică. Ea exprimă existenţa unor persoane alese pentru a ocupa eventual rangurile cele mai înalte în ierarhie.

Sistemul francez potrivit căruia se face această alegere se deosebeşte de sistemul englez în două puncte la care ne putem aştepta: el este orientat spre dezvoltarea inteligenţei şi nu a voinţei; şi este organizat de stat.

Public-school este total independentă de stat. Este o întreprindere privată, căci la drept vorbind, în expresia public-school cuvântul „public” înseamnă, în realitate, privat, altfel spus neoficial. Tot aşa, cele două mari universităţi nu sunt decât nişte federaţii de colegii întemeiate şi înzestrate de persoane sau instituţii private, iar Statul, de regulă, nu trebuie să intervină în administrarea lor şi „ici în selectarea corpului didactic.

Nu tot aşa se întâmplă în Franţa. Întreg aparatul care serveşte la alegerea elitelor este fabricat şi manevrat de către Stat. Şcolile secundare sau liceele, distribuite în întreaga ţară, sâat concepute uniform şi edificate pe-o bază ce poate fi schimbată natre ele. Personalul lor este organizat ca o parte a birocraţiei naţionale, astfel încât profesorii trec de la un liceu la altul, tot aşa cum un maior sau un colonel îşi schimbă garnizoana. Dealtfel, aceşti profesori predau materia care intra în competenţa lor, dar nu intervin altcum în viaţa elevilor. Aceştia, dacă sunt externi, cum 287 este cazul în general, vin la liceu la ore şi se întorc apoi acasă, iar dacă sunt interni locuiesc la liceu, supuşi unei discipline cvasi militare. Probabil că mai joacă un pic de fotbal în curte, sau poate chiar pe vreun maidan, joile şi duminicile, dar asta-i treaba lor de şcolari. Profesorii nu intervin în materie de sport.

Vedem aşadar că organizarea învăţământului secundar în Franţa se specializează în dezvoltarea inteligenţei. Ca învăţământ intelectual, este excelent. Nu se limitează să ofere o informare, ci caută deopotrivă, şi chiar mai ales, să dezvolte exerciţiul facultăţilor inteligenţei în sine, în vederea creării unei elite care trebuie să fie o parte indispensabilă ordinii existente. Educarea voinţei şi-a caracterului nu priveşte şcoala. Asta nu înseamnă că această educaţie este abandonată sau neglijată i în Franţa. Nici vorbă. De fapt, în această privinţă, şcoala se estompează în favoarea familiei, fapt care dovedeşte în acelaşi timp că familia are un rol formativ mai puternic decât în Anglia şi că, pe de altă parte, în Franţa, se consideră că j voinţa şi caracterul aparţin nu atât naţiunii cât familiei şi individului.

Învăţământul secundar în Franţa este, prin urmare, una dintre manifestările ordinii oficiale şi-a j acelei uniformizări ce se substituie, în Franţa, vocaţiei cooperării prin care se distinge Anglia. Cu ajutorul unui sistem de burse, acest aparat de învăţământ alege automat tipurile cele mai inteligente de studenţi, îngăduindu-le să treacă obstacolele financiare, pentru a se ridica la rangurile învăţământului superior şi, în consecinţă, eventual, la gradele superioare ale ierarhiei. Şi aici descoperim un nou contrast cu sistemul englezesc. Deşi bursele riu lipsesc nici în Anglia, sistemul nu-i destul de uniform şi, dealtfel, public-schools, ale căror taxe sunt considerabile, constituie un filtru prea sigur pentru a îngădui un aflux excesiv de sânge popular în rândurile suspuse ale societăţii. Anglia crede mult mai mult în celelalte talente ale sale decât în cele ale inteligenţei, pentru a îngădui asemenea revoluţie în economia ei generală. Dar în Franţa, scopul învăţământului este dezvoltarea in- 2*' teligenţei şi, precum ştim, adevărata bază a ierarhiei franceze este distincţia intelectuală. Niciun obstacol nu se opune aşadar autorităţii Statului în organizarea selecţiei celor mai bune creiere din popor, cu ajutorul unui sistem uniform şi automat, pentru a le folosi în avantajul său. Această măsura, cu adevărat intelectuală, constituie un sistem de învăţământ radical în teorie, dar profund conservator în consecinţele sale sociale.

Pe această bază uniformă de învăţământ secundar, viitoarele elite trec la un admirabil sistem de învăţământ superior. Aşa cum se cuvine în cazul unei naţiuni intelectuale, acest sistem este minuţios specializat, într-un contrast profund cu caracterul oarecum general al instrucţiunii universitare engleze. Un număr considerabil dintre aceşti tineri este absorbit de marile şcoli: Şcoala politehnică, Şcoala normală superioară şi diversele şcoli tehnice exercită o atracţie puternică asupra tineretului francez. Ele reprezintă o educaţie de înaltă specializare a spiritului. Tehnice, desigur, dar profund teoretice şi universale în diferitele lor forme de învăţământ ca şi în principii, ele pregătesc conducători de industrie şi înalţi funcţionari, precum şi un val neîntrerupt de savanţi cu care se mândreşte naţiunea. Universităţile, la rândul lor, sunt şi ele organizate pe baza unei munci specializate. Deşi vizează formarea unor inteligenţe generale, ele cer fiecăruia cunoaşterea adâncită a unui subiect special. Sunt exigente atât în privinţa disciplinei intelectuale, cât şi în privinţa originalităţii. Şi mai ales, caută să dezvolte în studenţi dragostea de cunoaştere şi cultivarea ideilor.

De aceea şi găsim atât de des în Franţa tipuri de oameni al căror rafinament intelectual depăşeşte cu mult, nu numai aspectul lor fizic, dar câte-odată chiar şi rafinamentul care priveşte alte aspecte ale vieţii decât cele pur intelectuale. În timp ce, în Anglia, se întâmplă ca deseori oameni de mare distincţie fizică şi socială să trăiască foarte 289 confortabil şi netulburat, purtând prin lume un spirit atât de lipsit de curiozitate şi atât de puţin dezvoltat încât nu este în stare nici măcar să-şi dea seama ce îi lipseşte.

Când trecem de la ideea englezească de leaders la ideea franţuzească de elites, pierdem noţiunea de mişcare, dar o păstrăm pe cea de ierarhie. Tre-când acum de la ideea franţuzească de elite la ideea spaniolă de minorias, însăşi noţiunea de ierarhie dispare. Pentru că minorias nu constituie decât un ansamblu relativ mic de persoane întâm-plător înzestrate cu un nivel intelectual superior celorlalţi. Şi atâta tot.

Această observaţie ne scuteşte de-o eroare pe care am fi putut s-o comitem dacă, urmărind o paralelă pripită şi superficială, ne-am fi aşteptat ca în Spania aceste minorias să fie pregătite cu ajutorul unui sistem minuţios organizat de educare a pasiunilor. Pentru că un astfel de argument ar fi neglijat evident punctul esenţial, şi-anume: că, în timp ce Anglia se organizează spontan ca naţiune, iar Franţa se supune de bună voie ordinii de Stat, indivizii Spaniei sunt refractari la orice fel de autoritate naţională sau de stat. Expresia atât de neutră de minorias vine să ne amintească la timp acest lucru.

Ne aflăm aici aşadar în prezenţa unuia dintre acele cazuri când este neapărat necesar să ţinem seama de faptul că toate manifestările vieţii conţin acţiune, pasiune şi gândire. Nu încape nicio îndoială că, în măsura în care se manifestă, tendinţa spre învăţământ, în Spania, confirmă întru totul ipoteza noastră de ansamblu de vreme ce este orientată spre educarea omului integral şi, în consecinţă, a pasiunilor sale. Marii umanişti spanioli ai trecutului – de pildă, Luis Vives – sau ai prezentului – de pildă, don Francisco Giner – sunt exemple excelente în acest sens. Dar tendinţa pură nu se poate manifesta în viaţa colectivă fără cooperarea tendinţelor spre acţiune şi 2i spre gândire, pe care le ştim deosebit de s'abe în caracterul spaniol. De aici rezultă că minoritatea intelectuală a ţării favorizează, în condiţii echivalente, o lipsă totală de sistem.

Învăţământul secundar revine unor „institute” de Stat precum şi unui număr considerabil de aşezăminte private, majoritatea probabil conduse de membri ai clerului. Nivelul şi valoarea acestor aşezăminte depind în întregime de persoanele care răspund de ele. În Spania, poţi găsi cele mai bune şi cele mai proaste aşezăminte secundare din Europa occidentală. Cât priveşte spiritul şi orientarea acestui învăţământ, şi ele depind de persoanele care şi-l asumă. Slăbiciunea statului spaniol, consecinţă evidentă a caracterului individualist al poporului, nu permite conducerea uniformă a acestor institute, cum este cazul liceelor din Franţa. Nu-i nevoie să adăugăm că aceeaşi observaţie se potriveşte şi mai bine şcolilor şi aşezămintelor private. Biserica are, fireşte, propriul ei criteriu şi propriile ei tendinţe. Dar, văzut în ansamblu, nu s-ar prea putea spune că în Spania învăţământul se specializează, fie spre caracter, fie spre inteligenţă. Oriunde este conştient şi conştiincios, este umanist şi general, şi vizează mai degrabă formarea omului integral în sine decât în vederea fo'osirii lui.

Peste anarhia învăţământului secundar se ridică anarhia din universităţi. Toate sunt universităţi de stat, beneficiind totuşi de-o anumită autonomie care le permite treptat să prindă iar viaţă şi să iasă din îndelungata perioadă de slăbiciune de care au suferit, încă din timpurile glorioase când Alcala, care se afla în fruntea creştinătăţii în materie de exegeze biblice, edita minunata Biblie poliglotă, iar Saâamanca era, alături de Paris şi de Oxford, una dintre primele trei universităţi ale lumii creştine. Dar, cu toate că s-a produs o renaştere generală, valoarea acestei renaşteri nu reprezintă decât valoarea persoanelor cărora i se datorează. De aici rezultă diferenţe considerabile, nu numai de la universitate la universitate, ci chiar de la facultate la 2”1 facultate, şi de la catedră la catedră.

Urmărind parcă să complice şi mai mult condiţiile în care se formează minoritatea intelectuală a Spaniei, familia spaniolă este un organ foarte puţin apt pentru alegerea studiilor destinate copiilor sai. Pentru tot telul de motive, lipsa de mijloace materiale şi altele, se întâmplă frecvent ca studenţii spanioli să-şi consacre studiile unor materii pentru care nu au nicio înclinaţie, în detrimentul altora, spre care tinde vocaţia lor firească. Acest fapt, combinat cu tendinţa tipic spaniolă împotriva specializării, explică frecvenţa curioasă de vocaţii ratate pe care o constatăm în Spania. Când un spaniol dezbate înflăcărat probleme medicale, aproape sigur că este vorba de un artist; dacă vădeşte cunoştinţe excepţionale în pictură sau în sculptură, precis că este un colonel; dacă se ocupă cu autoritate de strategia militară, cu siguranţa că este un canonic. Oamenii de litere ies din toate profesiunile.

O minoritate formată în condiţii atât de haotice n-ar putea fi nici omogenă nici compactă. Atmosfera de cultură intelectuală este extrem de rarefiată în Spania. Fiecare merge în căutarea ideilor şi-a senzaţiilor sale pe un drum individual, deoarece caracterul său de om de pasiune o cere şi, de asemenea, pentru că ambianţa nu-i oferă decât cantităţi mici de hrană intelectuală pregătită pentru un consum colectiv. Oamenii excepţionali ai Spaniei se ridică aşadar de la nivelul mării, ca să spunem aşa, şi nu peste podişul de cultură socială deja stabilit prin efortul colectiv. Ei aduc aşadar în situaţia lor toate particularităţile, ciudăţeniile şi asperităţile creşterii izolate.

Astfel, simpla expresie sintetică de minorias este o convenţie de limbaj, pentru că, în timp ce liderii englezi sunt o echipă, iar elitele franceze o clasă, aceste minorias spaniole nu sunt decât un ansamblu de unităţi fără legătură şi nesolidare, exceptând poate un vag sentiment comun de izolare.