A. Societatea

Structura socială a Angliei, Franţei şi-a Spaniei corespunde îndeaproape linii'or generale ale paralelei pe care am schiţat-o între cele trei caractere naţionale. În general, această structură socială este ierarhic-organică în Anglia, burghez-mecanică în Franţa, şi popular-anarhică* în Spania.

Structura engleză rezultă direct din vocaţia rasei pentru organizare spontană. Ierarhia echilibrată cu grijă pe care se bazează viaţa socială nu-i impusă poporului de legi sau de forme exterioare. Această ierarhie este, dimpotrivă, acceptată firesc de englez, în asemenea măsură încât deseori nici nu-şi dă seama de existenţa ei şi îşi închipuie că trăieşte în ţara model a egalităţii. Or, egalitatea este o categorie total străină psihologiei engleze. Egalitatea este o categorie a spiritului care gândeşte, deci care judecă. Este consecinţa unei măsuri. O vom găsi aşadar ca o caracteristică a vieţii franceze. Viaţa engleză o ignoră însă total. Sigur, se presu-

* Acest cuvânt trebuie înţeles în sensul lui etimo-269 logic şi nu în aplicarea lui politică. (N. A.) pune că englezii sunt egali în faţa legii, * dar în Anglia legea este administrată de judecători cu o putere discreţionară considerabilă şi, dealtfel, ca nu joacă decât un rol de mâna a doua în ansamblul vieţii sociale. Adevărata categorie a vieţii engleze nu este egalitatea ci libertatea. Pentru că libertatea înseamnă lipsa unei consirângeri politice, şi noi ştim că nicio constrângere politică nu este necesară unui popor dotat cu vocaţia organizării spontane, care îi pune pe cetăţeni automat la dispoziţia co'ectivităţii.

În această atmosferă de libertate, naţiunea engleza se organizează şi adoptă firesc o structură ierarhică. Empirică, această structură trebuie să se sprijine firesc pe continuitate şi tradiţie. Regăsim astfel, prin observare directă, caracteristicile pe care le-am atribuit poporului englez atunci când analizam cazul poporului de acţiune în acţiune. Societatea engleza nu-i omogenă. Ea este divizată firesc în clase şi s. Ub-clase, fiecare dintre ele ju-când un rol aparte în funcţionarea ansamblului.

Norma, modelul acestei societăţi, este aristocraţia. Valoarea acordată aristocratului poate fi inspirată de motive absurde sau judicioase, profunde sau superficiale, spuse pe şleau sau tăinuite, dar este aproape universală în Anglia. Pentru că aristocratul încarnează omul de acţiune perfect şi leader-ul perfect. Este un individ reprezentativ pentru că deţine puterea, dar este de asemenea un tip de colectiv reprezentativ pentru că deţine tradiţia şi încarnează noţiunea de leadership. În persoana lui se îmbină simţul acţiunii cu simţul de grup, cele două forţe dominante în caracterul englez.

Admiţând acestea, restul vine de la sine. Pornind de la tipul pur al aristocratului 100%, re-

* Cu câteva excepţii totuşi, Pairii Regatului nu votează şi nu pot face parte din Camera Comunelor. Englezii care nu sunt pairi nu pot face parte din Camera Lorzilor. Până la o dată foarte recentă, drepturile catolicilor erau supuse unui număr oarecare de îngrădiri. Legile privind drepturile succesorale sunt concepute în vederea conservării proprietăţii paterne, şi nu în vederea egalităţii copiilor. (N. A.) 271 prezentat de acei duci ale căror nume şi mansions (palate n. Tr.) sunt cunoscute şi iubite de toţi englezii, tipuri din ce în ce mai diluate ale aristocraţiei engleze ocupă straturi din ce în ce mai întinse ale societăţii şi trăiesc conform unui stil de viaţă tot mai puţin asemănător modelului care ocupă vârfurile. Astfel, structura socială a Angliei poate fi asimilată unei piramide construite pe o bază largă de clase populare, suportând un întreg sistem de clase superioare, care se subţiază pe măsură ce se apropie de vârf. Vârful este Regele.

Pentru a menţine această piramidă în echilibru, nu-i necesară nicio presiune, nicio constrângere. E suficient consimţământul bazei sale largi. O examinare oricât de elementară, a vieţii englezeşti e suficientă pentru a găsi numeroase exemple ale acestui simţ al echilibrului care reacţionează imediat în corpul social odată ci apariţia celei mai mici ameninţări. Aşa se i v: plică faptul că presa engleză, cea mai liberă dii; lume, este şi cea mai sigură pentru un guvernământ inspirat de interese colective, ea ştiind să reacţioneze de la sine în favoarea intereselor naţiunii, sau chiar ale structurii sociale. Ca exemplu tipic, să cităm atitudinea presei britanice faţă de Familia regală. În această privinţă, cel mai neînsemnat cuvânt critic nu vede lumina tiparului. Pentru că Regele este vârful piramidei.

Este vorba aici, bineînţeles, de-o manifestare a acelei vocaţii pentru organizarea spontană pe care o considerăm trăsătura tipică a poporului englez în acţiune. De altminteri, aceasta este o vocaţie care determină aproape toate manifestările vieţii colective engleze. În sfera politică, ea explică, precum vom avea prilejul să vedem, faptele cunoscute sub numele de self-govemment, creare spontană a unor instituţii politice mai degrabă decât libertate locală acordată de-o autoritate centrală. Tot astfel, în toate ungherele vieţii colective engleze, găseşti uşor cazuri numeroase de organizare spontană care echivalează manifestări de self-govemment în alte sfere decât politica. Caritatea este 271 un exemplu evident în acest sens. Grija faţă de infirmi şi bolnavi, încredinţată în alte ţări statului, este lăsată, în Anglia, pe seama iniţiativei şi-a responsabilităţii naţiunii în general, cu rezultate ce îndreptăţesc această încredere pe care ea şi-o acordă sieşi. Dealtfel, un număr tot mai mare de instituţii private îşi asumă şi altele dintre sarcinile, pe cât de numeroase pe atât de variate, care revin unor naţiuni moderne: instrucţiunea publică, ocrotirea copiilor, a animalelor, a naturii, a teatrului, a memoriei lui Shakespeare, a limbii, a conacului lui Washington, şi altele. Instinctul cooperativ acţionează ca un element de aglutinare de-o fecunditate miraculoasă, producând asociaţii inspirate de motive şi vizând scopuri care, Ia prima vedere, n-ar părea chiar atât de ispititoare ca sa trezească entuziasmul – o admiraţie comună pentru Browning, de exemplu… Toate aceste instituţii trăiesc şi prosperă chiar. Toate găsesc, nu numai fondurile necesare – ceea ce, la urma urmei, n-ar fi surprinzător pentru o ţară bogată – dar şi căldura vitală indispensabilă, minimumul necesar de slujitori entuziaşti gata să dăruiască fără preget obscurei lor misiuni o bucată respectabilă din viaţa lor. În ultimă analiză, rezolvarea acestui mister trebuie căutată în acea sancta sanctorum în care drepturile individului şi cele ale colectivităţii sunt cumpănite şi comparate. Observarea vieţii engleze dovedeşte îndeajuns că în Anglia, în imensa majoritate a cazurilor, această comparare duce la triumful drepturilor comunităţii.

Structura socială a Franţei este mai rigidă decât a Angliei. Cutuma este aici un element mai puţin important, în timp ce dreptul este forţa ei cea mai viguroasă. Cadrul societăţii este în mod constant obiect de critică, iar raporturile sale teoretice cu principiile generale sunt în mod constant obiectul unor revizuiri. Principiile generale înseşi sunt supuse unui studiu şi unei discuţii continue. Din când în când, se produce o schimbare profundă care îi alterează însăşi esenţa şi, atunci, cristalul structurii sociale trece de la o formă rigida la altă formă nu mai puţin rigidă.

Categoria vieţii sociale franceze este egalitatea. În spiritul francez, egalitatea este un postulat al ştiinţei sociale care stabileşte echilibrul drepturilor între doi cetăţeni oarecare. Cuvântul „cetăţean” reprezintă o abstracţiune. El ţine întrucâtva de natura unui grafic sau a unei diagrame, şi în această calitate reprezintă omul, homo po'iticus, ceea ce, în oricare om, poate fi egalizat cu aceeaşi parte din oricare alt om. Egalitatea ne apare aşadar întocmai ca un plan geometric alcătuit din puncte umane. Este nivelat superb.

În contrast cu piramida vie pe care o ridică libertatea în Anglia, Franţa înalţă pe acest plan al egalităţii o piramidă pur oficială: ierarhia de Stat. Ierarhie care nu trezeşte în francez sentimentul ce se naşte firesc în orice suflet britanic în contact cu diferenţele subtile şi complicate pe care le seamănă structura aristocratică a Angliei într-o lume empirică şi eterogenă. Eforturile lui Napoleon ca să reînvie în Franţa, cu ajutorul Legiunii de onoare, o aristocraţie, a reuşit să creeze doar o maşină de distribuit insigne de vechime funcţionarilor şi asimilaţilor.*

Asemenea evoluţie era de aşteptat. Popor raţionalist, francezii tind să reducă faptele la idei, şi ideile la cifre. Egalitatea nu-i decât manifestarea politică şi socială a acestei tendinţe. Codul Napoleon este monumentul ei juridic. Legile testamentare din Franţa au redus ţara la un popor de mici proprietari. Tendinţele tipic franceze spre previziune, spre limitare, spre moderaţie şi economii i-au transformat pe aceşti mici proprietari în mici rentieri*. Micul rentier este norma, mo-

* Militari sau membri ai unui corp civil a căror situaţie este asimilată cu cea a membrilor dintr-o unitate combatantă.

* Este cazul să notăm aici importanţa cuvântului „mic” (petit) în limbajul obişnuit al francezului, cu atât mai mult cu cât cuvântul nu capătă niciodată un sens peiorativ, ci, dimpotrivă, implică stimă şi elogiu. Astfel, le „Petit Journal”, le „Petit Parisien”, „nos petits 273 soldata” (micii noştri soldaţi). (N. A.) delul vieţii sociale franceze. Mediocritatea lui aurită este scopul unui mare număr de cetăţeni. Tipul sau bine hrănit, sigur de sine, lipsit de ambiţie, chefliu, veşnic bine dispus, priceput la vinuri, este reprezentativ pentru naţiune în ansamblul ei. Francezul, deşi poate mai puţin variat şi mai puţin individualizat decât englezul, e totuşi mult mai individualist în necesităţile sale. Plăcerea trebuie să-i aparţină. Nu atât de intim legat de colectivitate ca englezul, el este lipsit de facultatea admirabilă de-a se bucura prin procură, prin care se distinge englezul pur sânge. Când ducele de Devonshire îşi mărită fata, toţi englezii autentici sunt fericiţi. Când ducele de Richmond îşi sloboade crinii, toţi englezii autentici sună din corn. Francezul, în schimb, urmează vorba poetului său: „Paharul nu mi-i mare dar beau din paharul meu”, şi nu se linge pe buze decât atunci când bea el însuşi.

Individ mai exigent, mai puţin dispus să-şi delege plăcerea sau forţa, francezul trăieşte totuşi într-o colectivitate relativ ordonată, graţie unui sistem de gerare bine conceput de către stat. Numeroasele activităţi cu care, în Anglia, se ocupă întreprinderile particulare, născute, ca să spunem aşa, prin generaţii spontanee, în Franţa, sunt obiectul solicitudinii mai mult sau mai puţin directe a Statului. Statul îşi asumă numeroase îndatoriri extra-politice cu o spontaneitate semnificativă din partea lui şi-o încuviinţare nu mai puţin semnificativă din partea naţiunii. Astfel, nu numai că ia asupra lui spitalele şi tot ce este cuprins, în Franţa, sub denumirea generală de binefacere, dar şi conducerea oficială a vieţii ştiinţifice şi artistice a naţiunii. Universităţile, organisme libere în Anglia, în Franţa sunt parte integrantă a birocraţiei de stat. Statului îi aparţin şi tot el girează muzeele şi conduce mai mult sau mai puţin direct cele patru teatre mai importante din Paris, dintre care unul, Comedia Franceza, are o constituţie semnată de Napoleon la Moscova. Conflictele dintre actori, autori şi directori, reprezentarea anumitor opere teatrale prilejuiesc înfocate dezbateri parlamentare. Pasul greşit al unei dansatoare poate duce la căderea guvernului.

Vedem aşadar cum francezii, lipsiţi de vocaţia organizării spontane, prin care se distinge Anglia, ating totuşi un înalt grad de ordine prin mecanizarea vieţii lor colective. Mişcările vieţii lor colective nu sunt tot atât de fireşti şi tot atât de libere ca cele din Anglia, pentru că nu ar putea fi lăsate în seama jocului spontan al instinctului social; în consecinţă, trebuie ordonate, prestabilite cu o previziune obişnuită să imagineze toate posibilităţile. Raporturile dintre oameni tind să se definească aşadar cu mai multă rigoare decât în Anglia. Faptul e şi mai adevărat în privita raporturilor între cetăţeni şi mecanismele maşinii de stat cu care se întâmplă să aibă de-a face. De unde şi ramura pe cât de amuzantă pe atât de rodnică a literaturii franceze consacrata extravaganţelor conţopiştilor. Dar, deşi plătită cu acest preţ, ordinea care precumpăneşte în viaţa colectivă a naţiunii franceze este cu atât mai impresionantă cu cât este stabilită pe-o bază de egalitate intelectua-liceşte admisă de toţi, bază care ar fi fost suficientă pentru a ruina viaţa colectivă a oricărui alt popor mai puţin înzestrat decât cel francez cu darul constructiv al raţiunii.

Nici structura organic-ierarhică, nici structura me-canic-burgheză nu sunt posibile în cazul comunităţii spaniole. Aceasta se poate stabili a priori, căci una implică o tendinţă spontană spre viaţa de grup, iar cealaltă o tendinţă spontană spre ordinea intelectuală. Constatarea aceasta confirmă că Spania este lipsită de simţ ierarhic, fie sub forma lui instinctivă şi firească pe care o ia în Anglia, fie sub forma exterioară şi politică sub care se manifestă în Franţa.

Vom găsi în Spania un sentiment viguros pe care, în lipsa unui cuvânt mai exact, suntem nevoiţi

275 să-l numim egalitate. Dar acest sentiment al egalităţii care pătrunde viaţa colectivă a Spaniei se deosebeşte profund de kleea de egalitate pe care se întemeiază ordinea franceză, tot atât de profund pe cât se deosebeşte ordinea intelectuală a Franţei de anarhia, paşnică sau nu, care constituie starea normală a naţiunii spaniole.

Francezul, obsedat de ideea de egalitate, invocă autoritatea ei cu orice prilej, şi chiar fără prilej uneori, de îndată ce simte în aer umbra vreunei contradicţii pe această temă. Egalitatea spaniolă fiind un sentiment viu, spaniolul trăieşte în ea ca peştele în apă şi-şi reglează relaţiile umane în consecinţă, cu cea mai mare simplitate şi chiar fără să-şi dea seama. Aceasta este condiţia esenţială a mediului în care este construită structura socială a Spaniei. E lesne de văzut că o astfel de condiţie nu favorizează dezvoltarea ierarhiei de tip englez, care implică recunoaşterea spontană şi acceptarea multor inegalităţi; dar nici nu-i mai prielnică instituirii unei ierarhii de stat de tip francez, căci în Spania sentimentul egalităţii este subconştient şi nu nivelează până-ntr-atât poporul încât să-i pună pe toţi cetăţenii pe acelaşi plan de egalitate. Toate eforturile propagandiştilor politici de a-l face pe spaniol să se simtă cetăţean au eşuat. El se simte om, „nimic decât un om întreg”, potrivit expresiei frapante a lui Unamuno. Nimic decât un om întreg în toate situaţiile posibile.

Prin urmare, structura socială a Spaniei este inevitabil relaxată, ca aceea a unui trup ale cărui membre ar fi mai puternice decât forţa de coeziune care le menţine laolaltă. Ceea ce, întâmplător, ex-p'ică paradoxul deseori observat potrivit căruia, Spania, în ansamblul ei, dă un randament mai mic decât cel produs de suma aritmetică a spaniolilor, sau, în alţi termeni, pentru că este vorba de acelaşi fenomen sub două aspecte deosebite, spaniolii care, rămaşi în ţară s-ar fi istovit în eforturi sterile, constituie deseori elemente puternice în viaţa altor ţări, căci în aceste ţări ei beneficiază de-o atmosferă de solidaritate care le îngăduie să-şi folosească din plin valoarea individuală. O cunoaştere chiar superficială a Spaniei este de ajuns pentru a constata ce uriaşă energie umană se pierde aici în eforturi individuale fără coordonare suficientă sau, şi mai rău, acţionând în gol. Ca exemplu tipic, putem cita cazul „minorităţii” intelectuale. Spania pare incapabilă să ofere un cadru social care să absoarbă munca intelectualilor ei. Majoritatea lor nu găsesc în ţară masa necesară pentru a le folosi eforturile opunându-le rezistenţa socială indispensabilă pentru echilibrul muncii lor. Rezultă de aici tendinţa lor de-a pierde acest echilibru şi de-a evolua urmând traiectoria unui individualism extrem, din ce în ce mai puţin folositor colectivităţii şi lor înşişi.

Ştim că numai forţa unei pasiuni superioare este capabilă să-i grupeze pe spanioli într-un tot. Viaţa colectivă a Spaniei conţine două dintre aceste forţe care, ca o carapace de broască ţestoasă, îi dau o anumită coeziune exterioară: ne referim la Armată şi la Biserică. Influenţa acestor două forţe asupra vieţii colective din Spania a fost deseori atribuită unor raţiuni plauzibile deşi superficiale (precum ignoranţa maselor). Măsurată cu criterii tot atât de puţin demne de crezare ca indicele de persoane care nu ştiu să scrie şi să citească, naţiunea spaniolă ar putea fi considerată din acest punct de vedere inferioară majorităţii ţărilor occidentale. Dar observarea mai pătrunzătoare, o observare care, de exemplu, i-ar exclude din numărul oamenilor cultivaţi pe cititorii anumitor ziare occidentale cu tiraje de milioane, ar dovedi că poporul Spaniei nu prea poate fi considerat inferior acelora dintr-un oarecare număr de ţări mai bine organizate din punct de vedere politic. Influenţa Armatei sau a Bisericii în Spania poate fi explicată mai satisfăcător în lumina vederilor generale expuse în cursul acestei lucrări: aceste două instituţii sunt cele două comunităţi cel mai bine organizate într-o ţară în care viaţa colectivă este, în general, relaxată şi, în consecinţă, slabă; de altfel ele îşi datorează mai buna lor organizare faptului ca au o viaţă colectivă proprie bazată pe pasiuni mereu vii şi viguroase în sufletul spaniol; onoarea, 277 pasiune fundamentală a Armatei; religia, pasiune fundamentală a Bisericii. În timp ce, în general, ţara este lipsită de coeziune, Armata şi Biserica sunt unităţi viguroase. De aici puterea lor.

Totuşi, dominaţia lor nu-i decât un fapt şi nimic altceva, decât un fapt. Poporul nu-l acceptă, nu-l recunoaşte şi, luat în ansamblul său, nu ştie nici să aprobe, nici să dezaprobe. Poporul ia lucrurile aşa cum sunt; trăieşte şi-i lasă şi pe alţii să trăiască, dar, în orice caz, nu acceptă nicio ierarhie. De fapt, poporul nu ştie, sau mai degrabă nu simte ce este o ierarhie. Aşa cum în Anglia aristocratul, iar în Franţa burghezul, în Spania poporul este norma acţiunii. Aşa cum orice englez, în mod conştient sau inconştient, se modelează după tiparul aristocratic, iar orice francez, indiferent de condiţia lui socială, este în adâncul său un mic burghez, spaniolul, indiferent de clasă, este un om din popor. Dovada tipică a acestui fapt: tendinţele subconştiente care guvernează felul de-a se îmbrăca în fiecare dintre cele trei ţări. În Anglia, îmbrăcămintea se supune dictaturii aristocraţiei trândave; în Franţa, este guvernată de-o preocupare de corectitudine profund burgheză. Îmbrăcămintea, în Spania, se află sub autoritatea poporului şi, în timp ce, în Anglia, lucrătoarea se străduieşte să urmeze – deşi la o distanţă respectuoasă – modele pe care le impune ducesa, ducesa spaniolă, când vrea să producă efect, se îmbracă precum o lucrătoare în haine de sărbătoare.