B. Familia

Astfel limitată, paralela între structura socială a Angliei, a Franţei şi-a Spaniei nu ar oferi totuşi decât un tablou incomplet al acestor trei popoare. Individul şi colectivitatea nu sunt singurele tipuri de unităţi umane care pot fi examinate în acest fel. Compararea familiei în cele trei ţări de care ne ocupăm este de asemenea indispensabilă. Cum era 2] de aşteptat, găsim familia engleză slăbită de atotputernicia grupului naţional. Influenţa care domină aici este ceea ce se numeşte în Anglia public-school, pentru că public-school s-a substituit familiei ca agent de formare a caracterului. Or, public-school este un foarte puternic instrument de uniformizare. Aici, în public-school, este modelat cu grijă elevul englez conform unui tipar aproape unic. Toţi băieţaşii din Anglia sunt transformaţi aici într-un singur tip: gentlemanul britanic. Faimoasa frază potrivit căreia bătălia de la Waterloo ar fi fost câştigată pe terenurile de ioc de la Eton (cea mai cunoscută dintre aceste public-schools) nu-i decât simbolică, pentru că toate Wa-terloo-urile, militare şi civile, care jalonează drumul străbătut de Imperiul britanic în evoluţia sa, au fost câştigate pe aceleaşi terenuri. Public-school boy este, nu încape nicio îndoială, una dintre cele mai mari forţe ale naţiunii britanice. Succesul acestui tip de şcoală dă măsura exactă a victoriei grupului naţional asupra grupului familial.

Ceea ce public-school începe, universitatea de-săvârşeşte. Şi una şi alta şterg treptat caracteristicile de familie ale tinerilor, pentru a nu lăsa decât caracteristicile de şcoala, de colegiu. În felul acesta, o familie ajunge să semene leit cu altă familie. Ele deţin, fără îndoială, virtuţile care caracterizează toate unităţile umane engleze – stabilitatea, continuitatea, cooperarea. Toate sunt construite temeinic pe baza unui pater familias, serios şi muncitor, a cărui viaţă este asigurată şi-a cărui retribuţie este consacrată în întregime bunăstării şi prosperităţii micii comunităţi al cărei şef responsabil se simte. Dar observatorul străin, obişnuit cu un mediu familial mai cald, mai spontan şi mai puţin oficia! deşi nu chiar atât de bine organizat, este înclinat să creadă că familia engleză datorează naţiunii mai mult decât datorează naţiunea engleză familiei. Partea solidă şi stabilă a acestei familii este, se pare, de aceeaşi natură ca şi partea solidă şi stabilă a administraţiei engleze sau a unei bănci. Tatăl, potrivit unui cuvânt curent în argoul de fa-279 milie, cuvânt el însuşi semnificativ, este guvernatorul, „the governor”. Cât priveşte familia, fa sensul cel mai larg al cuvântului, ea este, în Anglia, mai degrabă asocierea destul de lipsită de coeziune a unor prieteni, sau poate şi mai bine spus a unor cunoştinţe, mai mult despărţiţi decât uniţi de interesele lor.

Trăsătura dominantă a familiei franceze este probabil căsătoria de convenienţă. Nu-i deloc necesar să ducem descrierea vieţii de familie până la limita extremă a exagerărilor romantice şi naturaliste ale domnului Brieux*. Totuşi, deşi exagerat, tabloul domnului Brieux nu contrazice întru totul realitatea. Căsătoria, în Franţa, este o afacere discutată minuţios, în care sentimentele viitorilor soţi fiind considerate ca o certitudine, aspectul pozitiv al contractului avut în vedere este examinat cu multă grijă prin consultarea notarilor celor două familii. Situaţia viitoarei căsnicii este preocuparea esenţială a părţilor. Tendinţa tipică a psihologiei franceze spre previziune, spre organizare anticipată, spre gruparea forţelor ei în perspectiva unei lupte viitoare, contribuie la o asemenea lărgire a ideii de familie încât ea să includă şi colateralii, fiecare ocupându-şi locul în armata familială. Această tendinţă, exercitându-se paralel cu tendinţa spre ordine intelectuală – drept, reglementare – dă familiei franceze o rigiditate aproape oficială. De unde şi eticheta oarecum ceremonioasă prin care se disting întrunirile de familie în Franţa şi, în special, înmormântările. O înmormântare, în Franţa, este probabil ceremonia cel mai rigid reglată din timpurile moderne.

Nu încape nicio îndoială că, în cadrul statului, cadrul familiei este unul dintre elementele cele mai puternice, dacă nu cel mai puternic, al structurii sociale din Franţa. Familia, în Franţa, poate

* Eugene Brieux (1858-1932), autor dramatic francez. 280 fi considerată mediul în care tendinţele sociale şi individuale se întâlnesc, se echilibrează şi se compensează. Aici, ea nu cedează, cum este cazul în Anglia, la presiunea grupului naţional. Totuşi, în Franţa, individul percepe presiunea grupului prin familie, şi tot graţie familiei nivelul conduitei colective se menţine relativ ridicat în sânul naţiunii. Această funcţie, atât de utilă, este mult facilitată de faptul că, în Franţa, familia are un caracter propriu. Deşi – sau poate pentru că – în general întemeiată pe raţiune, ea este de-o stabilitate remarcabilă. Raţiunea, de altfel, la un popor raţional, pare un teren deosebit de prielnic naşterii sentimentelor care, deşi extrem de detaşate de orice pasiune sau sentimentalism, sunt viguroase şi durabile. Atmosfera unui „home” francez este cordială prin ordinea şi calmul ei. Nivelul, relativ ridicat, de cultură intelectuală care precumpăneşte aici contribuie la dezvoltarea unei mari varietăţi de trăsături caracteristice fiecărei familii în parte. Tradiţiile de familie sunt suficient de bogate şi de complexe pentru a-i da individului un aer de familie, fără să împiedice totuşi dezvoltarea personalităţii sale originale.

În timp ce în Anglia nu este decât una dintre formele pe care le îmbracă spiritul de cooperare al poporului de acţiune, iar, în Franţa, o specie de stat în miniatură, în Spania, familia este prima dintre sferele colective întâlnită de individ în expansiunea sa atunci când iese din fiinţa lui egocentrică. Familia este aşadar cel mai puternic dintre grupurile unitare ale vieţii spaniole. Această concluzie, la care am ajuns analizând omu! de pasiune în acţiune, este confirmată de observarea directă, în Spania, un rău cetăţean, un funcţionar mediocru, chiar şi un prieten dubios poate fi deseori, şi de fapt şi este în general, un tată şi un soţ excelent. În timp ce în Anglia, naţiunea este 281 mai puternică decât familia, iar m Franţa familia este terenul de echilibru între forţele colective şi cele individuale, în Spania, familia este mai puternică decât formele cele mai largi ale colectivităţii.

Ştim care este cauza: familia cade mai direct sub influenţa experienţei vitale a spaniolului individualist. Familia spaniolă este aşadar plină de emoţii şi de viaţă. Forţa ei nu rezida în tradiţii formale şi nici într-o organizare rigidă, caracteristicile familiei franceze mai degrabă. Forţa familiei spaniole rezidă într-un puternic sentiment de „consangvinitate” şi-o senzaţie vitală care aduce fiecăruia dintre membrii ei mărturia directă a existenţei ansamblului.

De unde şi solidaritatea ei. Dar nu trebuie, fireşte, să ne aşteptăm din partea familiei spaniole la acel. Tip de solidaritate care dezvoltă în grupul englez vocaţia organizării spontane a poporului de acţiune. Solidaritatea familiei spaniole nu tinde spre acţiune. Este o solidaritate de sentimente, poate chiar o solidaritate pur vitală şi, dacă se manifestă în acţiune, aceasta o face independent de meritele prin care se recomandă acţiunea avută în vedere, independent, aşadar, de drepturile comunităţii.

În virtutea acestei solidarităţi, familia este deseori, în Spania, o unitate bine statornicită pe-o bază a ei. În alte ţări, şi mai ales în Anglia, ea îşi abandonează în dreapta şi în stânga membrii cei mai depărtaţi. Dealtfel, Comunitatea îi absoarbe în activităţile naţionale. În Spania, familia îşi păstrează autoritatea asupra membrilor izolaţi şi îi foloseşte spre binele ei. Astfel, fetei bă-trâne, tip social în Anglia, îi corespunde în Spania mătuşa celibatară, tip de familie, a cărei abnegaţie este una dintre forţele morale care explică existenţa familiilor numeroase.

Deşi deseori rivala comunităţii, familia este, în Spania, una dintre forţele cele mai utile ale vieţii colective. Niciun alt resort antagonic nu s-ar putea exercita cu atâta eficacitate pentru a modera individualismul excesiv al tendinţelor fireşti ale spaniolului. Fără familie, egotismul spaniolului degenerează uşor în egoism.