A. Iubirea

Iubirea îşi are rădăcinile în sex; dar frunzişul şi florile ei se trag din lumina pură aspiritului. Ea este cu adevărat omenească în impuritatea şi în complexitatea ei. Ea refuză, deopotrivă, să fie târâtă în noroi de cinic şi subtilizată de idealist în aerul irespirabil al înălţimilor pjatonice. Considerată astfel ca o pasiune absolută, integrală şi absorbantă, iubirea este evident în armonie cu tra-sături'e esenţiale ale psihologiei spaniole.

În fapt, iubirea este, în Spania, pasiunea omenească şi viguroasă la care trebuia sa ne aşteptam. Este absolută, completă, exigentă şi istovitoare. Ea cere capitularea deplină a celui iubit şi-o posesiune necondiţionată. Dar a spune că cere înseamnă a o subaprecia, pentru că obţine fără să ceară. În Spania, iubirea este tot atât de vulcanică şi de nesăbuită pe cât ne îndeamnă să presupunem însuşi temperamentul spaniol.

Acest caracter integral al iubirii spaniole explică faptul că este în acelaşi timp profund carnală şi totuşi de-o stranie castitate. Dăruirea mutuală a trupului nu-i decât manifestarea firească, pe planul materiei, a relaţiilor mai intime care se stabilesc din amestecul a două pasiuni individuale, altfel spus al celor două curente vitale contopite de iubire într-unui singur. Nici urmă de e! emente intelectuale sau etice care să tulbure cursul liber al acestei pasiuni ce se simte în contact atât de direct cu însăşi izvoarele vieţii. Niciun element social nu vine să complice sau să schimbe legile ei primitive. Cele două sexe se mărginesc la rolul lor originar şi firesc: afirmativ şi pozitiv al bărbatului, devotat şi pasiv al femeii. Oricât de voluntare, de capabile şi de energice ar fi – şi spaniolele sunt deseori astfel – femeile acceptă supremaţia bărbatului ca pe un lucru evident şi firesc, afirmând astfel o supunere instinctivă faţă de legile naturii. Aşadar, iubirea, în Spania, acţionează deseori cu forţa implacabilă care, în antichitate, a făcut dintr-însa un mit înfricoşător.

Cântecul popular spaniol a ştiut să exprime puterea iubirii asupra poporului de acţiune, şi vocabularul popular este semnificativ în. Acest sens. Limba a abandonat cuvintele amor şi amar, prea literare pentru a fi pe gustul ei, înlocuindu-'e prin energicul querer, atât de încărcat cu forţele voinţei încordate. Querer, a vrea, capătă în spaniolă un sens integral. El vizează posesia deplina şi ar dis-preţui simpla posesie fizică. Pasiunea iubirii este una dintre trăsăturile care dau originalitatea şi aroma vieţii spaniole. Iubirea leagă şi dezleagă vie-ţi'e. Perdicion nu-i, în folclorul Spaniei, un cu-vânt retoric.

Ştim că invidia este viciul specific spaniol. În materie de iubire, invidia se numeşte gelozie. În Spania, aşadar, iubirea este geloasă. În primul rând, de frică să nu piardă fiinţa iubită, dar şi 36% mai mult probabil pentru că nu poate suporta ideea că o parte din frumuseţea ei este sustrasă adevăratului posesor. Iubita devine cu atâta intensitate parte integrantă a celui iubit, încât orice mişcare a ei care tinde s-o îndepărteze de amant este simţită de aceasta ca o sfâşiere intolerabilă a propriei sale fiinţe.

Dar acestea sunt tulburări din perioada febrila a iubirii. Când este simplă, firească şi sinceră, aşa cum, pasiune spontană, ea tinde să fie în Spania, iubirea bărbatului şi-a femeii evoluează de la satisfacerea sexului la cea a paternităţii. Aceasta este evoluţia urmată de iubire în Spania. Iubita devine treptat mama; amantul, tatăl. Copiii devin adevăratul centru, ţelul şi interesul iubirii. Fapt notoriu, deseori observat în Spania, legături nelegitime, născute deseori cu un caracter pur erotic, evoluează treptat şi produc cămine populate de copii, ca şi cum ar fi început sub binecuvântarea preotului parohiei.

E, Iubirea în Franţa, ca toate cele, de altfel, este „depasionalizată”. Ea pierde din acea căldură primitivă, singurul element care poate contopi într-un tot omogen elementele eterogene din care o alcătuieşte natura. Tendinţa raţionalistă a spiritului francez are ca efect privarea iubirii de aureola ei spirituală. De aceea, în Franţa, iubirea poate fi înţeleasă ca o suită de variaţiuni pe tema plăcerii. E tipic faptul că, în franceză, s'aimer are un sens precis, concret.

Cele două elemente esenţiale din care se compune această iubire sunt corpul şi inteligenţa. Primul este un instrument docil al celui de al doilea. Dar inteligenţa dirijează şi reglează iubirea franceză cu toate calităţile stăpânirii conştiente şi calme pe care i le cunoaştem caracterului francez. Această direcţie se manifestă în cele trei caracteristici mai pronunţate ale iubirii franceze: stăpânirea pasiunilor; deplina libertate etică; tendinţa hedonistă.

Ea este stăpână pe pasiunile ei, altfel spus le permite să zburde, ştiind că le ţine totdeauna bine în frâu. Iubirea franceza este rezonabilă şi nu-şi pierde capul. Asociaţie a două persoane în scopul plăcerii amoroase şi nicidecum cuptor în care două fiinţe se topesc într-una singură; ce! e două persoane care se asociază astfel îşi păstrează în suficientă măsură identitatea proprie pentru a se bucura de legătura lor. Să reamintim aici observaţiile făcute cu privire la atitudinea franceză faţă de pasiuni în general. Persoana rezonabilă observa jocul amorurilor sale ca pe cele ale unui câine familiar, ştiind că îi poate chema oricând aproape instantaneu la ordine.

Într-o astfel de atitudine, un loc important îl ocupă stăpânirea pasiunilor pe care ne aşteptam dealtfel s-o găsim la intelectual, de vreme ce, prin-tr-un proces pe care l-am analizat la locu! cuvenit, elementele rezonabile ale pasiunii – şi totodată cele mai rebele – sunt slăbite sau chiar eliminate de lumina pătrunzătoare şi corozivă a inteligenţei. Dar calmu! francezului în iubire provine şi din libertatea lui în faţa oricărei oprelişti etice. Pasiunile, precum ştim, sunt pentru el manifestări întru totul legitime ale vieţii omeneşti. La fel şi plăcerile trupeşti. Inteligenţa, care cuprinde totul, care înţelege totul, admite ca legitime toate acţiunile, în afara celor care se opun necesităţii inerente caracterului francez: adevărul. Această nevoie de adevăr, care este resortul sufletului francez, întăreşte aşadar atitudinea sinceră şi deschisă a francezului în materie sexuală. În psihologia franceză, nu există niciun fel de „capac”, niciun fel de „cenzor”, niciun fel de refulare. Totul este la suprafaţă şi totul este evident. Aşadar, nici urmă de sentimentalism. O intimitate care, în alte ţări, ar implica o legătură permanentă şi profundă, în Franţa, poate să nu oblige decât la un uşor semn din cap.

Astfel simplificată şi clarificată, iubirea franceză poate evolua liber într-o direcţie hedonistă. Franţa, care i-a învăţat pe oameni rafinamentul în plăceri, nu şi-a neglijat desigur îndatoririle privind cultivarea grădinilor iubirii.

În sfera colectivă, toate aceste tendinţe se armonizează fericit cu toleranţa morală pe care am observat-o în viaţa socială franceză. Observatorii superficiali ai societăţii franceze o consideră uneori decadentă tocmai din cauza acestei toleranţe. În realitate însă, de vreme ce, cum spune Shakespeare, „să râzi nu-i nici bine nici rău decât cu voia minţii”, libertăţile care, în sine, ar fi aiurea semnele unei grave corupţii sociale, nu sunt, în Franţa, decât manifestările unei vieţi sănătoase şi viguroase.

Există, dealtfel, un raport intim între iubire şi vanitate, şi în special acea formă de vanitate colectivă care este gloria militară. Nu degeaba cocoşul, simbol francez, este un animal iubeţ şi belicos în ace'aşi timp. Aceste raporturi au fost rezumate sclipitor de autorul unui catren de operetă care merită un strop de nemurire:

Je suiş de Saint-Etiene (Loire) Ou Von fabrique tour a tour, Les fusils, instruments de gloire, Et les rubans, ob'jets d'amour.*

Astfel se poate înţelege de ce francezul este atât de liber de orice tendinţă spre gelozie. Atitudinea lui în această materie se deosebeşte de cea pe care am observat-o în cazul Spaniei, aşa cum vanitatea franţuzească se deosebeşte de orgoliul spaniol. La Rochefoucauld a spus că orgoliul îl împiedică pe spaniol să muncească şi vanitatea îl face pe francez să muncească. Paralel, din orgoliu, spaniolul, căzut pradă geloziei, suferă de chinuri cumplite, în timp ce francezul, din vanitate, nu acordă prea multă importanţă sentimentelor unei femei care se depărtează de el. Dealtfel, dacă iubirea înseamnă în primul rând plăcere, o plăcere stricată nu mai merită osteneala de-a te ocupa de ea. Iată de ce, în Franţa, aceste probleme evoluează deseori spre soluţii rezonabile.

* Sunt din Saint-Etienne (Loara) /Unde se fabrică rând pe rând/Puştile, unelte ale gloriei/Şi panglici, unelte ale iubirii.

De vreme ce este vorba de-o pasiune, iubirea, adică iubirea individuală, nu poate fi considerată de omul de acţiune decât ca ceva plicticos şi dezagreabil. Şi, de fapt, colectivitatea care împărtăşeşte întru totul această opinie, îi apără pe tineri împotriva intrusei, orientându-le vitalitatea spre sporturi. Rasa, climatul şi educaţia atletică întârzie cu câţiva ani manifestările de emoţie sexuală ale tânărului englez, manifestări care apar foarte timpuriu în majoritatea ţărilor continentale. Atunci când îşi fac apariţia, colectivitatea se încruntă, le primeşte cu răceală şi-şi manifestă nemulţumirea prin expresii nu prea amabile la adresa emoţiei născânde. Iubirea juvenilă, în Anglia, se numeşte calf Iove (iubire de viţei).

Astfel, de la bun început, iubirea trăieşte în Anglia sub supravegherea strânsă a colectivităţii. Reprimarea ei este consecinţa firească a acestei supravegheri. Lumea emoţiilor se refugiază în zonele subconştiente. O manifestare respectabi'ă ră-mâne totuşi: sentimentalismul; şi-o alinare: acea vastă zonă vag definită şi cu un climat nesănătos, umed şi călâu al cărei nume este „românce”. (Romanescul, dacă vrem, deşi, în fond, aceste cuvinte caracteristice nu se bucură niciodată de-o traducere satisfăcătoare.)

Pe de o parte, aşadar, irealitatea şi nesincerita-tea sentimentalismului şi-a romanescului; de cealaltă, un efort de disciplină individuală deloc neglijabil pe acest teren al emoţiilor. Acest amestec de elemente reale şi ireale constituie o atmosferă proprie dezvoltării anumitor forme cu totul speciale ale florei sentimenta'e englezeşti. Şi, în special, a prieteniilor amoroase de tot soiul, de la cele în care elementul sexual lipseşte aproape cu desă-vârşire, până la cazul extrem în care prietenia nu-i decât sublimarea unei atracţii sexua'e care nu îndrăzneşte să iasă la suprafaţă.

Anglia este aşadar ţara ideală pentru psihanalist. Sub presiunea socială, pasiunile îşi pierd preş- 372 tigiul şi ajung de nemărturisit. Refulate, înăbuşite, ele se dezvoltă mai puternice, sau dimpotrivă, îşi pierd vitalitatea şi sfârşesc în acele tipuri asexuate pe care Anglia le produce poate mai frecvent decât orice alt popor. Adeseori, în aceste cazuri, interesul central al vieţii este absorbit de activităţile publice. Astfel, încă o dată, grupul cel mai larg – naţiunea – învinge grupurile mai restrânse – familia şi individul.

Acest ascendent al influenţelor sociale şi etice asupra iubirii aduce avantaje considerabile colectivităţii. Energia care, în alte ţări, este, din punct de vedere colectiv, irosită în experienţe amoroase, rămâne întreagă în canalele care duc la moara colectivităţii. Sănătatea şi vigoarea sunt recompensele acestei economii de eforturi individuale. Totuşi diavolul, atunci când este tratat ca atare, reacţionează în consecinţă, şi Anglia nu duce lipsă de semnele unui interes nesănătos, al unui soi de obsesii sexuale care sunt efectul reprimării sexului de către societate. O comparaţie între ziarele din Franţa şi cele din Anglia ar fi foarte semnificativă, în această privinţă. Ziarele franţuzeşti tratează sexul în mod deschis, ca pe un subiect de glume şi, cu toate că îl comentează până la monotonie, nu sunt obsedate de sex. Ziarele englezeşti, dimpotrivă, în afară de câteva excepţii onorabile, sunt obsedate de sex, pe care îl servesc sub tot felul de deghizări – arte, sporturi, cronici mondene – ce le permit să-l acopere cu vălul foarte transparent al unei anumite respectabilităţi.