B. Patriotismul

Patriotismul este iubirea de patrie. Ca pasiune, el este simţit intens de spaniol, cu atât mai mult cu cât, de vreme ce patria trăieşte în individ, iubirea de patrie implică iubirea de sine. În consecinţă, patriotismul, la spaniol, tinde să ia o formă ego-tistă.

Examinat ca forţă socială, altfel spus ca un resort al acţiunii, patriotismul spaniolului prezintă toate trăsăturile acţiunii la omul de pasiune. El este guvernat aşadar de criterii subiective.

Drept urmare, în Spania, pasiunea patriotică supune mai degrabă patria individului decât individul patriei. Între patrie şi individ se statornicesc raporturi care amintesc de cele pe care le-am comentat între amant şi iubită; un fel de posesiune prin anexare. Patria devine o parte din lumea pa-siona'ă a individului. Aşa se explică vivacitatea reacţiilor patriotice la spaniol atunci când atingi în el punctul sensibil al patriei.

În aceste observaţii, trebuie să găsim şi explicarea ineficacităţii patriotismului spaniol în materie de acţiune. În sfera politică şi municipală a Spaniei, patriotismul nu-i o forţă la fel de eficace ca în alte ţări. Şi aceasta e una dintre cauzele care contribuie la crearea ciudatei disproporţii pe care am mai observat-o între valoarea Spaniei în ansamblul ei şi cea a spaniolilor luaţi individual. Pe de altă parte, importanţa primordială a criteriilor obiective ale patriotismului său îl salvează pe spaniol de acea supunere excesivă în faţa intereselor naţionale care îi determină pe supuşii prea patrioţi din alte ţări să păcătuiască împotriva unor legi mai generale, atunci când patria lor este în joc. Caracterul individual şi pasional al patriotismului spaniol explică de asemenea faptul că mai uşor îl convingi pe un spaniol să moară pentru patrie decât sa trăiască pentru ea.

Patriotismul francez nu-i atât o idee hrănită de-o pasiune cât o pasiune născută dintr-o idee. Dacă s-ar putea imagina nişte francezi alcătuiţi aşa cum sunt şi, totuşi cetăţeni ai unei ţărişoare obscure, patriotismul francez ar pierde mult din conţinutul său actual. Torţa patriotismului său nu se află în urma francezului ci în faţa lui; nu-i un impuls, ci o atracţie. Patria, pentru el, este o viziune, o viziune intelectuală, „acel spectacol frumos care farmecă gândirea” şi pe care Victor Hugo, cu obişnuita lui incapacitate de-a concepe lucrurile altfel decât ca francez, îl vedea în imperiul lui Charlemagne prin ochii unui Carol Quintul tot de el închipuit.

Numai o asemenea viziune glorioasă îi atrage pe francez în serviciul patriei. Nici politica nici pasiunea n-ar fi suficiente pentru a-l convinge să-şi supună personalitatea intereselor fiinţei colective, şi această viziune, aşa cum am observat în legătură cu dezvoltarea istorică a Franţei, este luminată de două surse de lumina: prestigiul inteligenţei franceze şi gloria militară.

Să observăm simţul ciudat al spectacolului care însufleţeşte sentimentul gloriei militare, atât de profund la francez. Atunci când se gândeşte la epocile trecutei sale măreţii militare, nu la putere visează, ci la spectacolul gloriei, la lumină, pentru că lumina este, în ultimă analiză, adevăratul element al spiritului francez.

Tot aşa se întâmpla şi cu prestigiul gândirii franceze. Francezul vede în ea universalitatea Franţei ca patrie intelectuală a tuturor oamenilor. Condeiul care scrie: „orice om are două patrii, a lui şi-apoi Franţa” le-a prilejuit francezilor un motiv de permanentă satisfacţie, deşi, în felul acesta, francezii au ajuns singurii oameni care n-au decât o patrie. Să admirăm ospitalitatea minunată cu care Franţa îşi deschide larg porţile ţarii tuturor oamenilor de pe lume.

Să vedem într-asta o nouă dovadă a caracterului intelectual al patriotismului francez, tot atât de scutit de pasiunea posesivă a spaniolului ca şi limitările rasiale pe care simţul de grup le impune 375 patriotismului englez.

I

Căci patriotismul englez este aproape pur rasial şi instinctiv. Rolul imaginaţiei şi al pasiunii e foarte restrâns, patriotismul fiind o forţă care acţionează dinăuntru în fiecare individ, pentru a face din el membrul unui trup armonios, ţara.

Natura instinctivă şi lipsită de imaginaţie a acestui patriotism este revelată de absenţa unui cuvânt autohton şi exact pentru a desemna ceea ce limba franceză cunoaşte ca „Patrie”, iar limba germană ca Vaterland. Englezul exprimă aceste idei prin perifrază „Regele şi Ţara” (King^ and Country). E ca şi cum, incapabil să se depărteze de concret, englezul ar lua dintre obiectele care îl înconjoară două lucruri tangibile, Regele şi Ţara, şi ar face din ele simbolurile celor două elemente ale ideii pe care vrea s-o exprime: Regele, altfel spus sufletul; Ţara astfel spus corpul Fiinţei colective.

Dar, deşi instinctiv, patriotismul englez este departe de-a fi debil. Am putea chiar spune că, tocmai datorită instinctivităţii sale, este atât de puternic şi atât de eficace ca patriotism. Această pulsaţie rasială care zvâcneşte în fiecare inimă a rasei, în acelaşi ritm, constituie legătura cea mai viguroasă, adevărata unitate care grupează întreaga rasă într-o singură fiinţă unită pentru acţiune.

Patriotismul unui popor de acţiune este îndreptat spre acţiune şi eficacitate. Nu-i atras sau purtat de-o viziune, ci, cu o siguranţă sporită, acţionează aproape infailibil dinăuntrul său în serviciul colectivităţii. Patriotism al unui popor organizat spontan în echipă, el are limitele echipei, se opreşte aşadar la frontierele rasei. Nu are nimic din universalitatea de tip francez, nici din umanitatea de tip spaniol. Când căpitanul Scott, singur la Polul Sud, în prezenţa Creatorului său, moare ca un om, el scrie pe ultima pagină din jurnal „că moare ca un englez”. Astfel, în ceasul acela solemn, se rezumă tragic toată grandoarea şi servitutea patriotismului englez.