Concluzie

— Dacă ţinem seama de tot ce este evaziv şi complex în viaţă, această analiză rapidă a diverselor ei manifestări în trei popoare europene confirmă existenţa a ceea ce numim „caracterul naţional”. Englezul, francezul şi spaniolul reprezintă fără îndoială în Europa trei tipuri sau caractere bine definite.

Am încercat sa demonstrăm că fiecare dintre aceste trei popoare aduce lumii un punct de vedere, un fel de-a fi şi de-a gândi propriu. Într-un anumit sens, această varietate a rasei umane, chiar într-o zonă atât de îngustă a lumii ca promontoriul occidental al peninsulei asiatice numit Europa, explică varietatea istoriei. Pentru că ordinea cronologică în care figurează în istorie hegemoniile succesive a Spaniei, Franţei şi Angliei, nu se datorează unui capriciu al hazardului. Spania este naţiunea directoare a istoriei atunci când lumea luptă pentru j principii de natură spirituală – unitate împotriva varietăţii – şi când bogăţia în discuţie este dintre cele care trăiesc în sufletul oamenilor; Franţa preia j direcţia istorică atunci cânrf lumea, devenită intej lectuală şi clasică sub presiunea Renaşterii, descoperă şi asimilează ideile care vor sluji la construirea societăţii moderne; Anglia preia conducerea atunci când, ciclul francez odată încheiat cu marea Revoluţie şi cu rezolvarea problemei libertăţii, lumea îşi îndreaptă atenţia asupra cuceririi lucrurilor, se consacră economiei şi comerţului şi vede scopul 38* vieţii în răgazul şi în liniştea înlesnite de încrederea mutuală. Pentru fiecare perioadă din istoria ei, umanitatea a găsit aşadar o naţiune protagonistă reprezentativă.

Nimic mai instructiv decât ordinea, ca să spunem aşa firească, pe care o prezintă pe de-o parte trăsăturile psihologice, iar pe de alta trăsăturile geografice ale Europei noastre. Din punct de vedere geografic, mica noastră peninsulă asiatică se separă treptat de uriaşui continent prin câmpii tot mai înguste înaintând din Rusia către Europa centrală, şi se sfârşeşte îndreptând, ca trei degete spre America, trei naţiuni bine definite: Anglia, Franţa Spania. Acelaşi lucru se poate spune şi în privinţa caracterului. Rusia este încă, din punct de vedere psihologic, o câmpie nemărginită. Poporul ei, atât de bogat în daruri spirituale, este ciudat de inapt pentru acţiune, cu sufletul tot atât de lipsit de forme şi de limite ca şi câmpiile pe care le ocupă. Germania, cu minte şi voinţă puternice, este încă fluidă şi confuză, într-o stare de devenire continuă, dacă nu amorfă în toate sensuri'e, ca marea spirituală a Rusiei, cel puţin, deşi mărginită de-o parte şi de alta ca un râu, fluidă şi vagă în sensul mişcării sale. Europa nu capătă forme cu adevărat definite decât atunci când îşi atinge extremitatea occidentală în cele trei popoare îndreptate spre America: Anglia, Franţa, Spania.

Anglia, Franţa şi Spania au creat America. Spania, popor de pasiune, a descoperit-o. Credinţa, viziunea şi incompetenţa ei au mânat-o în aventura absurdă şi sublimă pe care evenimentele ulterioare au justificat-o, au glorificat-o chiar, într-un fel nesperat, spre uimirea universală. Poporul de pasiune s-a dăruit cu totul descoperirii sale. Şi-a vărsat în ea sufletul. Poporul de acţiune şi poporul de gândire au venit după aceea.

În lupta astfel începută, poporul de acţiune a triumfat, cum trebuia să ne aşteptăm, întâi prin el însuşi, apoi prin odrasla lui de peste Ocean. Organizarea economică a continentului american, Nord şi Sud, trădează pretutindeni mâna activă a englezului şi-a anglo-saxonuâui american. În cele din urmă, poporul de gândire a venit să-şi exercite asupra Noului Continent influenţa cea mai lesnicioasă şi mai plăcută pentru el. Franţa a intelec-tualizat America. Daca vom compara im sud-american cu un spaniol sau un american din nord cu un englez, vom remarca în fiecare caz, ca pe-o deosebire dintre cele mai ciudate, o mai mare predispoziţie pentru Paris din partea americanilor, o tendinţă mai mare de-a căuta_ şi absorbi ^civilizaţia Franţei. Anglia, Franţa şi Spania sunt ca trei puncte a'e Europei prin care spiritul european, ca un fluid electric, scapă spre occident.

Dacă faptul acesta ar fi mai bine cunoscut şi apreciat, probabil că s-ar putea contracara multe prejudecăţi care tulbură astăzi încrederea internaţională. Trăim sub dominaţia unui cult naţional. Idsea de naţionalitate, născută în timpuri relativ recente, a prins rădăcini adinei în popoarele omenirii. A devenit o cvasi-religie, cu puterea de-a înălţa suflete'e omeneşti până la sacrificiu de sine, dar şi cu toate tendinţele spre bigotism, intransigenţă şi cruzime, dovedite în trecut de religiile dogmatice. Pentru observatorul atent, religia zeului naţional a produs forme de cult care aproape că echivalează nişte rituri. Pe această cale, naţiunea devine treptat o divinitate responsabilă. Iubirea inteligenta şi critica de odinioară nu mai este suficientă pentru noile patrii. Se cere un devotament absolut, supunerea oinţei şi-a minţii în faţa altarului naţiunii. Ar fi inutil şi chiar primejdios să exagerăm tonurile negre ale tabloului; poate că lucrurile n-au ajuns chiar atât de departe, dar nu încape îndoială că se deplasează în acest sens, şi încă rapid*. Lumea oamenilor tinde să se trans-

* Cititorul care ar pune la îndoială acest lucru ari putea găsi un prilej de meditaţie într-un volum al profesorului Hayes, de la Universitatea Columbia: Essais on Naţionalism, al cărui capitol consacrat naţionalismului ca religie oferă exemple stranii în sensul progreselor pe care le-a făcut acest rău, mai ales în Statele Unite. (N. A.) forme din ceea ce era, o lume de indivizi, suflete libere, într-un fel de Olimp al zeilor-naţiuni. Societatea Naţiunilor însăşi, deşi va trebui să găsească în cele din urmă un remediu împotriva răului, pentru moment îl agravează doar căci prin crearea unei vieţi colective mai intense, tinde să insufle o energie proaspătă conştiinţei de sine a fiecărei naţiuni. Naţiunile se întrunesc la Geneva în calitatea lor de naţiuni şi, în consecinţă, do-bândesc un simţ şi mai vivace şi mai profund al propriei jor existenţe şi-a propriei lor importanţe. Naţionalismul, născut obscur în Evul Mediu, ajuns la majorat în secolul al XlX-lea şi la faza lui explozivă în timpul Marelui Război, este azi cea mai formidabilă forţă spirituală a timpurilor noastre şi se hrăneşte chiar cu ceea ce, la prima vedere, ar trebui să fie antidotul ei, ^ spiritul internaţional. Geneva a devenit cetatea sacră pe care se înalţă noul Olimp. Bieţi oameni ce suntem, ne târâm existenţele de simpli indivizi printre uriaşii zei naţionali, purtându-ne în mâini destinele plăpânde expuse capriciilor şi patimilor lor cumplite.

Cum dar să te miri că epoca noastră vădeşte tendinţa de a-i judeca pe oameni conform capacităţii lor de-a crea zei naţionali puternici? „Iată, par a spune ei, zeul nostru naţional este mai mare şi mai^ puternic decât al vostru. El este în stare să facă mai mult bine şi mai mult rău. Puterea lui se întinde mai departe de frontierele noastre na-lionale decât a zeului vostru, şi niciun alt zeu naţional nu se încumetă să ridice glasul după ce a vorbit al nostru. Prin urmare, noi facem mai mult decât voi”.

Mari scriitori, ale căror opere se tipăresc în toate limbile şi se citesc pe toate continentele, predică evanghelia eficacităţii, altfel spus evanghelia capacităţii de-a crea mari zei naţionali. Şi astfel omenirea înaintează pe un drum liber ales, dar care se înfundă în sclavie.

Pentru că tranziţia este facilă şi primejdia evidentă. În timp ce indivizii umani de pe în-

387 treaga planetă, mai puţin, ici-colo, câteva pete minuscule, au uitat zilele negre ale canibalismului, fiinţele umane colective, semi-zeii pe care îi numim naţiuni, se devorează între ele. Cei mari îi devorează pe cei mici. Sigur, există procedee şi procedee. A fost un timp, nu prea depărtat, când canibalismul internaţional era făţiş şi neruşinat. Lumea a devenit mai pretenţioasă şi pretinde justificări menite să-i liniştească scrupulele. Pentru a se explica necesitatea devorării unei naţiuni există o justificare preferată: respectiva naţiune nu-i în stare să se guverneze singură. Acest argument se transformă în ultimă analiză în argumentul eficacităţii. Poporul în cauză este incapabil să producă un zeu naţional puternic.

Dar cât valorează această justificare? De ce trebuie să judecăm o ţară cu criteriul eficacităţii? Nu există oare alte moduri de-a înţelege viaţa decât acela care tinde să producă nişte colectivităţi bine organizate? Am văzut cum cele trei popoare alese dintre cele mai importante în istorie, deşi toate trei aşezate într-o zonă restrânsă a lumii, se deosebesc profund în această privinţă. Nu-i oare evident că succesul superb al Angliei în lumea acţiunii se datorează deopotrivă defectelor şi calităţilor poporului ei? Nu ştim noi oare astăzi că de-tectele Franţei sau ale Spaniei, considerate ca nişte colectivităţi, se datorează deopotrivă unor calităţi şi unor defecte a'e popoarelor respective? Mai mult, dacă vom examina cu oarecare atenţie problema relaţiilor psihologice dintre indivizi, pe de-o parte, şi colectivităţile naţionale cărora le aparţin aceştia, pe de alta, vom observa negreşit existenţa unei anumite osmoze sau infi'trări mutuale de calităţi şi defecte între naţiunile şi indivizii care le alcătuiesc, în aşa fel încât calităţile individului ar fi într-un fel consecinţa unui gen de transfer al defectelor corespunzătoare ale fiinţei individuale asupra fiinţei colective. Astfel, de exemp'u, simţul cooperării în individ ar fi compensat de lipsa simţului cooperării în ţară; organizarea individuală s-ar putea reduce la egoism naţional. Cunoştinţele noastre în aceste domenii sunt încă în stadiul copilăriei. Tot ce putem spune este doar că-i pru- 38* dent să nu-i condamnam pe ceilalţi considerând drept crima o simpla deosebire psihologică între ei şi noi.

Să rămânem în cadrul relativului. Judecăţile noastre în materie de caracter naţional, chiar ad-miţând că am putea deţine virtutea atât de anevoioasă a imparţialităţii politice, au ca bază propriul nostru criteriu şi, în consecinţă, sunt pur relative.

Nu există în afară de propriul nostru teren alt teren solid, absolut, pe care să-l putem lua ca bază pentru a măsura mişcările psihologice ale sufletelor naţionale. Ceea ce noi neglijăm, ele cultivă. Ceea ce cultivăm noi, ele neglijează. Dar omul, în ochii Creatorului, este mai întreg decât oricare dintre tipurile parţiale care suntem noi, pentru că le conţine pe toate. În ultimă analiză, psi-hologiile naţionale nu sunt decât nişte filosofii trăite, nişte weltanschauungen trăite. Cum să le judeci sau să le evalueazi fără să te sprijini pe una dintre ele?

Pentru englez, viaţa este voinţă. El trăieşte în acţiune. E totdeauna ocupat, totdeauna în mişcare. Ca odihnă şi distracţii, tot mişcare. După afaceri, urmează sporturile. El se amestecă cu lucrurile şi cu oamenii. E sociabil şi social. E chiar gregar. Se vede pe sine în colectivitate. Puţin îi pasă că-i sărac de vreme ce colectivitatea e bogată? Trăieşte mulţumit într-o casă mediocră dintr-un oraş mediocru, pentru că e membru al Imperiului britanic. Orgoliul său trăieşte în naţiune, şi de aceea naţiunea trăieşte bine, chiar dacă el însuşi trăieşte prost. Înţelege libertatea ca o non-intervenţie a factorilor străini în exercitarea activităţilor lui sociale. Nu pretinde altceva decât să fie lăsat sa aducă micul lui serviciu ansamblului, sau, cum singur o spune cu o vorbă pitorească, to ido his bit (să-ţi faci bucăţica). Pelerinajul său în viaţă e pentru el un şir de asemenea „bucăţele”, cu alte cuvinte aporturile lui sociale. Fiinţa lui se regăseşte în acţiune, creşte prin cooperare şi-şi atinge plenitudinea prin colectivitate. Complex în toate funcţiile, gândeşte cu instinctele, acţionează cu inteligenţa şi se înalţă firesc la virtutea supremă a omului de acţiune: înţelepciuraea.

Pentru Franţa, viaţa este gândire. Francezul are nevoie să înţeleagă realitatea. Pentru el, a trăi înseamnă a dezvolta inteligenţa şi cele cinci căi ce duc la ea: simţurile. Rafinamentul şi desfătarea sunt supremele sale categorii, şi dintre aceste două, cea de-a doua este singura cu adevărat supremă. Viziunea unei colectivităţi în aşa fel ordonată încât să satisfacă inteligenţa îl călăuzeşte în viaţa lui colectivă. Ordinea este pentru el o necesitate socială. Libertatea o înţelege mai ales ca o libertate de-a gândi şi dacă poate gândi liber (ceea ce implică, bineînţeles, libertatea de a-şi exprima gân-direa), e fericit ca cetăţean. Nu-i gregar, dar desfătarea sa nu-i deplină decât inclusă într-o societate bine organizată, în care calităţile pur relative ale inteligenţei sale cultivate îşi pot păstra strălucirea şi lustrul, prin frecare continuă, reflec-tând pe multiplele lor faţete lumina altor inteligenţe. Inima lui nu e prea înflăcărată, dar spiritul e deschis şi universal cu generozitate. E egalitar din convingere mentală. Firea lui îl îndeamnă să-şi glorifice şi să-şi analizeze funcţiile. Gândeşte cu creierul, iar suprema lui virtute este cea a omului care gândeşte: raţiunea.

Pentru spaniol, viaţa este în primul rând statică şi pasivă. Alţii înaintează pe calea progresului, el rămâne pe loc, simţind, poate în mod subconştient, că alţii înaintează spre o stare pe care el a atins-o prin intuiţie. „Totul este unul şi acelaşi lucru”, aceasta e convingerea lui. Nimic nu trăieşte pentru el fără să trăiască în el. Nu caută evenimentele; nu face efortul de-a abate spre el curentul vieţii. Elementul predominant, poate unicul element din viaţa lui, este individul. El trăieşte prin sufletul lui, restul nefiind decât forme şi iluzii, părţi sau pasiuni ale sufletului său. În consecinţă, spaniolul e tot ce poate fi mai opus iiinţei gregare. Când caută societatea celorlalţi, o face numai pentru a simţi mai bine relieful propriei sale personalităţi în contactul cu ale persoane. În societate, nu caută aşadar colectivitatea în ansam- 390 blu, ci alţi indivizi. De unde şi senzaţia de asprime şi duritate pe care o dau întrunirile spaniole, acea impresie de câmp bolovănos pa care o produc. Interesul lui în viaţa este viaţa însăşi, aşa cum se face simţită în el ca pasiune. Virtutea supremă a spaniolului e virtutea omului de pasiune: seninătatea.

Să presupunem că englezii ar converti întreaga lume la felul lor de-a vedea viaţa şi ar şi convinge-o sa i se adapteze. Pămânml ar deveni un uriaş tennis-golf-crkket-swimming-bath-club, cu oameni eleganţi şi îmbrăcaţi cu simplitate, hrană mediocră, drumuri excelente, instalaţii igienice magnifice şi-o poliţie impecabilă. Duminicile poate cam mohorâte, dar nişte week-end-uri admirabile, iar restul săptămânii activ, deşi fără exagerare. Umor presărat cu spirit şi uneori chiar cu inteligenţă, dar susţinut cu moderaţie; tact şi decenţă. Câte ceva din spiritul grec, dar pe jumătate uitat; puţin din cel latin, la orizontul vizibil; o lectură îmbelşugată de romane proaste şi câteva conversaţii despre romanele recunoscute în general ca bune. În ansamblu, o lume paşnică şi plăcută pentru oamenii bogaţi şi, în consecinţă, şi pentru ceilalţi, a căror plăcere deosebită ar fi să-i privească şi să-i admire. Multă mişcare fizică, puţine aventuri morale. Oamenii ar învăţa mai degrabă experienţa lucrurilor decât pe cea a propriei lor fiinţe.

Dacă francezii ar reuşi să formeze lumea după chipul lor, lumea ar funcţiona ca un ceasornic. Toată lumea ar vorbi franceza ca Mirabeau şi ar scrie-o ca Racine. Spiritul şi inteligenţa ar sclipi pe pămmt ca nişte râuri de diamante, şi fiecare minut de viaţă ar fi un strop de plăcere delicioasă întru desfătarea sufletului. Ar exista Tiţieni ai artei culinare şi Tintoreţi chelari. Natura şi-ar păstra tainele tocmai cât trebuie pentru ca oamenii să se poată desfăta cu descoperirile lor, iar adevărul ar fi tot atât de generos cu dezvăluirea frumuseţilor sale divine ca o doamnă de stirpe aleasă în vilegiatură pe plajele Rivierei. Toată lumea ar fi în stare să prezică eclipsele şi să-l înţeleagă pe 391 Einstein de la prima lectură. Saloanele ar fi nişte paradisuri în care toate femeile ar fi Afrodite şi toţi bărbaţii Platoni. Din când în când, o luptă necruţătoare pentru sau împotriva unui principiu abstract, fără prea multă preocupare pentru aplicaţiile eventuale ale principiului în dezbatere. Totul ar fi îngăduit, dar cu moderaţie şi fără să se dea prea multă importanţă experienţei dobândite.

Dacă lumea ar binevoi să se modeleze după Spania, lucru de care nu pare prea interesată, ea ar reduce simţitor viteza şi eficacitatea activităţii sale mecanice. Cooperarea ar fi mult mai mică, dar şi mult mai puţine lucruri la care să cooperezi; mai puţină ordine, mai puţină tehnică, mai puţină activitate la moara socială care macină întruna indivizii. Nivelul general al vieţii ar tinde să se simplifice şi să devină mai pozitiv. Ar exista mai mult timp liber, deşi acesta ar trebui să se împace cu mai puţin confort. Lumea ar fi mai înclinată să lase ca lucrurile să-şi urmeze cursul domol de acum câteva secole, şi ar accepta cu aceeaşi seninătate evenimentele socotite îndeobşte bune şi evenimentele socotite îndeobşte proaste. Lumea lucrurilor u-ar fi prea activă, iar lumea oamenilor nu prea dulce, aşa încât mişcările fizice ar fi mult mai line şi mai rare, iar mişcările morale mai frecvente. Ar exista mai multă profunzime şi mai puţină aparenţă; oamenii ar trăi mai mult viaţa, şi s-ar lasă mai puţin trăiţi de ea. Individul ar trece mai uşor din susul în josul şi din josul în susul societăţii, ar fi o jucărie mai pasivă a norocului schimbător, şi experienţa însuşită ar fi mai mult a omului decât a lucrurilor.

În numele cărui principiu am putea dori sărăcirea lumii reducând aceste trei tipuri la unul singur? Idealul unei colectivităţi bine organizate se spulbera când îl examinăm atent. În realitate, nu cunoaştem în mod concret niciun criteriu suficient pentru a defini acest ideal. Este adevărat că s-au propus unele criterii, mai ales în Statele Unite ale Ame-ricii, cu ocazia mişcării de independenţă a insulelor Filipine. La cererea de independenţă prezentată de aceste insule în repetate rânduri, răspunsul 392 a fost că guvernul Statelor Unite nu şi-ar putea ţine promisiunea de independenţa făcută Arhipelagului decât atunci când Arhipelagul ar fi în stare sa se guverneze singur ca o colectivitate bine organizată. La întrebarea ce se înţelege printr-o colectivitate bine organizată, s-a răspuns că este vorba de-o colectivitate capabilă să contracteze împrumuturi cu un procent normal de beneficii. Aceasta definiţie ar tinde să reducă înţelesul cu-vântuâui „beneficiu” la beneficiul pe care îl produce capitalul. Oricât de îndreptăţită ar putea fi în mediile financiare precum Wall-Street-ul, e sigur că această definiţie n-ar putea întruni toate sufragiile, nu numai într-un oraş spiritual ca Benares, ci chiar şi într-un mediu intelectual din Statele Unite, cum ar fi, de exemplu, Universitatea Har-vard.

Pentru ca ideea de colectivitate bine organizată implică unele criterii care, la rândul lor, depind de caracterul naţional şi chiar de caracterul universal al umanităţii în fiecare moment, şi în consecinţă de timp. Astfel, de exemp'u, „bine organizat”, de ce? „Bine organizat” din al cui punct de vedere?

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar putea descoperi un criteriu comun de bună organizare, ne-am putea permite să considerăm colectivitatea ca un scop m sine? Colectivitatea poate li considerată cel mult ca un ţel imediat, dar nicidecum ca un ţel suprem. Nu exista alt ţel suprem decât individul. Admiţând acestea, putem considera caracterele naţionale pe care ni le înfăţişează lumea ca modalităţi diferite de-a cultiva suflete individuale. Or, este evident că nu-i posibil sa alegi cea mai bună dintre aceste modalităţi, de vreme ce în acest domeniu nu există niciun criteriu absolut care să ne permită să evaluăm ce este mai bun şi ce este mai bine.

Chiar dacă, teoretic, această alegere ar fi posibilă, nimic nu demonstrează că metoda astfel considerată drept cea mai bună ar putea fi generalizată. Cum să impui un caracter naţional altui caracter naţional! Prin cucerire? Cucerirea este tot 393 atât de primejdioasă pentru caracterul naţional al învingătorului, pe cât de ineficace pentru asimilarea caracterului naţional al învinsului. Prin instrucţiune? Prin instrucţiune poţi transforma un mânz sălbatic într-un excelent cal de povară sau de călărie, dar nici instrucţiunea nici educaţia nu vor putea transforma un mânz într-un câine de vânătoare. Atunci, cum s-ar putea face această unificare?

Răspunsul e simplu. Varietatea admirabilă de caractere naţionale pe care o vădeşte lumea este una dintre manifestările bogăţiei spirituale a creaţiei. Primind-o în dar, oamenii au datoria faţă de creator s-o respecte; contemplând-o ca spectacol, au datoria faţă de ei înşişi să se bucure de ca în mod inteligent.

SFÂRŞIT