C. Religia

Religia poate fi o pasiune; ea poate fi considerată ca un mod de înţelegere a experienţei noastre de viaţă; sau poate acţiona în noi ca resort şi inspiraţie a conduitei în viaţa prezentă. Tipurile de re'igie pot evolua aşadar în funcţie de predominanţa asupja ansamblului a unuia sau altuia dintre aceste două elemente. E lesne de prevăzut că, fără a-şi pierde, bineînţeles, caracterul complex şi sintetic, care cuprinde totdeauna şi pretutindeni cele trei elemente, religia va fi dominată rând pe rând de pasiune, de elementele intelectuale şi de tendinţele etice şi sociale în fiecare dintre cele trei popoare pe care le studiem.

În Spania, religia este mai ales o pasiune individuală, întocmai ca iubirea, gelozia, ura sau ambiţia. Ea constă într-o relaţie între individ şi Creator. Sub formele cele mai populare, religia ţine de acel simţ al concretului pe care l-am cunoscut ca una dintre caracteristicile spaniole şi care tinde să atragă pe pământ formele şi obiectele cultului, pentru a realiza mai bine existenţa lui. Cultul imaginilor şi al invocărilor adresate Fecioarei şi Sfinţilor este prin urmare, în sfera religiei, o trăsătură analogă afecţiunii consacrate de amant portretului iubitei sau obiectelor care îi aparţin. Dar simţul religios al spaniolului mai comportă şi un fel de anexare a obiectelor adorate prin care le încorporează în viaţa curentă a credinciosului. Numeroase cântece populare spaniole atestă această încarnare a fiinţelor divine printr-un fel de legendă sau mitologie care, făcând abstracţie, bineînţeles, de deosebirile teologice şi cosmogonice, aminteşte de credinţele păgâne prin ceea ce deţin ca putere creatoare. Tot aşa cum paginii populau pădurile cu nimfe şi satiri, ţăranii spanioli o cântă pe Fecioară spălând scutecele pruncului Isus şi întinzân-du-îe la uscat pe un rosmarin:

La Virgen lava panales A la sombra de un romero;

Y los pajaritos cantan

Y el agua se va riendo.*

În măsura în care leagă Creatorul de creatură, această pasiune trebuie să îmbrace o formă filială. Sentimentul unui Tată comun tinde să creeze în spaniol un simţ al fraternităţii; simţ mai degrabă decât sentiment, pentru că spaniolul, deşi se abandonează pasiunii, nu-i deosebit de înzestrat în materie de sentimente. Sentimentul conţine un element conştient care face dintr-însul o formă a vieţii puţin armonizată cu caracterul spaniol. Faptul că oamenii sunt fraţi este prea admc înrădăcinat în firea spaniolului, este unul dintre acele elemente fundamentale şi primare mai degrabă adus cu noi pe lume decât găsit pe lume în mod conştient şi experimental. În Spania, fraternitatea este aşadar mai degrabă o chestiune de ambianţă şi de atmosferă. Compatibilă cu răceala, cu indiferenţa şi chiar cu cruzimea, ea este totuşi factorul cel mai important al vieţii spaniole şi poate fi observată sub forma ei intima într-o ciudată simpatie pozitivă şi activă pentru cei căzuţi în greşeală, persecutaţii de lege şi victime ale propriei lor nebunii.

Şi de astă dată, tot la individualismul spaniol ajungem. În orice conflict dintre individ şi colectivitate, reacţia religioasă a sufletului spaniol tinde să se situeze de partea individului. Păcatul, greşeala, crima sunt simţite mai degrabă ca surse de experienţă omenească ce-l îmbogăţesc pe individ decât ca prejudicii aduse colectivităţii.

În ultimă analiză şi lăsând de-o parte alte cauze topice, pe care le-am putea găsi în manualele de istorie, aceste observaţii ar fi suficiente ca să ne explicăm ataşamentul Spaniei pentru catolicism. Dintre religiile creştine, catolicismul se adaptează cel mai bine caracteristicilor naţionale.

Aportul Spaniei la catolicism este, dealtfel, perfect armonizat cu aceste caracteristici. El constă mai ales în tendinţele care s-au manifestat în Con-tra-Reformă, în Compania lui Isus şi în Mistici*. În Contra-Reformă şi în Compania lui Isus (din care ea face dealtfel parte într-un anumit sens) găsim austeritatea oarecum militară a unei pasiuni religioase care stăpâneşte omul cu o autoritate absolută şi inteligentă. Roma, slăbită şi coruptă de-o viaţă sclipitoare şi vicioasă, este purificată de spaniolii* austeri şi simpli care vin la Trento pentru a cere o reformă lăuntrică a Bisericii şi înving piedicile secolului. Cât despre Mistici, aceştia reprezintă în re'igia Spaniei ceea ce reprezintă marii ei poeţi în literatura ei. Prin Mistici, pasiunea religioasă a Spaniei atinge culmile ei cele mai sublime. Misticii spanioli nu sunt intelectuali cum tind să fie misticii francezi şi germani. Chiar cei care citesc şi cugetă, ca San Juan de la Cruz, de exemplu, îşi trăiesc religia ca pe o experienţă a pasiunilor omeneşti.

Viaţa religioasă a Franţei se caracterizează printr-o dublă realitate, Franţa fiind în acelaşi timp o ţară ' In spaniolă: Fecioara spală pelinci/La umbra unui rosmarin/Şi păsărelele cântă/Şi apa curge râzând. 37”

* Cât despre Inchiziţie, este îndoielnic că ea ar putea fi considerată ca o instituţie tipic spaniolă, ad-miţând totuşi că a acţionat în istorie ca instrument politic şi religios al unităţii iberice. Îşi merită faima sinistră pe care şi-a dobândit-o, dar nu singură. In întreaga Europă, administrarea justiţiei era, în acea epocă, tot atât de inchizitorială în metode, deşi mult mai dezinteresată în privinţa scopurilor. (N. A.)

* Pentru a ilustra parcă această altă caracteristică spaniolă, bogăţia trăsăturilor psihologice contradictorii. Roma ajunge la culmea degradării şi-a corupţiei sale sub familia spaniolă Borja, cunoscută în general sub numele italienizat de Borgia, familie care, paradox în paradox, dăruia lumii în acelaşi secol figura nobilă a 79 sfântului Francesco Borja. (N. A.)

Lcatolică şi-o ţară sceptică, ba chiar ţara prin excelenţă sceptică.

Aceste două forme de gândire religioasă corespund celor două moduri ale inteligenţei franceze: modul constructiv şi modul analitic.

Spiritul analitic acţionează ca un coroziv care dizolvă în cele din urmă credinţa. În nicio ţară din lume nu găseşti capodopere de necredinţă comparabile celor pe care le datorăm lui Voltaire sau lui Anatole France. Putem spune chiar că, aşa cum Shakespeare ar fi imposibil în afara Angliei şi Sfânta Thereza în afara Spaniei, Voltaire ar fi imposibil în afara Franţei. El este mai mult decât un francez; este Francezul, pentru că altceva n-ar putea fi.

Totuşi, sub spiritul său analitic, Voltaire era dotat cu proporţie suficientă de tendinţe constructive pentru a se declara deist. Oricum, această modalitate de gândire religioasă, „deismul”, conţine o nuanţă clară de intelectualitate. Într-adevăr, Dumnezeul lui Voltaire este mai degrabă o idee decât o experienţă religioasă. Voltaire îl înţelege pe Dumnezeu ca pe ceasornicarul acelui ceas care este în ochii său lumea. Ceva mai departe de acest drum, ne întâlnim cu această epigramă tipic franţuzească: „Dumnezeu este un cuvânt foarte comod în filosof ie”. Şi mai departe, iată-l pe Anatole France murind, după o viaţă de satisfacţii rafinate, cu o declaraţie de scepticism pe buzele-i subţiri şi surâzătoare: „Nu cred în nimic”. Acest tip vol-tairian este frecvent în Franţa, mai ales printre ţărani şi clasele de mijloc cu o oarecare pregătire ştiinţifică. El corespunde primei faze a spiritului francez, cea care vede lumea, o analizează şi tinde, în consecinţă, să neglijeze elementele ei iraţionale.

Inteligenţa naţiunii franceze nu-i însă exclusiv analitică, ci şi constructivă, iar spiritul constructiv al Franţei nu-i exclusiv catolic. Nici pe departe. Majoritatea marilor nume ale inteligenţei franceze au depăşit frontierele stricte a'e dogmei. Dar ataşamentul într-o proporţie considerabilă a naţiunii franceze la credinţa catolică este evident şi se explică probabil prin atracţia produsă asupra spiri- 330 tului francez de spectacolul unei guvernări universale a gândirii şi a credinţei, bine centralizat, bine construit şi având puternice caracteristici de permanenţă şi ordine intelectuală. Omul reprezentativ în acest sens ar fi Bossuet. Dar toate epoci le Franţei permit observarea acestei puternice tradiţii intelectuale care constituie axa ordinii religioase a ţării. O ieşire a religiei în Franţa s-ar putea scrie pe baza istoriei ideilor religioase. Sigur, există şi în Franţa un curent mistic. Doamna Guyon, Pascal, erau tipuri franceze. Dar cât de intelectual este misticismul doamnei Guyon, dacă îl comparăm cu misticismul spaniol! Cât despre Pascal, să_ remarcăm atmosfera perfect dialectică a creştinismului său, mai ales aşa cum se degajează ea din acea carte plină de argumente şi cu un titlu atât de caracteristic: Cugetări.

În Anglia, religia este consacrată categoric lucrurilor din această lume. Instinctiv, pentru englezul pozitiv, îndrăgostit de acţiunea imediată, amânarea ţelurilor religiei într-un viitor depărtat şi ceţos nu poate fi decât dezagreabilă. „Aici şi acum”, este deviza lui în religie ca şi în toate cele. Adevărat că nu neglijează nici lumea cealaltă, dacă are timp. Unui cleric englez îi datorăm cartea cu un titlu atât de ciudat: How to make the best of both worlds, „Cum să obţinem cele mai multe foloase cu putinţă din amândouă lumile”. E însă mai uşor să zâmbeşti la acest program decât să-l urmezi. Englezul face tot ce poate ca să îndeplinească această sarcină anevoioasa. Predispoziţia lui firească îl îndeamnă să înceapă cu lumea în care trăieşte, acum. De unde şi natura profund etică a religiei engleze. Organismele religioase consacră o activitate admirabilă sarcinilor colective, începând cu cele mai apropiate de interesele propriu-zis religioase, precum caritatea şi învăţământul, şi-şi extind treptat sfera de acţiune ajungând să absoarbă aproape 381 toate activităţile sociale sau colective. Această capacitate a societăţii engleze de-a crea instituţii religioase este strâns legată de tendinţa pe care i-am observat-o spre self-government. Ea explică existenţa unor instituţii ca Asociaţia Tinerilor creştini (Y. M. C. A.) şi Armata Salvării, a căror utilitate socială e indiscutabilă.

E cazul să observăm că aceste instituţii tind să împiedice omul să păcătuiască; să procedeze în aşa fel încât omul să nu poată cădea în păcat; să-l lipsească, aşadar, de experienţă moraiă. În sine, ele acţionează instinctiv în interesul colectivităţii, de vreme ce caută să salveze indivizii de propriile lor tendinţe antisociale, pentru a-i păstra într-o stare cât mai aptă în serviciul naţiunii*. Adevărata virtute a religiei engleze este mai degrabă caritatea decât fraternitatea. Cantate fără îndoială mai eficace şi mai pozitivă decât fraternitatea, ca forţă sociala şi ca element de cooperare, dar ai cărei ochi privesc în jos în loc să privească în dreptul lor, ca cei ai fraternităţii.

Viaţa religioasă a Angliei prezintă unul dintre acele paradoxuri a căror realitate complexă se străduieşte să ne stimuleze gândirea. Puzderia sectelor şi-a formelor de cult din Anglia pare să reveleze, la prima vedere, un interes intelectual surprinzător şi-o tendinţă nu mai puţin surprinzătoare de-a păstra vii deosebirile de opinii, în ciuda simţului de cooperare tipic pentru caracterul naţional. Existenţa acestor două tendinţe, acţionând ca nişte contra-curenţi care urcă pe curentul general al caracterului naţional, nu poate fi negată*. Aceste ex-

* Coloana dublă de apeluri la caritate pe care o publică The Times, ea însăşi semn elocvent al admirabilei vitalităţi ce caracterizează generozitatea publică engleză, este precedată de următoarea declaraţie semnată de Prinţul de Walles, altfel spus reprezentantul autorizat al naţiunii: „Marea Britanie este o ţară unde cauzele voluntare au înflorit întotdeauna şi e de dorit să dezvoltăm spiritul serviciului public, care le susţine, de vreme ce acest spirit este una dintre cele mai nobile bogăţii la activul nostru ca naţiune.” (N. A.)

*' Ar trebui să ţinem seama totuşi de proporţia a-preciabilă de elemente iberice (gaeli şi scoţieni) pe care le găsim în general în Non-conformism. EngleA zul pur sânge este în general anglican. (N. A.) cepţii contribuie totuşi, în felul lor, la confirmarea regulii generale. Într-adevăr, ele atestă simţul cooperării specific naţiunii britanice, şi aceasta din două puncte de vedere: pentru că, în Anglia, toate aceste activităţi religioase dizidente se grupează în secte organizate, în timp ce în alte ţări ar rămâne neorganizate, indivizii izolaţi de biserica lor du-cându-şi liniştit în casele lor o viaţă religioasă personală, fără vreo manifestare gregară; şi pentru că, în ciuda deosebirilor de opinii care le divid, aceste secte nu se gândesc decât la unitate şi fac eforturi continue ca să ajungă la ea. Limbajul, de altfel, oferă dovada definitivă a atitudinii subcon-ştiente a ţării faţă de asemenea deosebiri de opinii religioase, de vreme ce desemnează diferitele secte sub numele comun de denumiri, cu alte cuvinte, simple etichete.

Astfel, simţul unităţii acţionează chiar şi în con-tra-curenţii vieţii religioase din Anglia, ei părând a-i diviza suprafaţa. Acest simţ al unităţii este, precum ştim, limitat la frontierele rasei. Religia, pasiunea cea mai universală dintre toate, nu-i deloc universală în Anglia. Poporul de acţiune are propria lui Biserică. El vrea să se asigure de fair-play, chiar şi pe lumea cealaltă. Pe întreg pămân-tul, acest popor, a cărui acţiune este atât de universală, înalţă mărturii ale pasiunilor sale insulare, biserici şi cimitire englezeşti; şi astfel, insular până şi după moarte, navigând în coşciuge englezeşti, ajunge în preajma unei eternităţi care-i tot un Dominion – dincolo de mările morţii.