André Malraux — Condiţia umană — Partea a doua 22 MARTIE

Partea a doua 22 MARTIE

Ora unsprezece dimineaţa „Se încurcă lucrurile” îşi zise Ferral.

Automobilul său – singurul din Shanghai ce purta marca Voisin, întrucât preşedintele Camerei de Comerţ franceze nu se putea deplasa într-o maşină americană, mergea de-a lungul cheiului. Pe mâna dreaptă, pancarte pe care stătea scris „Vrem să nu mai muncim mai mult de douăsprezece ore pe zi”, „Să nu mai fie folosiţi copii care n-au împlinit opt ani!”, precum şi mii de muncitori din filaturi. Unii în picioare, alţii stând pe vine sau lungiţi pe trotuare.

Toţi păreau că aşteaptă, încordaţi, să se întâmple ceva. Automobilul trecu pe lângă un grup de femei adunate sub o pancartă: „Cerem ca muncitoarele să aibă dreptul să stea jos”.

În arsenal nu lucra nimeni: metalurgiştii erau în grevă. Ceva mai la stânga, mii de marinari în haine hărtănite, fără pancarte în mână, aşteptau, ghemuiţi, pe malul fluviului. Mulţimea de manifestanţi umplea şi străzile de pe celălalt mal, îndreptându-se spre pontoane. Apa fluviului nu se mai vedea.

Automobilul se îndepărtă de chei şi o luă pe Bulevardul celor Două Republici. De-abia mai putea înainta blocat cum era de masa de oameni care se revărsau din uliţi, îndreptându-se spre refugiul oferit de concesiunea franceză. Aidoma unui cal de curse care depăşeşte fie cu un cap, fie cu gâtul, fie cu pieptul, pe cel dinaintea lui, gloata depăşea maşina în care se afla Ferral.

Roabe din care se iveau capetele unor copii de ţâţă bălăngănindu-se printre ulcele, căruţe, cărucioare, căluţi cu păr frumos, trăsuri trase de adolescenţi, camioane unde se aflau mai mult de şaizeci de persoane, saltele pe care oamenii îşi puseseră tot avutul – picioare de mese la capătul cărora atârna uneori o colivie cu o păsăruică. Şi femei. Firave, mărunte, îşi duceau în spate plozii.

Şoferul izbuti să întoarcă şi să o ia pe una din străzile mai puţin ticsite. Când auzeau claxonul, oamenii se dădeau în lături. Automobilul ajunse în faţa clădirii unde se afla poliţia franceză.

Ferral urcă în mare viteză scara.

În ciuda părului dat pe spate, cum cerea moda de acum, a hainelor sale croite ca noile costume de sport şi a cămăşii de mătase gri, chipul său păstra ceva din înfăţişarea celor ce fuseseră tineri la începutul secolului. Ferral îi lua în zeflemea pe cei care se „deghizează” în „mari industriaşi”, drept care el se deghiza în diplomat. Renunţase, ce e drept, să poarte monoclu. Mustăţile, care începuseră să încărunţească, prelungeau colţurile buzelor, conferind chipului său o expresie de rafinată brutalitate. Era puternic şi forţa lui se vădea atât în nasul coroiat, cât şi în bărbia proeminentă. Era proaspăt ras, dar prost, deoarece, serviciile de distribuţie a apei intraseră în grevă, aşa încât n-avusese la dispoziţie decât o cană de apă calcaroasă care nu dizolva săpunul, adusă de cine ştie unde în camera lui.

Intră în biroul lui Marţial, şeful poliţiei, după ce răspunse moţăind din cap, celor care îl salutaseră când urca scara.

În birou se afla şi un informator chinez, un zdrahon cu faţă blândă de moşneag:

— Asta e tot, şefule?

— Ocupaţi-vă şi de dezorganizarea sindicatului, răspunse Marţial. Şi, te-aş ruga să nu-mi mai scoţi ochii cu ce ai făcut. Ai merita să te dau afară. Jumătate din oamenii de care te foloseşti sunt complicii celorlalţi. N-ai decât să te uiţi la ei ca să-ţi dai seama. Nu te plătesc pentru ca dumneata să întreţii nişte oameni pe un sfert revoluţionari şi pe trei sferturi… Nu îndrăznesc nici ei să spună ce sunt. Poliţia nu e o fabrică de alibiuri. Toţi agenţii care cochetează cu Guomindangul să fie daţi afară. Imediat! N-aştepta să-ţi spun de două ori. Ciuleşte urechile… Nu te mai holba la mine, ca un idiot. Dacă şi eu mi-aş cunoaşte oamenii, cum ţi-i cunoşti tu pe ai tăi, aş da de dracu…

— Vă rog…

— Gata! Am terminat. Am zis. Ia-o din loc! Tot aici eşti? Bună ziua, domnule Ferral.

Întorsese capul. O faţă de soldat cu trăsături regulate şi impersonale, mai puţin expresive decât umerii.

— Bună dimineaţa, Marţial. Ce s-aude?

— Pentru a păzi calea ferată, guvernul este nevoit să imobilizeze mii de oameni. Nu poţi ţine piept unei ţări întregi, în afară de cazul când dispui de o poliţie ca o noastră. Singurul lucru pe care guvernul se poate bizui este trenul blindat, condus de gărzile albe. Pe tren, da…

— O minoritate poate cuprinde o majoritate de idioţi. Mă rog…

— Partida se va juca pe front. Aici vor încerca să se răscoale. Poate o să le venim de hac… Nu prea au arme.

Ferral n-avea nimic altceva de făcut decât să stea să-l asculte şi să aştepte… Nimic nu-l plictisea mai mult decât trăncăneala, iar tratativele iniţiate de el între şefii grupărilor anglo-saxone pe de-o parte şi japonezi de cealaltă, prin intermediul unor consulate – marile hoteluri erau pline de intermediarii aflaţi în slujba consulatelor – se terminaseră în coadă de peşte. Poate în cursul după-amiezii…

În cazul când oraşul Shanghai ar cădea în mâinile armatei revoluţionare, Guomindangul va fi nevoit să aleagă între democraţie şi comunism. Te poţi bizui pe democraţi când e vorba de afaceri. O întreprindere poate obţine beneficii mari fără a se sinchisi de tratate. Dimpotrivă, în cazul când oraşul ar fi condus de comunişti, Consorţiul Franco-Asiatic – şi împreună cu el tot comerţul'francez din Shanghai – s-ar duce de râpă.

Ferral credea că Marile Puteri aveau să-i lase baltă, aşa cum procedaseră englezii la Hankou…

Scopul pe care îl urmărea era să împiedice ocuparea oraşului de către răsculaţi înainte de sosirea armatei. Comuniştii nu trebuiau lăsaţi să acţioneze de capul lor.

— În afară de trenul blindat, pe ce ne mai putem bizui? Câte trupe ai?

— Două mii de oameni din cadrele poliţiei şi o brigadă de infanterie, domnule Ferral.

— Şi câţi revoluţionari capabili să facă şi altceva decât să trăncănească?

— Înarmaţi? Doar vreo câteva sute. Despre ceilalţi, ce să mai vorbim… Cum aici nu există serviciu militar obligatoriu, habar n-au cum să mânuiască o puşcă. A nu se uita! In luna februarie, erau cam vreo trei mii, dacă punem la socoteală şi comuniştii… Acum cred că sunt ceva mai mulţi…

— Adevărat, dar în februarie armata guvernamentală nu fusese distrusă.

— Câţi îi vor urma? Reluă Marţial. Socotelile astea, aşa cum vă daţi desigur seama, domnule Ferral, nu prea spun mare lucru. Ar trebui să cunoaştem psihologia şefilor… Cum gândesc oamenii de rând, cred că ştiu… Chinezii, zău aşa…

Uneori – destul de, rar de altminteri – Ferral se uita la director aşa cum făcea acum. Era destul ca omul din faţa lui să nu mai scoată nici un cuvânt. Pe faţa lui se citea şi dispreţ, şi iritare, dar mai cu seamă un verdict fără apel. Ferral nu spunea pe un ton glacial „Mai ai de gând* să trăncăneşti multă vreme?”, dar privirea lui rostea aceste cuvinte. Nu putea suporta ca Marţial să dea drept rezultate obţinute prin perspicacitatea lui, datele furnizate de informatorii săi.

Dacă omul din faţa lui ar fi avut curajul necesar, i-ar fi zis: „Ei şi?”, dar era dominat de Ferral şi raporturile dintre ei fuseseră stabilite de sus, aşa că n-avea' încotro. Unde mai pui că Ferral era mai tare decât el. Îl scotea din fire indiferenţa insolentă cu care îl trata, căci îi acorda doar statutul de verigă într-un mecanism de transmis informaţii, negându-i calitatea de om.

Parlamentarii pe care avusese prilejul să-i întâlnească îi vorbiseră lui Marţial despre atitudinea lui Ferral la Cameră, pe vremea când mai era acolo. Ori de câte ori lua cuvântul, în vreunul din comitete, Ferral îşi uluia colegii prin discursurile sale atât de clare şi de precise, încât se alesese cu ura, iscată din invidie, a mai tuturor colegilor săi. Ferral avea darul ca prin simpla lui prezenţă să-i anihileze pe cei din preajma lui.

Contrar oratorilor de mare clasă, Jaures sau Aristide Briand, care izbuteau să confere o viaţă mai bogată decât Ştiau ei, celor care îi ascultau vorbind, dându-le impresia că oratorii fac mereu apel la ei, mai bine zis, la fiecare din ei dorind nu numai să-i convingă, ci şi să-i aibă drept complicj într-o acţiune comună, în care fiecare în parte şi toţi împreună ar fi dat dovadă că au aceeaşi experienţă a vieţii şj că gândesc în acelaşi mod despre semenii lor, Ferral construia din fapte un edificiu perfect din punct de vedere ar-hitectonic şi termina zicând: „Având în vedere, cele expuse mai sus, ar fi evident absurd…'

Omul ăsta fie că te convingea, fie că te plătea, te silea să faci ce voia el.

„Aşa a fost, aşa a rămas!” îşi zise Marţial.

— Ce veşti ai din Hankou? Întrebă Ferral.

— Azi-noapte, ni s-a comunicat că numărul şomerilor a atins două sute douăzeci de mii… Ar putea constitui o noua Armată Roşie.

De trei săptămâni, stocurile celor trei companii pe care le controla Ferral, putrezeau lângă somptuosul chei al fluviului. Hamalii refuzau să care deşeurile.

— Ce ştiri mai ai despre raporturile dintre comunişti şi Jiang-Jieshi?

— Citiţi, iată – ultimul său discurs, zise Marţial. Eu, ce să spun, nu prea mai cred în discursuri.

— Eu, da. Cel puţin în ale lui. Mă rog, n-are importanţă. Telefonul începu să sune. Marţial ridică receptorul. „*!

— E pentru dumneavoastră, domnule Ferral. 'J Ferral se aşeză pe birou. L

— Alo? Alo, da…]

— Îţi întinde o prăjină şi apoi îţi dă în cap cu ea. E ostil oricărei intervenţii. Nu încape vorbă. Nu este cazul să ne întrebăm dacă e preferabil să-l denunţăm ca pederast sau să declarăm că e plătit. Asta-i tot.

— Ştiu foarte bine că nu e niciuna nici alta. În afară de asta, nu-mi place ca unul dintre colaboratorii mei să mă creadă capabil de a ataca un om invocând o tară sexuală, chiar dacă e aşa. Nu cumva mă iei drept un moralist? La revedere.

Marţial nu îndrăzni să-i pună nici o întrebare. Atitudinea iui Ferral i se părea revoltătoare şi frivolă, căci ar fi trebuit sj. L ţină la curent, să-i spună ce proiecte are. Nu-l informa nici despre conciliabulele pe care le avusese cu membrii cei membrii marilor asociaţii de neguţători chinezi. La urma urmei, dacă nu era prea agreabil pentru un şef de poliţie să nu ştie de unde provin ordinele, era şi mai puţin agreabil să-şi piardă postul… Şi Ferral se născuse într-o republică aşa cum alţii se nasc în sâ'nul unei familii alcătuite din bătrânei cu feţe binevoitoare – aceşti unchiaşi se numeau Renan, Berthelot, Victor Hugo. Unde'mai pui că Ferral era fiul unui mare jurisconsult, că îşi luase doctoratul în istorie la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, că la vârsta de douăzeci şi nouă contribuise, în calitate de deputat, la alcătuirea primei' istorii colective a Franţei (având drept precursori pe Raymond Poin-car6 şi Louis Ba'rthou, care fuseseră miniştri înainte de a fi împlinit patruzeci de ani). Acum Ferral, deşi nu mai era la putere, se bucura la Shanghai de un mare prestigiu şi avea o putere cel puţin egală cu cea a consulului Franţei, al cărui prieten, de altfel, era. Şeful poliţiei se purta cu el'respectuos şi cordial. Îi întinse lui Ferral jurnalul unde se afla discursul: „Am cheltuit optsprezece milioane de piaştri şi am descoperit şase provincii în cinci luni. Cei care mârâie acum n-au decât să caute un general care să cheltuiască atât de puţin şi să facă atât de mult.”

E limpede ca lumina zilei că problema banilor va fi rezolvată după ce vom cuceri Shanghai-ul, spuse Ferral. Direcţia Vămilor va da şapte milioane de piaştri lunar, sumă ce poate acoperi deficitul armatei…

— Aşa e. Totuşi se zvoneşte că Moscova a dat ordin comisarilor politici să procedeze în aşa fel încât propriile lor trupe să fie bătute la Shanghai. În acest caz, insurecţia ar putea să n-aibă şanse.

— De ce ar fi dat un asemenea ordin?

— Pentru ca Jiang Jieshi să fie învins, pentru a-i distruge prestigiul pe care-l are şi pentru a-l înlocui cu un general comunist, căruia îi va reveni, fireşte, onoarea de a fi cucerit oraşul Shanghai. Este aproape sigur că lupta împotriva

Shanghaiului a fost hotărâtă fără asentimentul Comitetului Central din Hankou. Din aceeaşi sursă de informaţii am aflat că Statul-Major al comuniştilor protestează împotriva acestei atitudini…

Ferral asculta cu mare interes, deşi se cam îndoia de veri-dicitatea informaţiilor. Continuă să citească discursul din jurnal: „Deşi părăsit de numeroşi membri, Comitetul Central Executiv din Hankou consideră că este autoritatea supremă a Partidului Guominangului… Ştiu că Sun-Yat-Sen a făcut un pact cu comuniştii, pnmindu-i în calitate de cadre auxiliare ale partidului. Nu am luat nici o măsură împotriva lor şi pot spune că adeseori le-am admirat entuziasmul. Dar acum constat că nu se mai consideră cadre auxiliare, ci se erijează în stăpâni, cerând să conducă partidul făcând uz de violenţă. Ţin să-i avertizez pe aceşti insolenţi că mă voi opune, dorind să pun stavilă pretenţiilor lor care depăşesc stipulaţiile stabilite la admiterea lor…”

Se putea deci conta pe Jiang Jieshi… Guvernul actual nu avea nici o însemnătate, în afară de forţa de care dispune acum (avea s-o piardă o dată cu înfrângerea armatei) şi frica pe care comuniştii o inspirau burgheziei. Ca atare, foarte puţini erau cei care aveau să-l susţină. În spatele lui Jiang se afla o armată victorioasă şi toţi micii burghezi din China.

— Altceva?

— Nimic altceva, domnule Ferral.

— Mulţumesc.

Ferral coborî scara. Se întâlni cu o femeie ce semăna cu statuia Minervei. Avea păr castaniu, o faţă imobilă ca o mască şi era îmbrăcată într-un taior sport. Era o rusoaică din Caucaz care, aşa umbla vorba, era amanta lui Marţial.

„Tare aş vrea să ştiu ce mutră ai când faci dragoste!” îşi zise Ferral.

— Iertaţi-mă doamnă, spuse când trecu pe lângă ea. Ferral se urcă în automobilul său, care începea iar să fie înconjurat de mulţime. De data aceasta, oamenii mergeau în sens opus maşinii lui.

Degeaba claxona şoferul. Ce şi cine putea oare lupta cu acest exod, cu această năvală, pe care o suscită de când e iuiriea lume, orice invazie.

Negustoraşi, care semănau cu un cântar ambulant, acum când mergeau ţinându-şi avutul în mâini ca pe două talgere, căruţe, roabe, oameni infirmi, colivii…

Ferral mergea în contrasens, privind chipurile acelor oameni pe care groaza îi făcea să privească doar înăuntrul lor…

„Dacă viaţa lui, acel zid crăpat pe alocuri, ar fi să ia sfârşit, aici, în acest vacarm, în mijlocul acestei buimace disperări care se izbea de geamurile automobilului, ar fi trebuit să se curme! Aşa cum un om rănit de moarte se gândeşte la sensul pe care îl avea propria lui viaţă, Ferral, ameninţat acum, se gândea la ceea ce înfăptuise, ştiind că opera lui era vulnerabilă. Nu de voie, ci de nevoie, venise în China. Trebuia să găsească noi pieţe de desfacere pentru întreprinderile din Indochina. Ochii lui erau îndreptaţi spre Franţa. Juca o partidă, în care trebuia să dai dovadă de răbdare… Dar nu mai putea aştepta multă vreme.

Obstacolul cel mai mare era faptul că în acest loc nu exista o autoritate statală. Dezvoltarea unor întreprinderi de mare amploare, cum erau ale lui, nu putea exista fără un guvern. Din tinereţe – făcea încă parte din Parlament când devenise preşedintele Societăţii de Energie Electrică, care fabrica aparatura necesară statului francez, organizând mai apoi şi modernizarea portului din Buenos Aires – Ferral lucrase întotdeauna pentru guverne. Era un om integru. Refuza orice comision. Primea doar comenzi. Aşteptase să le vină rândul şi coloniilor din Asia ca să se redreseze. Acum nu mai voia să rişte, dar ţinea să schimbe regulile jocului. Bazându-se pe situaţia fratelui său, directorul general al Mişcării Generale a Fondurilor, dar nu numai atât, căci şi el era unul din cei mai de seamă membri ai asociaţiei financiare franceze, Ferral izbutise să convingă guvernul al Indochinei să-i încredinţeze executarea unor lucrări publice în valoare de patru sute de milioane, ajutat fiind în cursul negocierilor până şi de adversarii lui, bucuroşi să-l vadă plecat din Franţa. Republica Franceză nu putea fi decât de acord, mai ales că Ferral era fratele unuia dintre cei mai înalţi funcţionari ai săi, aşa încât îi încredinţară punerea în practică a acestui program menit dezvoltării'civilizaţiei. Ferral îşi îndeplini excelent misiunea, fapt surprinzător, mai ales că îşi ducea activitatea într-o ţară unde afacerile dubioase aveau precădere. Ferral ştia când şj cum trebuia să acţioneze. Un exemplu bun are şanse de a fj urmat. Şi aşa se întâmplă când consorţiul hotărî să treacă la industrializarea Indochinei. Peste puţin se iviră alte două societăţi de credit (funciar şi agricol), patru întreprinderi agri-cole – plante tropicale, bumbac, trestie de zahăr şi hevea – ocupându-se şi de prelucrarea materiei prime. Se mai înfiinţară şi cinci societăţi cu profil industrial: trei societăţi pentru extragerea cărbunelui, a fosfaţilor, a aurului şi a sării. Cinci societăţi industriale care asigurau iluminarea cu gaz, difuzarea energiei electrice, fabrici de sticlărie, papetarii, tipografii, trei societăţi de transport fluvial şi remor-care, tramvaie. În centru, Societatea Lucrărilor Publice, suverana acestei lumi alcătuite din trudă, ură şi hârtie, mumă sau moaşă a marii majorităţi a acestor societăţi-surori, care se nutreau din rentabile inceste, izbutise să preia şi lucrările de construire a unei linii ferate, care – să te cruceşti, nu alta – străbătea cea mai mare parte din teritoriul concesiunilor grupului Ferral. „Merge, merge, îi spunea vicepreşedintele Consiliului de Administraţie lui Ferral, care tăcea, văzându-şi de treaba lui, şi anume să aşeze milioane peste milioane pentru a ajunge sus, în acel punct de unde putea privi şi ţine în mână Parisul.

Şi acum, când băgase în buzunare proiectele pentru crearea unor noi societăţi chineze, Ferral tot la Paris se gândea. Să se poată întoarce în Franţa, atât de bogat încât să cumpere sau să fie unul din principalii acţionari ai agenţiei Havas şi apoi să reintre în politică! Devenit ministru, avea să ştie cum să momească şi să cumpere opinia publică pentru a lupta împotriva Parlamentului. Asta însemna Puterea!

Azi însă nu se mai putea lăsa purtat de aceste visuri. Proliferarea întreprinderilor indochineze angajase grupul condus de el să facă negoţ în bazinul din Yangzî… Acum Jiang Jieshi se îndrepta spre Shanghai, împreună cu armata revor lutionară. Niciuna din societăţile aflate sub controlul sau în posesia Consorţiului Franco-Asiatic nu scăpase teafără: construcţiile navale la Hong-Kong, precum şi lucrările publice, întreprinderile pentru construcţie, electricitate, societăţile de asigurări, băncile, sufereau din pricina războiului şi a unei eventuale victorii a comuniştilor. Tot ceea ce importau rămânea în antrepozitele de la Hong-Kong sau de la Shanghai. Produsele pentru export erau depozitate în antrepozitele de la Han-Keu, dar uneori rămâneau stivuite pe chei. Automobilul stopa. Liniştea – chinezii când se adună fac o hărmălaie de ne-descris – vestea sfârşitul lumii. O salvă de tun. Să fie oare atât de aproape armata revoluţionară? Nu… Aşa se trăgea întotdeauna la amiază. Mulţimea se dădu în lături, dar automobilul nu porni. Ferral luă în mână telefonul interior. Nici un răspuns. Nu mai avea nici şofer, nici valet.

Rămase câtva timp fără să poată face nici o mişcare, năucit, în automobilul imobil pe lângă care puhoiul trecea, din ce în ce mai aproape. Un negustor ieşi din prăvălia lui cu un oblon. Când şi-l puse pe umeri, fusese gata-gata să izbească unul din geamurile maşinii. Nu era singurul care îşi închisese magazinul, în faţă, pe dreapta, pe stânga, alţi comercianţi îşi închideau magazinele şi ieşeau purtând pe umeri câte un oblon pe care erau scrise cu caractere chineze, lozinci. Greva generală începuse.

Nu semăna cu cea din Hong-Kong, care pornise lent, o grevă epică şi posacă… Cât putea vedea din maşină, toate magazinele se închiseseră. Trebuia s-o ia din loc. Cât mai repede. Chemă rişca trasă de un tânăr chinez. Băiatul nu-i răspunse şi o luă la fugă, trăgând după el trăsurica. Nu mai era aproape nimeni pe şosea, în afară de cel care se afla în automobilul firă şofer. Oamenii se buluciseră pe trotuare. „Le e frică de mitraliere”, îşi zise Ferral. Copiii îşi lăsară jucăriile în stradă Şi fugeau mâncând pământul, spre trotuarele înţesate de oameni. Nu se auzea nici un zgomot. O tăcere înţesată de vieţi omeneşti – îndepărtate şi apropiate totodată – o tăcere ciudată, ca cea care se lasă în pădurile pustii unde nu se mai aude decât zumzetul gâzelor. Fu străbătută o clipă de apelul inui crucişător.

Ferral se îndreptă, grăbindu-se, spre casă. Mergea cu mâinile în buzunare, înaintând pieptiş. Două sirene, reluarj cu o octavă mai sus strigătul celei care tăcuse, ca şi cum cine ştie ce dihanie, ascunsă în inima tăcerii îşi vestea sosirea. Oamenii stăteau la pândă.

Ora unu după-amiază

— Fără cinci, zise Cen.

Oamenii din grupul lui aşteptau. Erau cu toţii muncitori din filaturi şi purtau uniforme făcute din pânză albastră. Toţi erau slabi, dar voinici. Pe cei mai şubrezi îi luase moartea, înainte de a-i alege Cen. Doi dintre ei ţineau câte o puşcă în mână, cu ţeava în jos. Şapte aveau revolvere, din cele luate de pe vapor. Alţii aveau în buzunare grenade. Vreo treizeci de oameni n-aveau asupra lor decât cuţite, baionete, unii măciuci… Mai erau şi câţiva – vreo opt sau zece – care n-aveau nici o armă… Stăteau pe vine lângă bidoane cu benzină, teancuri de cârpe şi rulouri de sârmă. Un adolescent tria, ca şi cum ar fi fost vorba de seminţe, nişte cuie pe care le scotea dintr-un sac „Sunt mai mari decât cele folosite de potcovari…”

O adunătură de vagabonzi sau cerşetori, ai fi zis, dacă nu luai în seamă hotărârea şi ura din ochii lor.

Cen ştia că nu face parte din tagma lor. În ciuda faptului că şi el asasinase, în ciuda faptului că se afla acolo, în mijlocul'lor. De s-ar fi întâmplat să moară în cursul zilei, ştia că avea să moară singur. Pentru ei, totul era simplu: porniseră să-şi redobândească dreptul la pâine precum şi cel de a duce o viaţă demnă. Întrucât îl privea… Deşi le împărtăşea durerea, deşi aveau să lupte împreună, nu ştia ce să spună. Îşi zicea că cea mai strânsă legătură dintre oameni e cea care ia naştere în toiul luptei. Şi lupta începuse.

Se ridicară cu toţii, cu raniţele în spinare, cu bidoane pline cu benzină sau cu rulouri de sârmă în mâini. Ploaia nu începuse încă.

Câtă amărăciune se afla pe strada asta pustie, pe care un câine de pripas o traversă din două salturi, ca şi cum ar fi r

Stjut din instinct că se pune la cale ceva, în locul acela atât de pustiu încât nici măcar zgomotele nu îndrăzneau să dea buzna, printr-o stradă învecinată se auziră nişte împuşcături. Trei focuri deodată, apoi un altul şi iară un altul. „A început”, îşi zjse Cen. Se lăsă iarăşi liniştea, dar parcă nu era aceeaşi. Se auzea tropotul unor cai… Din ce în ce mai aproape…

Apoi… Aşa cum se întâmplă după ce tună, vezi cerul brăzdat de un fulger – deşi ei nu vedeau nimic – strada începu să vuiască. Strigăte, împuşcături, nechezatul cailor învrăjbiţi, bufnituri; apoi, în timp ce răcnetele se cufundau din ce în ce mai adânc într-o atotputernică tăcere, se auzi urlând un câine care simţise moartea dând târcoale. Tăcu brusc când în noapte se înălţă strigătul unui om ucis în luptă.

O luară la goană şi în câteva minute ajunseră într-o stradă mare. Toate magazinele erau închise. Pe caldarâm – trei cadavre… Deasupra, cerul învolburat, zgâriat de firele de telegraf şi mânjit de fum. Spre capătul străzii vreo douăzeci de soldaţi călare (corpul de cavalerie din Shanghai era foarte redus) se tot învârteau neştiind încotro trebuiau să o ia, căci nu văzuseră răsculaţii lipiţi de ziduri, neslăbind din ochi manejul şovăielnic al cailor. Cen n-avea de gând să-i atace. Oamenii lui nu erau destul de bine înarmaţi. Cavaleriştii o luară la dreapta şi ajunseră în sfârşit la post. Sentinelele intrară şi ele, după Cen.

Agenţii jucau cărţi. Revolverele Mauser şi puştile atârnau în rastel. Comandantul – un subofiţer – deschise fereastra şi strigă:

— Voi, care mă auziţi, sunteţi martori că am fost atacaţi. Vedeţi că suntem constrânşi să cedăm unei forţe mult superioare!

Se îndreptă spre fereastră pentru a o închide. Cen o ţinu deschisă şi privi în jos. În curte nu era ţipenie de oro. Tipul ştiuse ce avea de făcut. Ieşise cu faţa curată şi-şi debitase replicile cerute de scenariu, la timpul cuvenit. Cen îşi cunoştea compatrioţii. Tipul îşi făcuse intrarea în scenă şi gata.

Cen distribui armele. Răsculaţii porniră, de data asta înarmaţi. Era inutil să ocupe micile posturi de poliţie dezarmate.

Trei dintre poliţiştii aflaţi acolo şovăiau. Ar fi vrut să-i urmeze pe Cen, gândindu-se că în învălmăşeală ar putea umfla câte ceva. Cen izbuti să se descotorosească de ei. Cei-lalţi luară cărţile de joc şi-şi continuară partida începută.

— Dacă înving, poate că ni se va da şi nouă leafa luna asta.

— S-ar putea, răspunse subofiţerul, împărţind cărţile…

— Dacă nu înving, s-ar putea să fim învinuiţi de trădare?

— Ce puteam face? Am cedat în faţa forţei. Toţi cei de faţă sunt martori că nimeni nu a trădat.

Rămăseseră pe gânduri, cu capetele înfundate între umeri, ca nişte pescăruşi buimăciţi.

— Nu suntem răspunzători, spuse unul dintre ei.

Toţi încuviinţară. Se ridicară totuşi şi porniră să-şi continue partida începută într-un magazin din vecinătate. Proprietarul nu cuteză să-i alunge.

În mijlocul postului de poliţie rămăsese doar un vraf de uniforme.

Voios, dar nu prea sigur de felul cum aveau să meargă lucrurile, Cen se îndrepta spre unul din posturile aflate în centru… „O să iasă bine, îşi zise, şi ăştia sunt săraci, poate la fel de săraci ca noi. Dacă ar fi vorba de ruşi albi şi de soldaţii din trenul blindat, ar fi cu totul altceva. Ăia s-ar bate. Şi ofiţerii lor.”

Se trăgea iar… Departe… În centrul oraşului detunăturile răsunau înfundat ca şi cum cerul care înăbuşea oraşul le-ar fi vlăguit.

La o răspântie, trupa – acum toţi oamenii erau înarmaţi, chiar şi cei care cărau bidoanele cu benzină – şovăi câtva timp, voind să afle unde se ajunsese. De parcă şi ele ar fi participat la insurecţie, vasele din port – crucişătoare şi pacheboturi care nu-şi putuseră descărca marfa, lansau dâre oblice de fum, repede risipite de vântul care părea că se dăduse de partea răsculaţilor, împingându-i din spate.

Noul post de poliţie, un fost hotel construit din cărămidă, cU un singur cat. Două sentinele la poartă, cu baionetele «coase din teacă. Cen ştia că poliţia era în stare de alarmă de trei zile şi că oamenii erau frânţi de oboseală, căci stătuseră de veghe şi ziua şi noaptea. Erau şi ofiţeri bine plătiţi, vreo cincizeci în totalitate – toţi aveau asupra lor revolvere jvlauser – şi zece soldaţi.

„De-ar fi putut trăi!” îşi zise Cen. Cel puţin opt zile de acum încolo!

Se oprise la colţul străzii.

Armele se aflau, desigur, în rastelul de la parter, în camera din dreapta, unde era corpul de gardă. În cealaltă se afla biroul ofiţerului. Cen şi oamenii lui intraseră de câteva ori pe furiş în clădire. Alese zece oameni dintre cei care nu erau înarmaţi cu puşti, le spuse să-şi bage revolverele sub salopete şi porni cu ei spre clădire. Santinelele îi priviră apropiin-du-se. De când tot se uitau cu suspiciune la toţi şi la toate, ajunseseră să nu mai bănuiască pe nimeni. Sosiseră atâtea delegaţii muncitoreşti, cerând să vorbească ofiţerului… De cele mai multe ori pentru a-l mitui, şi treaba nu era uşoară. Era nevoie şi de garanţii şi de martori…

— Dorim să-l vedem pe locotenentul Suel-Tun, zise Cen.

În timp ce opt oameni intrau în clădire, ultimii doi, ca şi cum ar fi fost înghesuiţi de alţii, se opriră în spatele santinelelor. De îndată ce primii ajunseră în coridor, santinelele simţiră în coaste revolverul îndreptat asupra lor. Soldaţii nu opuseră nici o rezistenţă când fură dezarmaţi. Deşi erau mai bine plătiţi decât cei care îi atacau, n-aveau de gând să-şi pună viaţa în joc pentru o leafă care nu le prea ajungea. Patru oameni aflaţi pe stradă, simpli trecători s-ar fi zis, îi siliră să se îndepărteze de poartă. De la fereastră, nimeni nu putuse vedea ceea ce se întâmplase în faţa porţii.

Când ajunse în coridor, Cen zări puştile atârnate în rastele. În corpul de gardă nu erau decât şase poliţişti care aveau pistoale automate.

Cen se întinse pe jos, în faţa rasterului, cu revolverul în toana.

Dacă poliţiştii şi-ar fi pus mintea să lupte, atacul de acum n-avea sorţi de izbândă. Deşi cunoştea topografia, Cen n-avusese răgazul necesar să indice fiecărui om în parte unde să stea şi pe cine să atace. Unul sau doi dintre poliţişti ar fi putut trage, dar toţi ridicară mâinile. Fură imediat dezar-maţi. În clădire intră un grup format din oamenii lui Cen. Li i Cen, două sute de grupuri acţio. Nează ca şi noi în oraş… De-ar avea şi ei baftă…”

De-abia apucase cea de-a treia puşcă, când auzi pe cineva coborând în fugă scara. Cen ieşi din ascunzătoare. În clipa când ajunse în prag, se trase cu revolverul, de la etaj… Apoi, nimic. Unul dintre subofiţeri îşi dăduse seama că în clădire intraseră răsculaţii, trăsese la nimereală şi apoi urcase repede la etaj.

Lupta avea să înceapă.

În mijlocul palierului de la etaj, era o uşă care dădea spre scară.

Ar fi fost oare cazul să trimită un emisar, aşa cum cereau cutumele asiatice? Iar îi curgea în vine sânge chinezesc, acel sânge pe care îl ura? Să ia scara cu asalt? Curată sinucidere. Poliţiştii aveau, desigur, grenade. Instrucţiunile date de Kyo tuturor trupelor, stipulau că, în caz de eşec, trebuiau să dea foc clădirii, să-şi stabilească poziţii în casele din vecinătate şi să cheme echipele de ajutor. N-avea ce face.

— Daţi foc!

Oamenii încercară să arunce benzina, procedând aşa cum se face când torni apa dintr-o găleată, dar bidoanele aveau guri înguste. Din ele benzina se prelingea. Fură nevoiţi s-o toarne încetul cu încetul pe mobile şi pe pereţi. Cen se uita pe fereastră. Prăvălii închise, ferestrele înguste ale postului de poliţie, acoperişurile ondulate care începuseră să putrezească, ale caselor chinezeşti şi o pace fără de sfârşit care pogora din cerul cenuşiu asupra străzii golite de oameni. Orice luptă era zadarnică, nimic nu exista în afară de viaţă. Cen ieşi din transă o clipă mai înainte de a începe vacarmul făcut de geamurile făcute zob.

Se trăgea din afară asupra postului de poliţie. O nouă salvă. Cen şi ai lui se aflau la parter, în camera pe care o împroşcaseră cu benzină. Ştiau că cei de la etaj fuseseră preveniţi de sosirea lor.

Cen şi oamenii lui stăteau pe burtă. Prizonierii, legaţi fedeleş, într-un colţ. Dacă se arunca o grenadă, aveau să ardă de vii. Unul dintre oameni mormăi ceva, arătând în sus – pe acoperiş se afla un om înarmat. În stânga ferestrei, apăru un umăr care ascundea feţele celor care voiau să intre în clădire.

Erau răsculaţi! De-ai lor!

„Tâmpiţii ăştia trag înainte de a trimite cercetaşi!” îşi zise Cen. Avea în buzunar drapelul albastru al Guomindangu-lui. Îl scoase şi porni în fugă spre coridor. În clipa când ieşea din cameră, fu izbit în şale – o lovitură dată cu forţă, cu un obiect contondent, îi răscoli măruntaiele. Întinse braţele, încercând să se agate de ceva. Năucit, căzu lat pe podea. Nici un zgomot. Într-un târziu, un obiect de metal căzu pe podea şi apoi se auziră gemete. Odaia fu năpădită de fum.

Cen se ridică. Nu era rănit. Închise doar pe jumătate uşa dată de perete de neaşteptata explozie, şi întinse drapelul celor aflaţi afară. Nu ar fi fost de mirare ca braţul lui să devină ţinta unei puşti.

Strigăte de bucurie. Fumul care ieşea încet pe ferestre îl împiedica să-i vadă bine pe răsculaţii din stânga; cei din dreapta însă îl chemau.

O nouă explozie. Scăpă ca prin minune. De la ferestrele de la etaj, poliţiştii asediaţi aruncau grenade (cum oare puteau să deschidă ferestrele fără să fie dibuiţi de cei din stradă?) Prima grenadă, care îl trântise la pământ, explodase în faţa casei. Schijele pătrunseseră prin uşa deschisă şi prin fereastra ficută ţăndări. Poate explodase chiar în corpul de gardă, îngroziţi, oamenii săriseră pe fereastră, apăraţi, de bine de iău, de perdeaua de fum. Sub tirul poliţiştilor, doi dintre oamenii lui Cen căzură în mijlocul străzii, cu genunchii la piept. Un altul era plin de sânge, de parcă ar fi avut o hemoragie. Răsculaţii îşi dădură seama că răniţii erau de-ai lor. Felul cum îi făceau lui Cen semne să coboare, dăduse de înţeles ofiţerilor că cineva încerca să iasă, aşa încât lansară o a doua grenadă. Explodase în stradă, la doi paşi de Cen. Noroc că nu se mişcase de lângă perete.

Rămase în coridor pentru a examina corpul de gardă. Fumul cobora încet şerpuind din tavan. Câţiva oameni zace-au pe jos, unii gemeau, alţii se văitau, schelălăind. Într-un colţi unul dintre prizoneri care avea un picior smuls din şold, stri-ga: „Nu trageţi! Nu mai trageţi!”

Răcnetele lui păreau să sfârtece fumul care, deasupra durerii oamenilor, îşi vedea indiferent de drum. Imagine grăitoare a fatalităţii.

Omul ăsta legat fedeleş nu putea fi lăsat aşa… Totuşi, o nouă grenadă putea exploda în orice clipă.

„Nu mă priveşte”, îşi spuse Cen. E vorba de un duşman. Da, dar stătea pe jos, fără să poată face vreo mişcare. Şi în şold, în loc de picior avea o rană. Ceea ce simţea Cen era mai tare decât mila… Se identificase cu omul incapabil de a face cea mai mică mişcare.

„Dacă grenada explodează în curte, mă culc pe burtă. Dacă nimereşte aici, trebuie s-o iau şi s-o arunc afară. O şansă, una din douăzeci. Ce dracu oi fi făcând aici? Ce dracu? 6 să mor… Ei şi? Dar să nu fiu lovit în burtă… Şi să nu mai am în faţa ochilor trupul omului ăsta chinuit şi legat fedeleş, incapabil să lupte împotriva durerii.” Fără să se poată împotrivi impulsului ce-l mâna spre rănit, Cen se îndreptă spre el, ţinând cuţitul în mână ca să taie frânghiile. Prizonierul crezu că venise să-l ucidă. Încercă să ţipe şi mai tare, dar vocea i se topi într-un fel de şuierat. Sătul de atâtea grozăvii, Cen, cu mâna năclăită de sângele rănitului, încerca să găsească funia, dar fără să-şi poată lua ochii de la fereastra făcută ţăndări, prin care puteau intra grenadele. Dădu în sfârşit de frânghii şi le tăie. Omul nu mai zbiera. Murise? Leşinase?

Cen, cu ochii mereu îndreptaţi spre fereastră, se reîntoarse în coridor. Mirosea altfel de cum ştia. Ca şi cum simţurile lui ar fi început să se trezească, îşi dădu seama că gemetele răniţilor se schimbaseră şi ele. Nu gemeau, răcneau, în odaie, nişte ghemotoace făcute din zdrenţe înmuiate în benzină luaseră foc de la grenadele azvârlite şi începuseră să ardă.

Nu era apă. ^ înainte ca postul să~fFeTuât deTevaroţionari, răniţiL (acum, rizonieri, nu mai aveau nici o însemnătate) aveau să fie car-bonizaţi. Cen însă nu se mai gândea acum decât la ai lui. Să gjj! Să iasă odată! Trebuia să stea însă puţin să-şi adune minţile… Era neapărată nevoie să-şi cumpănească fiecare mişcare. Deşi tremura, deşi era obsedat de ideea de a fugi, era încă lucid. Trebuia să se îndrepte spre stânga, unde putea „aşi un adăpost sub canatul uşii. Deschise uşa cu mâna dreaptă, făcând semn celor din curte să tacă. Duşmanii aflaţi la etaj n-aveau cum să-l vadă. Numai felul cum aveau să reacţioneze cei din curte putea să le dea de ştire. Simţea privirile tuturor celor de jos aţintite asupra trupului lui scund şi vânjos, o pată albastră pe fundalul întunecat al coridorului.

Cen începu să înainteze spre stânga, lipit de zid, cu braţele puse cruciş pe piept şi cu revolverul în mâna dreaptă. La fiecare pas îşi ridica ochii spre ferestrele aflate deasupra lui. Una din ele era protejată de o placă blindată, pusă ca o apărătoare împotriva vântului. Răsculaţii trăgeau degeaba în ferestre. Grenadele se izbeau de ea.

„Dacă aruncă grenada, văd şi braţul, îşi zise Cen conti-nuându-şi drumul. Dacă o văd, trebuie să o prind din zbor ca pe un pachet şi s-o arunc cât mai departe posibil…”

Continuă să avanseze cu paşi prudenţi.

„N-am s-o pot zvârli prea departe şi, dacă nu voi fi protejat, risc să fiu lovit în burtă de schije.”

Mergea, mergea… Simţind un puternic miros de fum şi că nu mai are zidul drept sprijin, îşi dădu seama că trecea prin faţa ferestrei de la parter. „Dacă prind din zbor grenada, o arunc asupra corpului de gardă înainte de a exploda. Zidul e gros. Dacă trec de fereastră, sunt salvat.”

Ce importanţă mai putea avea dacă în corpul de gardă se aflau sau nu oameni, fie şi acel om căruia îi tăiase frânghiile, Precum şi alţi răniţi, dintre ai lui? Nu mai putea zări răscu-tyii, nici chiar când fumul se ridicase, căci nu-şi putea deprinde privirile de la placa de metal. Simţea totuşi că privirile ^lor aflaţi jos erau aţintite asupra lui, că-l căutau în pofida 6PJ474 r

Tirului îndreptat spre ferestrele care dădeau de furcă poliţaj. Lor. Cen era uluit: nu-şi dădeau oare seama că se întâmpia ceva?

Înţelese că cei de sus n-aveau prea multe grenade aşa încât trebuiau să stea să chibzuiască înainte de a le arunca Ca şi cum această idee s-ar fi întrupat într-o fantomă, un cap jos nu-l Duteau ved

Nu, nici acum n-ar fi putut îndura să-l vadă imobilizat, cu „jciorul smuls din şold, zbătându-se cum se zbătea. Din cauza fânii redeschise se gândi din nou la Tan-Yen-Ta.

Se comportase ca un idiot toată noaptea şi toată dimineaţa. Nimic nu e mai simplu pe lume decât să ucizi.

Fn postul de gardă, ce mai rămăsese din mobilier ardea a7ăru7easupră”plăc”utei metalice. Cei de jos nu-l puteau vede^ înCă; răniţii zbierau văzând flăcările năpustindu-se asupra dar el vedea capul poliţistului. Trase frenetic şi dintr-o sări., şi urletele lor repetate, răsunau ca un strigăt neîntrerupt tură ajunse sub poartă.' O răpăială porni de la ferestrele <je jn pasajul unde intraseră. Se auzeau sirenele, împuşcăturile, sus o grenadă explodă chiar în locul de unde plecase. Po. Salvele de tun. Vuietul războiului se pierdea sub cerul poso-litis'tul pe care nu-l nimerise când trăsese cu revolverul şovăise morât. Doar vaietele erau aproape.

O clipă stând cu grenada în mână sub placa de fier, temându. Din depărtare se auzi un zăngănit de fiare vechi. Sosea se probabil de un al doilea glonţ. Camionul. Fusese blindat în cursul nopţii. Prost. Toate piesele

Cen fusese lovit în braţul stâng… O răbufnire a aerului de-abia se mai ţineau unele de altele. In sfârşit, frână, şi hara-deplasat… Oricum, rana pe care şi-o făcuse singur cu pumnalul babura luă sfârşit. Din nou, răcnetele celor închişi în casa cu-înainte de a-l ucide pe Tang-Yen-Ta se redeschisese. Sângera prinsă de flăcări.

Iar dar nu-l durea. Strânse pansamentul cu batista şi se Cen, singurul care pătrunsese în postul de poliţie, îl puse alătură răsculaţilor străbătând curtea. la curent cu situaţia pe şeful echipei de salvare. Era un fost

Cei care conduceau trupele de atac se adunaseră într-un cadet al şcolii de la Huangpu. Cen ar fi preferat să aibă la di-„; inU, npriVi spozitie nu echipa formată din tineri burghezi pe care o con-

_ Nu v a trecut prin minte să trimiteţi cercetaşi? Ducea noul venit, ci una din cele formate de Katov. Deşi nu

Şeful grupului, un chinez ras în cap, şi'care purta o haină izbutea să se lege profund de oameni, de acei oameni pe ca-cu mâneci orea scurte privi îndelung acea umbră care se re-i vedea în stradă stând pe vine, ştia că de când lumea şi apXaL el RidS dVsprâncene, cu un aer resemnat., pământul ura din răsputeri burghezia din China. Proletariatul -l Am dat dispoziţii prin telefon, răspunse. Aşteptăm să era singura întruchipare a speranţei pe care o nutrea.

• rul r. _r r Ofâtoriii era un c nrirpnut e*> nrwtp ţurp ni sosească un camion blindat.

— Unde se află cei din celelalte secţii?

— Am cucerit jumătate din posturi.

— Doaratât?

— Socot că am făcut o treabă bună.

Se auzeau împuşcături venind de departe. Răsculaţii trăgeau din puncte diferite spre Gara de Nord.

Cen răsufla greu ca un om care iese dintr-un lac pe un mal bătut de vânt. Se sprijini cu spatele de peretele care-l apăra pe toţi, încercând să-şi tragă răsuflarea. Nu-şi putea H”2 gândul de la prizonierul ale cărui frmghii le tăiase. „Trebuia să-l las în plata Domnului. Ce m-o fi apucat să-l dezleg, când ştiam că nimic nu-l mai poate salva?”

Ofiţerul era un om priceput. Nu se poate face nimic cu hurdubaia asta. N-are nici măcar acoperiş. E de-ajuns s-o nimerească o grenadă ca să sară în aer. Am adus grenade. Şi oamenii lui Cen aveau, dar erau în corpul de gardă. Morţi?

Ceilalţi n-avuseseră cum să şi le procure.

— Să încercăm să-i atacăm de sus.

— De acord, zise Cen.

Ofiţerul îl privi strâmb. Nu-i ceruse părerea. Totuşi, se abţinu să riposteze. Porniră amândoi. Ofiţerul, care în ciuda costumului civil în care era îmbrăcat, tot a militar arăta cu Părul lui tuns perie, cu mustaţa retezată scurt şi cu revolverul agăţat de centironul pus peste cămaşă şi Cen, un trup mic şi îndesat, albastru din cap până în picioare.

Examinară postul. Cen se uită la ei. Lumea pe care se străduiau s-o edifice

La dreapta uşii de la intrare, fumul şi flăcările care se {mpreună, îl condamna pe el, Cen, aşa cum îi condamna şi pe năpusteau asupra tovarăşilor lor de luptă – răniţi, ieşeau la ^ împotriva cărora luptau el şi ai lui.

Intervale regulate, asemenea răcnetelor care ar fi putut fi soCe avea oare să facă într-una din viitoarele uzine?

Cotite copilăreşti dacă n-ar fi fost atât de înfiorătoare. La Ofiţerul distribui grenadele şi zece oameni se urcară pe stânea nimic Ferestrele de la primul etaj erau înceţoşate. Acoperiş pentru a putea trage de sus asupra celor aflaţi în

Din râiid în când câte unul dintre cei aflaţi jos mai trăgea asupra clădire. Trebuia să adopte tactica poliţiştilor şi anume să

Din când în când, câte unul dintre cei aflaţi jos mai trăgea asupra uneia dintre ferestre. Câteva cioburi şi stinghii cădeau peste teancurile de moloz, de tencuială de canaturi. Doar cioburile luceau în pofida zilei umbrite de un cer mohorât. Din post nu se mai trăgea decât atunci când vreunul din răsculaţi încerca să iasă din ascunzătoare.

— Unde se află celelalte secţii? Întrebă din nou Cen.

— Am capturat aproape toate posturile. Cel mai important, la ora unu şi jumătate. Am luat opt sute de puşti. Putem trimite întăriri pentru a veni de hac celor care mai rezistă încă. Voi sunteţi a treia echipă căreia îi venim în ajutor. Ceilalţi nu primesc. Am început să blocăm cazărmile, Gara de Sud şi Arsenalul. Dar, mai întâi trebuie să terminăm ce avem de făcut aici. E nevoie de cât mai mulţi oameni pentru asalt. Şi să nu uităm de trenul blindat.

Cen era pe cât de exaltat, pe atât de tulburat la gândul că

Idouă sute de grupuri de oameni acţionau ca şi cel pe care-l conducea el. În ciuda împuşcăturilor, pe care le auzea venind pe aripile unui vânt molâu, simţea orice violenţă ca o acţiune solitară.

1 Un bărbat scoase din camion o bicicletă şi plecă. Cen îl < recunoscu în momentul când încalecă pe şa. Era Ma, unul din principalii agitatori. Pornise să raporteze situaţia Comitetului Militar. Un tipograf, care de doisprezece ani încoace îşi dedicase întreaga existenţă înfiinţării unor uniuni de muncitori în tipografii, nutrind speranţa că avea să-i ralieze pe toţi… Urmărit, prins, condamnat la moarte, evadase şi-şi văzuse de treaba lui.

Strigăte, strigăte de bucurie. Oamenii îl recunoscuseră, ca şi Cen, şi îl aclamau.

Arunce prin ferestre grenadele. Cu excepţia uneia, toate ferestrele dădeau spre stradă. Doar una era protejată de o placă blindată. Răsculaţii înaintau, trecând de la un acoperiş la altul, siluete firave proiectate pe cerul mohorât. Cei din post nu-şi modificară tirul. Ca şi cum numai muribunzii ar fi presimţit apropierea răsculaţilor, urletele se preschimbară în gemete, care de-abia mai puteau fi auzite. Strigăte înăbuşite, ivite parcă din pieptul unor oameni ce nu mai pot grăi. Siluetele ajunseră pe culmea acoperişului şi de acolo, începură să coboare fără zgomot. Cen le putea zări încă, dar mai greu decât înainte când se profilau pe cer. Un răcnet gutural, ca cele ivite din pieptul unei femei care naşte, acoperi preţ de o secundă gemetele, atât de slabe încât păreau doar un ecou, înainte de a se stinge.

În ciuda vacarmului, dispariţia strigătelor te punea faţă în faţă cu o îngrozitoare tăcere. Oare flăcările mistuiseră răniţii?

Atât Cen cât şi ofiţerul închiseră ochii pentru a-şi ascuţi auzul. Nici un zgomot. Când deschiseră ochii, cei doi se uitară unul la altul, întâlnind doar tăcere în ochii celui din faţă.

Unul din oameni, agăţându-se de un stâlp ornamental de pe acoperiş întinse braţul liber în direcţia străzii şi aruncă o grenadă spre fereastra de la primul etaj. Prea jos. Grenada explodă pe trotuar. Aruncă încă una. Nimeri în camera unde se aflau răniţii. Zbierete. Nu mai semănau cu cele auzite mai înainte. Era un urlet sacadat ca al muribunzilor, tresărirea unei suferinţe ce nu luase încă sfârşit. Omul aruncă cea de a treia grenadă, şi nici de data asta nu nimeri.

Răsculatul era unul din oamenii care fuseseră aduşi în camion. Se dăduse înapoi de frică să nu fie rănit de o schijă. Acum se apleca iarăşi, cu braţul ridicat pentru a lansa cea de r

Trei oameni care alunecau pe acoperiş atârnaţi de el îi Jrăbâtea pieptul ca o bară de fier.

Grenadele explodau în clădirea de unde nu se mai a patra grenadă. În spatele lui cobora unul din oamenii iui

Cen. Braţul omului nu se lăsase în jos. Omul fu secerat. se rostogoli ca o imensă minge. O explozie asurzitoare pe tr0.

Tuar în ciuda fumului, o pată de sânge lată de un metru trăgea. „Suntem apăraţi de acoperiş, îşi zise Cen, dar peste apăru pe zid Fumul se risipise. Zidul era presărat cu pete de puţin nu vom mai fi. Acoperişul va sări în aer.” sânge şi hălci de carne. Celălalt răsculat alunecase de pe acoân ciuda intimităţii cu moartea în ciuda acestor oameni

™>rk 'i„înd în cădere şi trupul celui care trăsese. Amândoi fraterni care atârnau greu de braţul lui, sfâşiindu-l, simţea că nens. Îmna în cauere şi irupui w; iui ^ nu e de-ai lor. „Sângele vărsat să se fi scurs în zadar?”

Periş, luând în cădere şi trupul fuseseră ucişi de grenadele pe care le ţinuseră în mână.

Pe acoperiş, oamenii din cele două grupuri – burghezii din trupele Guomindangului şi muncitorii comunişti -^ înaintau cu grijă. Se opriseră în clipa când cei doi căzuseră în stradă. Acum porniseră din nou la drum.

Represiunea din februarie îi pusese faţă în faţă cu prea multe torturi, ca să nu-i fi călit. Din dreapta soseau alţi oameni. „Faceţi un lanţ!” strigă Cen. Răsculaţii aflaţi lângă post reluară în cor comanda. Oamenii se luară de mână, şi cel care ajunsese sus se prinse de unul din stâlpii ornamentali de pe acoperiş. Grenadele explodau iar. Cei asediaţi în clădire nu mai aveau cum să riposteze.

În mai puţin de cinci minute, trei grenade pătrunseseră în postul de poliţie prin două ferestre. Cea de a treia făcu să sară în aer placa blindată. Numai fereastra din mijloc nu fusese încă atinsă. „Mergeţi spre centru!”, strigă ofiţerul. Cen se uită la el. Omul ăla când dădea un ordin, părea să se bucure ca şi cum s-ar fi aflat pe un teren de sport. Nici măcar nu simţea nevoia să-şi ia precauţii. Era viteaz, fără doar şi poate, dar nu se simţea legat de oamenii pe care îi avea în subordine.

Cen era legat de ai lui. Poate nu îndeajuns.

Nu, nu îndeajuns.

Se despărţi de ofiţer, traversă strada, şi ajunse într-o zonă unde tirul asediaţilor nu-l mai putea ajunge. Se urcă şi oriwî; Ti W>T^i^i”7 ~” ' *” ATÎ-°- el pe acoperiş. Omul care se agăţasede stâlpul din vârf înce- ^ Ş1 trăglnd la -mmerealăCădeauunul ^P* *™> unii puse să dea semne de oboseală. Cen îl înlocui. Braţul lui

Ofiţerul privea în jur fără să înţeleagă. Unul din oamenii care urcaseră, urmându-l pe Cen, se oferi să-l înlocuiască.

— Bine, am să arunc eu grenadele.

Cen se desprinse din lanţul de oameni. Din muşchii obosiţi se răspândea în tot trupul lui o deznădejde fără de margini. Faţa lui amintea de o cucuvea. Ochii lui alungiţi erau încordaţi şi imobili. Tresări când simţi o lacrimă scurgându-i-se de-a lungul nasului. „Mă lasă nervii!”, îşi zise. Scoase o grenadă din buzunar, şi începu să coboare agăţându-se de braţele oamenilor din lanţ. Da, dar lanţul se baza pe stâlpul aflat la marginea acoperişului. De acolo era imposibil să treci la fereastra din mijloc. Ajuns la marginea acoperişului, Cen se desprinse de braţul celui care lansa grenadele, şi i se agăţă de gambă ca, mai apoi, să apuce streaşină pe care'âncepu să coboare. Se afla totuşi prea departe de fereastră. Totuşi, de unde era, putea arunca grenada. Tovarăşii lui stăteau împietriţi. Deasupra camerelor de la catul de jos, se afla o balustradă de ipsos pe care se putea bizui. Cen era mirat că rana nu-l mai făcea să sufere. Ţinând în mâna stângă unul din crampoanele care susţineau streaşină, cântări în mână prima grenadă. „Dacă va cădea în stradă, sub locul unde mă aflu, mor.” O a-runcă cât putu mai departe. Grenada explodă în interiorul clădirii.

Din stradă se trăgea iar.

Prin poarta rămasă deschisă a postului de poliţie, oamenii din camera din dos, se năpusteau afară mergând ca g poartă, alţii niţel mai departe.

Lupta luase sfârşit. Cen coborî, lăsându-se să alunece pe ină. Nu vedea ce se afla sub el. Căzu Deşte un cad puse sa aea semne uc uuusoaia. V~n. * imvvu. ~.

— Ţ~ ^upta mase snrşit. Cen coDon, lasinau-se sa alunece p rănit, înconjura acel stâlp făcut din ciment şi din ipsos, tânăr^ streaşină. Nu vedea ce se afla sub el. Căzu peste un cadavru, cu cealaltă mâna omului aflat puţin mai jos! Nu, nici aici, ni<- Ofiţerul intră în postul de poliţie. Cen se luă pe urma lui, acum, nu putea scăpa de sentimentul singurătăţii. Greutate ţmând încă în mână grenada pe care nu o lansase. Mergea încet, dându-şi din ce în ce mai bine seama că gemetele răniţilor luaseră sfârşit. În corpul de gardă nu se mai aflau oameni vii. Răniţii fuseseră carbonizaţi. La primul etaj, câţiva morţi şi câţiv'a răniţi.

— Acum trebuie să pornim spre Gara de Sud, spuse ofiţerul. Hai să luăm puştile. Oamenii din celelalte grupuri au nevoie de ele.

Armele fură urcate în camion. Când îşi terminară treaba, oamenii se suiră în maşină. Stăteau în picioare, lipiţi unii de alţii, ca sardelele. Unii se aşezaseră pe capotă. Cei care nu a-vuseseră altă soluţie stăteau pe scăriţă. Mai rămăseseră câţiva şi în stradă. 6 luară, în pas ritmat, pe uliţa care ducea spre centru. Marea pată de sânge, lăsată de una singură în mijlocul străzii pustii, părea să nu mai aibă nici un fel de noimă. Camionul înţesat de oameni dispăru, zornăind din toate balamalele lui de tinichea, îndreptându-se spre Gara de Sud şi cazărmi.

Fu nevoit să se oprească. Strada era barată de patru cadavre de cai, şi de patru oameni cărora li se luaseră armele. Erau cei patru călăreţi pe care Cen îi văzuse la început. Camionul blindat sosise la timp. Pe caldarâm câteva geamuri sparte şi un moşneag. Un chinez cu o barbă ce semăna cu o pensulă se văicărea. Începu să vorbească limpede când Cen ajunse lângă el.

— S-a întâmplat ceva… Pe cât de jalnic, pe atât de nedrept. Patru! Patru! Din păcate!

— Trei, numai trei, spuse Cen.

— Patru, din păcate!

Cen se uită din nou în jur. Nu erau decât trei oameni morţi, unul căzut într-o rână, şi doi pe burtă, între casele moafte şi ele, sub cerul apăsător.

— Vorbesc despre cai, spuse moşneagul, cu dispreţ, dar şi cu teamă în glas, căci îi era frică de revolverul aflat în mâna lui Cen.

— Eu vorbeam despre oameni. Unul din cai era al dumitale'.' Fără îndoială, caii fuseseră rechiziţionaţi în cursul dimineţii.

— Nu. Vedeţi, eu am fost birjar. Caii mă ştiu. Au fost omorâţi patru. Degeaba!

Şoferul interveni în conversaţie: r

_ Degeaba?

_ Hai să nu ne mai pierdem timpul, zise Cen.

Cu sprijinul a doi dintre oamenii săi, Cen dădu la o parte ^ii. Camionul îşi văzu de drum. La capătul străzii, Cen, aşezat pe scăriţa din spate a camionului, privi înapoi. Fostul Jrjar rămăsese pe loc lângă caii morţi, văitându-se. O pată neagră în strada de culoarea cenuşii.

Ora cinci „Gara de Sud a fost luată”

Ferral puse în furcă receptorul. În timp ce-şi dădea diverse întâlniri (o parte din membrii Camerei Internaţionale de Comerţ era ostilă oricărei intervenţii, dar el avea la dispoziţie cel mai mare ziar din Shanghai) sosiseră, unul după altul, nenumărate mesaje care-l tulburaseră de vreme ce fiecare din ele anunţa un nou progres al revoluţiei. Ar fi dorit să fie singur în camera unde era telefonul. Se întoarse în studio unde Marţial, care de-abia sosise, discuta cu trimisul lui Jiang Jieshi. Cel din urmă nu voise să stea de vorbă cu şeful poliţiei nici la Siguranţă, nici la reşedinţa lui. Chiar înainte de a deschide uşa, Ferral, în ciuda împuşcăturilor, auzi:

— Mă rog, eu ce reprezint aici? Interesele francezilor…

— Dar ce sprijin vă pot oare promite? Răspunse chinezul cu o voce indiferentă şi insistentă totodată. Domnul Consul General mi-a spus că de la dumneavoastră voi obţine unele precizări. Fiindcă sunteţi un bun cunoscător al ţării şi al oamenilor de la noi. Sună din nou telefonul.

— Consiliul Municipal a căzut, zise Marţial şi continuă imbând tonul:

— N-aş putea afirma că nu am o anumită experienţă psi-ică cu privire la această ţară precum şi o cunoaştere a oamenilor în general. Psihologie şi acţiune, asta este meseria şi acum.

— Dar dacă nişte indivizi periculoşi atât pentru tat dumneavoastră cât şi pentru a noastră, periculoşi ca atar «pentru salvgardarea păcii şi a civilizaţiei vin să cauţ adăpost, aşa cum fac întotdeauna, pe terenurile concesiuni, lor? Poliţia internaţională…

„Iată deci despre ce este vorba!” îşi zise Ferral, ivit îB pragul camerei unde discutaseră cei doi. Chinezul vrea sj afle dacă Marţial, în cazul când s-ar produce o dezbinare, a, îngădui şefilor comunişti să se refugieze la noi.

— Ni s-a promis că vom beneficia de bunăvoinţa lor.

— O să se găsească o modalitate. Vă rog să acordaţi atenţie acestui aspect: să nu cumva să se iste unele proble. me în legătură cu femeile albe… Cu rusoaicele, treacă me. Argă. Am instrucţiuni foarte drastice cu privire la aceasts problemă, dar, aşa cum v-am mai spus, nu e vorba de nimic ofi.

Cial.

În odaia modernă în care pe pereţi atârnau tablouri sem nate de Picasso în „perioada roz” şi o schiţă erotică de Fragonard, cei doi oameni stăteau în picioare de-a dreapta ş de-a stânga unei mari statui de piatră neagră, datând din timpii, dinastiei Tang, cumpărată la insistenţa lui Clappique, consi derată însă de Gisors drept o copie târzie.

Chinezul, un tânăr colonel cu nasul coroiat, era îmbrăca în haine civile. Toţi nasturii vestonului erau încheiaţi. Îl privea zâmbind pe Marţial, ţinându-şi capul uşor dat pe spate.

— Vă mulţumesc în numele partidului din care fac pat te. Comuniştii sunt oameni cu două feţe. Ne trădează şi pi noi, cei mai de nădejde aliaţi ai lor. Rămăsese înţeles că vom colabora şi vom ridica problema socială în momentul când China va fi unificată. Ei o ridică acum. Nu respectă înţelege rea. Nu vor să întemeieze o nouă ţară, China, ci să instaureze regimul sovietic Morţii din armata noastră nu şi-au dat viaţii pentru sovietici, ci pentru China. Comuniştii sunt în stare de orice. Iată de ce vă întreb, domnule director, dacă poli' franceză ar fi de acord să participe, fie şi din umbră, la sec ritatea personală a Generalului.

Era limpede că ceruse acelaşi serviciu şi poliţiei internaţionale.

_ Bucuros, răspunse Marţial. Puneţi-mă în legătură cu eful poliţiei dumneavoastră. A rămas Kânig? ' _ Da. Spuneţi-mi vă rog, domnule director, aţi studiat istoria Imperiului Roman?

_ Evident.

„La seral”, îşi zise Ferral.

Telefonul sună din nou.

— Toate podurile au fost luate, spuse Marţial punând în furcă receptorul. Într-un sfert de oră, răsculaţii vor fi stăpâni pe oraş.

— După părerea mea, reluă chinezul, ca şi cum n-ar fi auzit vestea, corupţia şi moravurile au dus de râpă Imperiul Roman. Nu sunteţi de părere că organizarea din punct de vedere tehnic a prostituţiei, o organizare de tip occidental, asemănătoare cu cea a poliţiei, ar putea veni de hac şefilor din Hankou, care, oricum nu sunt pe măsura celor care trăiau în Imperiul Roman?

— E o idee, dar nu cred că poate fi pusă în practică… Trebuie să chibzuim, câtva timp, mult timp…

— Europenii nu înţeleg China decât luând în consideraţie aspectele prin care seamănă cu Occidentul.

Tăcură amândoi. Ferral se amuza. Chinezul îl cam descumpănea. Stătea tot cu capul dat pe spate, în semn de dispreţ. Totuşi, părea că nu se prea simte la largul lui… Auzi dumneata… Hankou cotropit de trenuri pline cu prostituate. Îi cunoaşte pe comunişti, asta e cert. Şi n-ar fi fost exclus să aibă anumite cunoştinţe în domeniul economiei politice. Năstruşnic personaj! Regimul sovietic se pregătea să ia puterea şi tipul ăsta pornise cu gândul la meşteşugitele procedee folosite în Imperiul Roman… Gisors avea dreptate. Merg întotdeauna pe căi lăturalnice.

Iar sună telefonul.

Cazărmile sunt blocate, spuse Marţial. Întăririle aşteptate partea Guvernului nu mai pot sosi.

— Gara de Nord? Întrebă Ferral.

— N-a fost încă luată.

— Ca atare, Guvernul poate să-şi cheme trupele aflate front, nu e aşa?

Chinezul, ca ti tea da tine pi 113 Ferral se urcă la primul etaj. Într-unui din colţurile bifiinţă un comitet militar care liţia este total dezarmată. Roşiii au sedii unde se pentru a trimite trupele să atace cazărmile.

— Chinezii sunt foarte tari în materie de organizare, zise ofiţerul.

— Ce masuri s-au luat pentru protecţia lui Jiang Jieshi?

— Automobilul lui este precedat de altul în care se aflj garda lui personală. Inutil să vă spun că şi noi avem informatorii noştri.

Ferral înţelese în sfârşit că atitudinea dispreţuitoare, care începea să-l calce pe nervi (la început avusese impresia că ofiţerul îşi dădea capul pe spate pentru a putea contempla schiţa erotică a lui Fragonard) se datora de fapt unei pete de albeaţă aflată în globul ochiului drept.

— Nu-i suficient, spuse Marţial. Mă rog, o să avem noi grijă. Vom lua măsuri. Cât mai repede… Acum trebuie s-o iau din loc. E vorba să fie ales Comitetul Executiv care va lua decizii cu privire la guvern. Acolo am şi eu un cuvânt de spus. Tot azi trebuie să fie ales noul prefect, şi asta este o chestiune importantă.

Ferral rămase singur cu ofiţerul.

— Ca atare, spuse chinezul, de acum înainte ne putem bizui pe dumneavoastră?

— Liu-Ti-Yu aşteaptă, răspunse Ferral.

Persoana despre care vorbise era şeful asociaţiei bancherilor din Shanghai, preşedintele onorific al Camerei de Comerţ şi avea legături cu toate grupările, aşa încât putea acţiona mai bine decât Ferral, nu numai în domeniul concesiunilor ci şi în tot oraşul pe care insurgenţii începuseră să „nă mâna. Ofiţerul se înclină şi-şi luă rămas bun.

Ferral rămase în picioare.

— Eşti hotărât să le vii de hac comuniştilor. Nu punea o întrebare. Afirma.

— Şi noi, de asemenea, evident.

Ferral începu să meargă de-a lungul şi de-a latul biroului.

— Jiang Jieshi s-a hotărât şi el să se despartă de ei.

Niciodată până acum Ferral nu văzuse pe faţa unui chinez o expresie de neîncredere. Cel din faţa lui credea sau nu ce-i spunea? Îi întinse o cutie în care se aflau ţigări. De când se hotărâse să nu mai fumeze, cutia era pe biroul lui, mereu deschisă, pentru ca să-şi poată dovedi lui însuşi tăria de caracter, confirmându-i hotărârea luată.

— Trebuie să-l ajutăm pe Jiang Jieshi. Pentru voi e o chestiune de viaţă şi de moarte. Situaţia actuală poate să dureze, în spatele armatei, la ţară, comuniştii au început să organizeze uniuni ale agricultorilor. Prin primul decret vor fi deposedaţi cei care au împrumutat fonduri ţăranilor (Ferral nu spusese speculanţii). Enorma majoritate a capitalurilor voastre sunt investite în terenuri agricole, şi cele mai sigure din depozitele voastre în bănci sunt garantate prin proprietăţi rurale. Regimul sovietic şi ţăranii…

— Comuniştii nu vor îndrăzni să instaureze un regim sovietic în China.

— Să nu ne jucăm cu vorbele, domnule Liu. Uniuni, organizaţii sovietice, sau comuniste vor naţionaliza pământuri-le şi vor declara ilegale drepturile dumneavoastră. Măsurile pe care le vor lua anulează cea mai mare parte din garanţiile în virtutea cărora vi s-au acordat credite din străinătate. Mai mult de un miliard, dacă le punem la socoteală pe cele oferite de către prietenii mei japonezi şi americani. Nu mai poate fi vorba de a garanta o asemenea sumă unei ţări al cărei co. merţ va fi paralizat. Fără a mai pune la socoteală creditele acordate, decretele pe care le vor da sunt de natură să ducă la faliment toate băncile din China E evident, nu e aşa?

— Guomindangul n-o să stea cu mâinile în sân.

— Guomindangul! Ce să facă Guomindangul? Există doar albaştrii şi roşiii. Până acum s-au înţeles. Nu prea bine, dar s-au înţeles, fiindcă Jiang Jieshi nu avea bani. Când oraşul Shanghai va cădea – şi va cădea mâine – Jiang Jieshi îşi poate încă plăti, cum-necum, armata, slujindu-se de fondurile vămilor. Nu integral. Se bizuie pe noi. Comuniştii au tot vorbit despre reluarea terenurilor. Acum, aşa se zice, vor să întârzie luarea măsurilor necesare. Ţăranii i-au auzit ţinând discursuri. Deşi nu fac parte din partidul lor. O să iasă pe a lor.

— Numai cu forţa îi poţi ţine în frâu pe ţărani. I-am spus-o şi domnului Consul General al Marii Britanii.

Având impresia că interlocutorul său vorbeşte la unison cu el, Ferral credea că avea să treacă de partea lui.

— Au şi încercat să-şi reia pământurile. Jiang Jieshi e hotărât să-i împiedice. A dat ordin să nu se atingă nimeni de moşiile care aparţin unor ofiţeri sau rudelor lor. Trebuie…

— Toţi suntem rude cu unii ofiţeri. Liu surâse. Nu ştiu să existe un petec de pământ în China al cărui proprietar să nu fie rubedenia vreunui ofiţer.

Ferral ştia că aşa stăteau lucrurile. Sună iar telefonul.

— Arsenalul este blocat, zise Ferral. Toate clădirile guvernamentale sunt în mâna lor. Armata revoluţionară va sosi mâine la Shanghai. Este absolut necesar ca problema să fie rezolvată acum. Vă rog să mă înţelegeţi bine. Ca urmare a propagandei comuniste, nenumărate terenuri au fost luate de la proprietarii respectivi. Jiang Jieshi trebuie să accepte situaţia sau să dea ordin să fie împuşcaţi cei care le-au luat cu japca. Guvernul roşu de la Hankou nu poate accepta un asemenea ordin.

— Vor încerca să tragă de timp.

_Ştiţi oare ce s-a ales din acţiunile societăţilor din Marea gritanie, după ce a fost luată concesiunea engleză de la Hankou? Vă daţi seama în ce situaţie vă veţi afla când pămân-turile, de orice natură ar fi, vor fi în mod legal luate cu japca? Jieng Jieshi ştie şi, ca atare, declară că este obligat să curme această situaţie acum. Vreţi să-l ajutaţi? Da, sau nu?

Liu scuipă, şi-şi vârî capul între umeri. Închise ochii, şi apoi se uită la Ferral cu acea şiretenie de care dau dovadă toţi samsarii din lume.

— Cât?

— Cincizeci de milioane de dolari. Liu scuipă din nou.

— Suma respectivă ne revine nouă?

— Da.

Liu închise din nou ochii. Printre şuierăturile împuşcăturilor se auzi tirul pornit din trenul blindat.

Dacă amicii lui Liu aveau să se hotărască, lupta va continua în caz contrar, comunismul avea, fără îndoială, să triumfe în China. „Iată unul din momentele când în joc se află destinul lumii. Cum oare se va întoarce roata?” Cu un orgoliu din care nu lipsea nici exaltarea, nici indiferenţa, se uita la omul aflat în faţa lui. Bătrânul, aşa cum stătea cu ochii închişi, părea să fi adormit. Pe mâinile lui însă, vinele albastre şi îngroşate fremătau ca nişte frânghii. „Ar fi cazul să-i dau să înţeleagă că el însuşi va avea un beneficiu, nespecificat în tranzacţii”, îşi zise Ferral.

— Jiang Jieshi nu poate să-şi lase ofiţerii baltă. Comuniştii sunt hotărâţi să-l asasineze. Jiang Jieshi ştie asta.

— Cât timp avem la dispoziţie? Întrebă Liu, şi, aruncând câte o privire când la dreapta cu un ochi şiret, când la stânga cu celălalt, cam ruşinat, zise:

— Sunteţi sigur că după ce va primi banii îşi va ţine promisiunile?

— În joc sunt şi banii noştri, aşa că nu poate fi vorba de promisiuni. N-are încotro. Vă rog să mă înţelegeţi bine. Nu fiindcă îl plătiţi trebuie să distrugă comuniştii. Fiindcă trebuie să distrugă comuniştii îl plătiţi.

— Am să am o întrevedere cu prietenii mei.

Ferral era la curent cu obiceiurile chinezeşti şi ştia ce in-fluenţă poate avea cel care ia cuvântul într-o adunare.

— Ce aveţi de gând să le spuneţi?

— Jiang Jieshi poate fi învins de trupele din Hankou. Trebuie să se ţină seama de numărul şomerilor. Două sute de mii.

— Şi că dacă nu-i vom veni în ajutor… va pierde partida.

— Cincizeci de milioane… E mult, spuse privindu-l în ochi pe Ferral.

— Mai puţin decât veţi fi nevoiţi să daţi guvernului comunist

Iar telefonul.

— Trenul blindat e izolat, reluă Ferral. Chiar şi în cazul în care guvernul ar decide să trimită aici trupele aflate pe front, nu se mai poate face nimic.

Întinse mâna. Liu i-o strânse şi ieşi din birou.

Prin fereastra mere, prin care se vedeau trecând nori zdrenţuiţi, Ferral privi automobilul îndepărtându-se. Zgomotul motorului îl acoperi preţ de câteva clipe pe cel făcut de salvele de tun.

Chiar de ar fi reuşit, situaţia în care se aflau întreprinderile al căror director era, avea probabil să-l oblige să ceară sprijinul guvernului francez, care i-l refuzase adeseori, re-fuzând de altminteri şi creditul cerut de banca industrială chineză. Azi, însă era în joc soarta Chinei. El, Ferral, era unul din pioni.

Toate forţele economice şi aproape toate consulatele erau implicate. Liu avea să plătească. Din trenul blindat se trăgea întruna. Da, pentru prima oară se organizaseră şi ceilalţi. Ar fi vrut să-i cunoască pe cei care conduceau operaţiile militare. Şi să-i omoare.

Seara de război începea să se cufunde în noapte. La sol, se aprinseseră câteva lămpi şi fluviul, invizibil, chema spre el fărâma de viaţă care mai rămăsese în oraş. Fluviul venea de la Hankou. Liu avea dreptate, Ferral îşi dădea bine seama. De acolo sosea primejdia. Acolo se formase Armata Roşie. Acolo comuniştii erau stăpâni pe situaţie. Din clipa în care trupele revoluţionare treceau ca un tăvălug peste Nordişti, otj cei de stânga visau la acel tărâm al făgăduinţei: patria poluţiei se afla în umbra verzuie a forjelor, a arsenalului, inte de a fi căzut în mî ţiei se atia în umora verzuie a forj £jyar înainte de a fi căzut în mâinile lor. Acum le capturaserăDrumeţi flenduroşi care se topeau în noaptea vâscoasă (se aprindeau din ce în ce mai multe lanterne) se îndreptau spre fluviu, voind parcă să demonstreze că toţi cei veniţi de la Hankou, cu mutrele lor deznădăjduite, se îndreptau spre e [(Ferral, ca nişte prevestiri ivite din beznă.

Ora unsprezece

Ora unsprezece. După plecarea lui Liu, şefii corporaţiilor, bancherii, directorii Societăţilor de asigurări şi ai transporturilor fluviale, importatorii, precum şi directorii filaturilor, sunaseră mereu la telefon. Toţi depindeau în mai mare sau mai mică măsură de Ferral sau de asociaţiile care erau în strânsă legătură cu politica Consorţiului Franco-Asiatic Ferral nu se bizuia doar pe Liu.

Oraşul Shanghai, inima Chinei, bătea în ritmul a tot şi a toate care îi insuflau viaţă. Până în cele mai îndepărtate sate, majoritatea proprietarilor de terenuri agricole depindeau de bănci – vasele sanguine ale ţării – se întruneau ca nişte râuri pentru a ajunge în capitala unde se hotăra soarta Chinei.

Canonada continua. Acum, Ferral trebuia să aştepte.

În camera alăturată, Val6rie stătea întinsă pe pat. Deşi de o săptămână erau amanţi, nu-i spusese niciodată că o iubeşte. Valărie, de altfel, i-ar fi ascultat vorbele surâzând, cu o insolentă complicitate. Nici ea nu i-o spusese, poate din acelaşi motiv.

Obstacolele care i se iveau acum în cale îl siliseră să caute un refugiu în erotism. Nu în dragoste. Ştia foarte bine că iu mai era tânăr. Încerca totuşi să se convingă că legenda lui era un atu. El era Ferral şi avusese multe succese în amor. Da, el era Ferral, şi ca atare nu credea nici o iotă din ceea ce îşi • ot spunea.

Îşi aduse aminte de unul din prietenii lui, un infirm inteligent, pe care fusese gelos aflând că are mai multe amante. 'Mr-o zi vorbise cu Val6rie despre el. „Nimic nu poate lega mai mult o femeie de un bărbat, spusese Val6rie, decât ^ anumit amalgam de forţă şi de slăbiciune.”

Convins că nici o fiinţă omenească nu poate fi explicam prin viaţa pe care o dusese, reţinuse aceste cuvinte, mai bine decât toate cele spuse de Val6rie cu privire la propria ei existenţa

Valdrie, o croitoreasă de mare clasă şi bogată, nu era ve.

Nală. Nu încă.

Afirma că erotismul de care dau dovadă multe fetnej constă din faptul de a se despuia în faţa unui bărbat, de ele ales, şi că această senzaţie se ivea doar prima oară. Se refe. Rea doar la propriile ei experienţe? Totuşi, se culcase cu el de trei ori până acum. Ferral simţea că în femeia asta se afla un orgoliu pe potriva celui pe care-l avea el. I „Bărbaţii fac călătorii, femeile dragoste…” spusese Valerie în ajun. Îl plăcea oare, aşa cum plăcuse şi altor femei, prin contrastul dintre duritatea lui şi felul său prevenitor de a se comporta cu ea? Îşi dădea foarte bine seama că în acel joc început între ei, miza era orgoliul lui, esenţial în ochii lui. Era un joc periculos, de vreme ce avea de-a face cu o parteneră care zicea: „Nici un bărbat, dragule, nu poate vorbi despre femei, fiindcă niciunul nu poate înţelege că oria rochie nouă, un alt machiaj sau amant, îţi pun la dispoziţie un nou suflet”. Aşa grăise Valdrie, acompaniindu-şi vorbele de surâsul de rigoare.

Ferral intră în odaie. Val6rie, trântită pe pat, îşi înfunda se capul în îndoitura braţului ei frumos rotunjit. Surâdea. Şt surâsul de pe buzele ei o însufleţea, dându-i viaţa intensă şi în acelaşi timp molatică, ivită din plăcerea senzuală. Când se odihnea, pe faţa femeii se putea citi şi tristeţe şi duioşie.

Ferral îşi aminti că atunci când o văzuse pentru prima oară îşi zisese că are o faţă greu de desluşit, care se armoniza însă cu duioşia aflată în ochii ei cenuşii… Da, dar atunci când intra în joc şi cochetăria, când zâmbetul ce i se ivea uneori p «buze întredeschidea gura arcuită, mai mult la margini decât la mijloc, zâmbetul acordându-se în mod neprevăzut cu părul ei scurt, ondulat şi cu ochii mai puţin blânzi decât de obicei atunci Val6rie părea, în ciuda feţei cu trăsături regulate „ cjcutâ care îşi dezvăluie, când nu stă la pândă, întreaga P, mpl'exitate. ' perral iubea animalele – mai ales pisicile – ca toţi oa-m6nii al căror orgoliu e prea mare pentru a se mulţumi cu ^ga ce îi pot da semenii lui.

O sărută. Femeia îi întinse gura. Din senzualitate sau ca a evite o mângâiere? Se întrebă Ferral în timp ce se dezbrăca jfl camera de baie. Becul se spărsese. Obiectele de toaletă, [„minate doar de incendiile dimprejur, deveniseră cu toatele cărămizii. Privi pe fereastră. Pe bulevard, oamenii păreau năuciţiMii şi mii de peşti care se zbăteau într-o baltă cu apă neagră. Avu ciudata impresie că sufletul acestei gloate se îndepărtase de oameni, aşa cum şi gândirea lucidă îl părăseşte pe cel care visează. Treaz rămăsese doar focul care lumina clădirile aflate la colţ de stradă.

Când se întoarse în cameră, Val6rie dormea, visând poate, şi zâmbetul i se ştersese de pe buze. Deşi Ferral se obişnuise să vadă pe faţa ei o mereu nouă expresie, simţi – nu pentru prima oară, că fusese în pragul nebuniei. Oare nu mai dorea nimic altceva decât să fie iubit de femeia care îi surâdea? Cealaltă, cu buzele strânse, se ivea între ei doi, ca o străină ce voia să-i despartă.

Din trenul blindat se trăgea în fiecare minut, ca pentru a sărbători un triumf. Era încă în mâna trupelor guvernului, aşa cum erau şi arsenalul, cazarma şi biserica rusă.

— Te-ai mai întâlnit cu domnul Clappique, dragule? Întrebă Val6rie.

Întreaga colonie franceză îl cunoştea pe Clappique. Valdrie îl întâlnise la un dineu oferit cu o seară mai înainte. O încântase fantezia vorbăreţului domn.

— Da. L-am rugat să cumpere pentru mine câteva laviuri teKama.

— Se găsesc la anticari?

— Aş! Kama se întoarce însă din Europa. Va sta aici vreo două săptămâni. Aseară, Clappique era cam obosit. N-a Povestit decât două istorioare amuzante. Una cu un chinez lioţ care a fost prins, judecat şi achitat fiindcă izbutise să intre Printr-o gaură în formă de liră în Muntele de Pietate. Şi încă una… Un om, numit „Ilustra-Virtute” de douăzeci de anj creştea iepuri. Stătea lângă vămi. Într-o ţară îşi avea casa, ^ cealaltă cuştile cu iepuri. Nişte vameşi care fuseseră schimba^ din post au uitat la plecare să-şi prevină succesorii că ortni) trecea în fiecare zi dintr-o ţară în alta. „Ilustra-Virtute” pOr. neşte deci la drum ţinând în mână un coşuleţ plin cu iarbă. „- Hei! Da, tu ăla de colo! Vino şi arată ce ai în coş!” Sub stratul de iarbă ceasuri, lănţişoare, lămpi electrice, aparate fotografice… „Asta le dai să mănânce iepurilor tăi?” – „Da, domnule director al Vămii”, zise omul şi adăugă pe un ton ameninţător, referindu-se la susnumiţii iepuri: „Dacă nu le place, n-au decât să rabde de foame.”

— Aha, zise Valeiie. E vorba de o istorioară ştiinţifică, Acum pricep. Iepuraşii-sonerii, iepuraşii-tobe, mă rog toate acele drăgălaşe lighioane care trăiesc atât de confortabil în lună şi în alte' locuri asemănătoare, şi atât de prost în odăile bebeluşilor, vin de pe alte meleaguri. Să te apuce jalea, nu alta, când auzi ce-a păţit bietul om numit „Ilustra-Virtute”. Cred că ziarele revoluţionare vor face mare tărăboi cu privire la întâmplarea asta. De fapt, te rog să mă crezi, dragule, iepuraşii mâncau ce avea omul în traistă.

— Ai citit Alice în Ţara Minunilor, draga mea? Ferral dispreţuia prea mult femeile ca să nu le spună la toate „draga mea”.

— Te îndoiai? O ştiu pe dinafară.

— Zâmbetul tău mă duce cu gândul la acea fantomă de pisică. Nu se întruchipa niciodată… Vedeai doar încântătoru! Ei surâs, plutind în aer. Vai! De ce oare inteligenţa feminina se îndreaptă spre alte domenii decât cel care îi revine de drept?

— Care este domeniul care-i revine de drept, dragule?

— Evident, farmecul şi capacitatea de a înţelege. Val6rie stătu o clipă pe gânduri.

— Ceea ce bărbaţii numesc astfel înseamnă de fapt, ' supunere spirituală. Voi nu vă daţi seama că o femeie es «inteligentă deeât atunci când e de acord cu ce spuneţi… ^' produce o senzaţie de relaxare, nu e aşa?

_A se da, pentru o femeie, a poseda, pentru un bărbat, sunt cele două şi singurele modalităţi pe care le au oamenii pentru a înţelege câte ceva…

— Nu socoti, dragule, că femeile nu se dau niciodată, sau mai niciodată şi că bărbaţii nu posedă de fapt nimic? E vorba de o joacă. „Eu cred că o posed, şi ca atare, ea crede că este posedată…” Nu, zău? Ce ţin să-ţi spun sună cam răutăcios, dar nu crezi că toată povestea asta ar putea fi rezumată prin istorioara dopului care se crede mult mai important decât damigeana?

Libertatea moravurilor afişată de femei, îl excita pe Ferral, dar libertatea spirituală îl scotea din sărite. Simţea neapărat nevoie să zgândăre singurul sentiment care îi dădea senzaţia că este mai presus de o femeie şi anume ruşinea, de sorginte creştină, recunoştinţa faţă de cel care te-a umilit.

Valerie nu ghicise gândurile lui Ferral, dar simţise că se îndepărta de ea. Ştia, de asemeni, că dorinţa de a face dragoste cu ea creştea din ce în ce mai mult, şi amuzată de ideea că-l putea oricând recuceri, îl privi lung, cu gura întredeschisă (de vreme ce lui Ferral îi plăcea zâmbetul ei) oferindu-i-se, dându-şi în acelaşi timp foarte bine seama că, asemenea celor mai mulţi bărbaţi, Ferral avea să creadă că dorinţa ei de a-l seduce, era o abdicare.

Ferral se lungi lângă ea. Mângâierile lui nu izbuteau să modifice faţa împietrită a femeii. Continuă, nădăjduind că până la urmă pe chipul ei se va ivi o altă expresie, prea mult dorită de el pentru a nu putea lua fiinţă. Voluptatea avea desigur puterea să anihileze această mască, şi să scoată la iveală ceea ce femeia avea mai adânc şi mai tainic în trup şi în suflet, căci asta dorea să stăpânească Ferral. Nu făcuse dragoste cu Valerie decât în întuneric.

De îndată ce începu să-i îndepărteze gambele, Valerie stinse lumina.

Ferral căută, dibuind, comutatorul şi Val6rie crezu că încearcă să caute altceva. Stinse din nou lampa de căpătâi. Ferral o reaprinse. Enervată la culme, Val6rie simţea că o cuprinde o furie demenţială. În acelaşi timp îi venea să râdă.

R îi întâlni privirea. Ferral mutase comutatorul într-un loc unde întruchipată a recunoştinţei pe care o nutrea faţă de cel care ea nu-l mai putea ajunge. Ştia de ce. Plăcerea lui avea să se ţj cucerise trupul, iste în clipa când va putea privi faţa ei transfigurată de volup.

Tate.

Valdrie mai ştia că, de fapt, nu se lăsa dominată de plăcerea senzuală decât la începutul unei legături sau atunci când era luată pe nepregătite. Când îşi dădu seama că nu mai poate găsi întrerupătorul, o moleşeală bine cunoscută ei o cuprinse, urcând încet pe piept, ajungând în sfârcul ţâţelor şi, apoi, până la gură. Privindu-l pe Ferral, îşi dădu seama că buzele i se umflau sub un aflux de sânge. Hotărî să se lase pradă acelei călduri ivite în trupul ei, şi-l trase pe Ferral spre ea, strângându-l în braţe şi lipindu-şi coapsele de ale lui. Se cufundă, lăsându-se târâtă de valurile plăcerii departe de ţărmul pe care ştia că va fi aruncată curând, o dată cu hotărârea pe care o luase şi anume de a nu-l ierta niciodată pe Ferral.

Val6rie dormea. Respira regulat şi relaxarea produsă de somn îi umfla iar buzele… O blândeţe, amestecată cu năuceala produsă de plăcerea pe care o simţise când făcuseră dragoste.

„O fiinţă omenească, gândi Ferral, o viaţă izolată, unică, la fel ca a mea…” îşi închipui că este ea, că s-a sălăşluit în trupul ei, şi că simte acea plăcere pe care nu şi-o putea imagina decât ca îndurarea unei umilinţi. Se văzu pe el însuşi, umilit de acea voluptate pasivă, posedând un sex de femeie. „M-am tâmpit! Val6rie are cunoştinţă de ea însăşi în funcţie de sexul ei, aşa cum mă simt şi eu în funcţie de sexul meu. Asta e tot. Val6rie are cunoştinţă de ea însăşi printr-o reţea de dorinţe, de mfliniri, de orgoliu, toate alcătuind nodul unui destin… E evident.”

Da, dar nu acum. Somnul şi gura întredeschisă o lăsau pradă atotcuprinzătoarei senzualităţi, ca şi cum femeia ar fi consimţit să nu mai fie o fiinţă vie şi liberă ci doar expresu

Marea tăcere a nopţilor din China o învăluia pe Val6rie, cu miresme de camfor şi de frunze, aşa cum învăluia şi oraşul sj poate chiar şi ceea ce se afla mai departe, până la malul Oceanului Pacific. Da, învăluia totul, strămutând pe toţi şi pe toate în afara timpului. Nici o sirenă nu chema de pe nici un vapor. Nimeni nu mai trăgea cu puşca. Val6rie nu luase cu ea în somn amintiri sau speranţe asupra cărora el nu avea nici o putere… De fapt, femeia nu era decât polul opus al propriei lui plăceri. Val6rie nu trăise niciodată. Nicicând nu fusese o fetiţă.

Se auziră iar tunurile. Din trenul blindat, soldaţii începuseră din nou să tragă.

A doua zi, ora patru dimineaţa

Dintr-o ceasornicărie, transformată în birou de Permanenţă, Kyo privea trenul blindat. Situaţi la două sute de metri depărtare (o echipă în faţă, alta în spate) revoluţionarii scoseseră şinele, aruncaseră în aer pasajul de nivel. Kyo nu vedea din trenul imobil, mort, decât două vagoane, dintre care unul, închis părea să fie cel în care se transportă vitele. Celălalt, apăsat ca de un rezervor de benzină, de o turelă din care se ivea un tun de calibru mic. Nici ţipenie de om. Nu se vedeau nici asediaţii, ascunşi în vagoanele închise, nici cei care atacau trenul, presăraţi de-a lungul caselor aflate în preajma liniei ferate. In spatele lui Kyo, în preajma bisericii ruse şi a tipografiei comerciale, salvele de tun nu încetaseră. Soldaţii care se lăsaseră dezarmaţi nu mai aveau nici o importanţă. Ceilalţi? Aveau să moară. Toate secţiile răsculaţilor aveau acum arme. Trupele guvernamentale, după ce se produsese fisura pe front, fugeau spre Naejingh, fie urcându-se în nişte trenuri lăsate de izbelişte, fie mergând târâş-grăpiş, prin băltoacele din şoselele noroite. Armata Guomindangului avea să ajungă în câteva ore la Shanghai. Ştafetele soseau una după alta.

Cen intră în sediu. Era îmbrăcat în haine de muncitor. Se aşeză alături de Kyo şi privi trenul. Oamenii lor stăteau de gardă în spatele unei baricade, dar li se dăduse ordin să nu atace.

Tunul aflat pe acoperişul trenului începu să se mişte. Asemenea unor nori aflaţi nu mult deasupra pământului, trâmbe de fum – ultimele pflpâiri ale incendiului stins – alunecau pe cer.

— Nu cred să mai aibă multe muniţii, zise Cen.

Tunul ieşea din turelă ca un telescop dintr-un observator astronomic, mişcându-se prudent. În ciuda faptului că era blindat, felul cum se rotea îţi dădea impresia că e fragil.

— De îndată ce vor sosi tunurile noastre… Zise Kyo. Tunul pe care-l priveau încetă să se rotească şi trase. I se răspunse printr-o salvă care se izbi de blindaj. Pe cerul mo-horât soarele se ivi printr-o crăpătură şi străluci o clipă deasupra trenului.

Un curier aduse nişte documente şi i le înmână lui Kyo.

— Nu avem majoritate în comitet, spuse Kyo. Adunarea delegaţilor, întrunită clandestin de Guomindang, înainte de insurecţie, alesese un Comitet Central format din. Douăzeci şi şase de membri, dintre care cincisprezece erau comunişti. Acest comitet alesese la rândul lui Comitetul Executiv care avea sarcina să organizeze guvernul municipal. Un organism eficace. Comuniştii făceau parte din el, dar erau în minoritate.

Un alt curier, în uniformă, intră şi rămase în prag.

— Arsenalul e în mâinile noastre.

— Tancurile? Întrebă Kyo.

— Au pornit spre Naejingh.

— Faci parte din armată?

Era un soldat care aparţinea Diviziei no 1, cea în care se aflau mai mulţi comunişti. Kyo îi puse o serie de întrebări. Omul răspundea cu o voce plină de amărăciune.

Stăteai să te întrebi la ce bun Internaţionala. Totul fusese cedat burgheziei din Guomindang. Părinţii soldaţilor, în mare parte ţărani, erau siliţi să presteze o cotizaţie foarte mare fondului de război, în timp ce burghezia plătea o cotă mo 125

Hică- ^”^ v°iau s^”Şi re*a în posesie pământurile, erau împiedicaţi de ordinele venite de sus. Altfel aveau să stea lucrurile dacă oraşul Shanghai avea să fie luat, aşa gândeau sol-i comunişti… Întrucât îl privea, el nu credea că vor izbândiVăzând lucrurile doar dintr-un singur unghi, omul dădea argumente puţin convingătoare: din spusele lui însă nu era greu să tragi unele concluzii importante.

— Gărzile Roşii, răspunse Kyo, precum şi poliţiile muncitoreşti aveau să ia fiinţă la Shanghai. La Hankou se aflau două sute de mii de şomeri.

Şi Kyo şi mesagerul se opreau mereu, ciulind urechile ca să audă ce se petrecea afară.

— Da, Hankou, zise omul. Ştiu…

Vocile lor înăbuşite păreau să rămână şi când tăceau, în preajma lor, păstrate în aerul care fremăta ca şi cum şi el ar fi aşteptat să audă detunăturile. Amândoi erau cu gândul la Hankou – „oraşul cel mai industrializat din întreaga Chină”. Acolo era în curs de organizare o nouă armată – Armata Roşie. Chiar în acel moment, oamenii din secţiile muncitoreşti învăţau să tragă cu puşca…

Cen stătea pe scaun cu pumnii pe genunchi, privindu-l pe curier fără să scoată vreo vorbă.

— Totul depinde de prefectul din Shanghai, reluă Kyo. Dacă e din ai noştri, n-are rost să ne sinchisim de majoritate. Dacă e de dreapta…

Cen se uită la ceas. În magazin se aflau pe puţin treizeci de pendule – unele mergeau, altele nu – care arătau fiecare altă oră.

Se auziră iar împuşcături, din ce în ce mai frecvente, reu-nindu-se într-o avalanşă. Cen şovăi înainte de a-şi arunca ochii ta stradă. Îi venea greu să se desprindă din acest univers alcătuit din orologii cărora nu le păsa de soarta Revoluţiei.

Acel du-te vino al curierilor izbuti să-l readucă la realitate. Se hotărî să se uite la propriul său ceas.

— E ora patru. Acum am putea afla…

Ridică receptorul telefonului de campanie şi-l puse, fu-tios, din nou în furcă.

— Prefectul este de dreapta, îi spuse lui Kyo. _ Cuvintele de ordine sunt cele spuse de albaştri, reluă

— Trebuie să extindem Revoluţia şi apoi să ne ocupa^ ^0. Spun şi altele mai îmbucurătoare. Dar albaştrii dau serios de prefacerile în profunzime, spuse Kyo, dar vorbeie t>urgnezilor ceea ce le-au făgăduit, în vreme ce noi'nu dăm lui sunau mai mult ca o întrebare decât ca un răspuns. Se pa. Muncitorilor ce le-am promis.

Re că Internaţionala consideră necesar să lase deocamdatj – Gata! Zise Cen fără să ridice ochii din pământ. Mai puterea în mâinile burgheziei. O stare de provizorat. Vom fi jntâi trebuie să-l ucidem pe Jiang Jieshi. Furaţi. M-am întâlnit cu ştafetele sosite de pe front. Orice Katov nu scosese nici un cuvânt. Se hotărî în sfârşit şi zise: mişcare muncitorească este interzisă. Jiang Jieshi a dat or% _ Vorbim despre viitor. Deocamdată ai noştri sunt să se tragă asupra greviştilor, luându-şi în prealabil anumite omorâţiDa, aşa e. Totuşi, Kyo, nu pot să fiu de aceeaşi păre-precauţii. re cu tine. La începutul Revoluţiei, când eram încă un revoO rază de soare pătrunse în cameră. Pe cer, spărtura dintre mţionar socialist, şi eu ca mulţi alţii, mă împotriveam tacticii nori devenea din ce în ce mai mare şi mai albastră. Strada adoptate de Lenin în Ucraina. Antonov, aşa se numea comisaera din nou însorită. În ciuda salvelor de tun trase de cei aflaţi ' ' -” JXJ-J: – ~* c-*-*” *-*• • -• » *» -• în trenul blindat, aveai impresia că e vorba de un tren lăsat de izbelişte. Trăgeau din nou. Kyo şi Cen se uitau încă la el, dar fără să-i mai acorde mare importanţă… Oare duşmanii nu se aflau altundeva? În apropierea lor? Cuprins de îngrijorare, Kyo privi trotuarele care străluceau sub soarele capricios. Deodată, pe trotuar se lungi o umbră. Kyo ridică ochii. Era Katov.

— N-or să treacă nici cincisprezece zile, reluă Kyo, şi guvernul Guomindangului va interzice şi fiinţarea secţiilor noastre de asalt. M-am întâlnit mai adineauri cu ofiţerii albaştri, trimişi de pe front pentru a ne sonda. M-au sfătuit, în mod insidios, să le dau lor armele, argumentând că la ei vor fi în mai mare siguranţă. Vor să dezarmeze garda muncitorească. Vor avea de partea lor Poliţia, Comitetul, Prefectul, Armata şi… Armele. Pentru a ajunge aici ne-am răsculat? Trebuie să ne retragem din Guomindang, să izolăm partidul comunist şi, dacă e posibil, să-i conferim lui puterea. Nu mai poate fi vorba de o partidă de şah, ci de a cugeta adânc la soarta proletariatului. Ce-i vom spune?

Cen se uita la sandalele în care se vedeau degetele lui fin cizelate, dar prăfuite.

— Muncitorii au dreptate când declară că intră în greva Şi noi le spunem să înceteze. Ţăranii vor să-şi redobândească pământurile. Au dreptate. Şi noi le interzicem să-şi facă dreptate.

De atunci, dăduse ordin să fie arestaţi toţi proprietarii minelor. I-a arestat şi i-a condamnat la zece ani de muncă silnică. Vina: sabotaj. N-a avut loc nici un proces. Aşa i s-a năzărit lui… Şi Lenin l-a felicitat pe comisar. Am protestat cu toţii. Era vorba de adevăraţi exploatatori, despre proprietari vorbesc… Am protestat… Mulţi dintre noi fuseserăm în mine, condamnaţi la muncă silnică, fireşte. Dar fusesem judecaţi. Iată de ce am considerat că trebuie să demonstrăm că s-a comis o nedreptate trimiţându-i la ocnă fără a fi fost judecaţi. Totuşi… Dacă am fi obţinut să fie eliberaţi, proletariatul n-ar mai fi înţeles nimic. Lenin avusese dreptate. Justiţia era de partea noastră, dar Lenin avea dreptate. Şi noi am fost împotriva acordării unor puteri excepţionale poliţiei. Trebuie să procedăm cu băgare de seamă. Cuvântul de ordine actual e bun: să extindem Revoluţia şi apoi s-o adâncim. Lenin n-a spus imediat ce a luat puterea – „întreaga putere Sovietelor”.

— Dar nici n-a spus „întreaga putere menşevicilor”. În orice situaţie ne-am afla, nu putem fi constrânşi să le dăm armele albaştrilor. Niciodată. Fiindcă atunci s-a zis cu Revoluţia… Aşa că…

Un ofiţer al Guomindangului intră în odaie. Era un om scund şi băţos. Semăna mai mult cu japonezii decât cu cei din neamul lui.'

— Armata va fi aici într-o jumătate de oră. Nu prea mai avem arme. Câte ne puteţi da?

Cen străbătea odaia în lung şi în lat. Katov aştept răspunsul lui Kyo.

— Miliţiile muncitoreşti trebuie să rămână înarmate.

— Cererea mea a fost aprobată de guvernul din Hankou, răspunse ofiţerul.

Kyo şi Cen zâmbiră. – 3

— Vă rog să controlaţi. Kyo puse mâna pe telefon.

— Chiar dacă ordinul…, începu să spună Cen cu o voce furibundă.

— Las-o baltă, strigă Kyo.

Stătea la telefon, ascultând. Katov apucă cel de al doilea receptor. Amândoi le puseră în acelaşi moment în furcă.

— Bine, zise Kyo. Oamenii sunt încă la posturile de atac.

— Artileria va fi aici în curând, zise ofiţerul. O să terminăm repede treaba asta…, zise arătând trenul blindat, eşuat sub cerul însorit. Da, vom termina noi. Puteţi să ne înmânaţi armele mâine seară? Avem nevoie de ele, urgent. Mărşăluim, îndreptându-ne spre Naejingh.

— Nu cred că vom putea recupera mai mult de jumătate din arme.

— De ce?

— Nu toţi comuniştii vor accepta să vi le predea.

— Chiar dacă le veţi spune că acesta este ordinul din Hankou?

— Chiar dac-ar fi venit de la Moscova!

Era evident că ofiţerul clocotea de mânie, deşi încerca, şi izbutea, să se stăpânească.

— Mă rog… Vedeţi ce puteţi face. Voi trimite un emisar în jurul orei şapte, zise, şi ieşi din odaie.

— Eşti de acord să le dăm armele? Îl întrebă Kyo pe Katov.

— Încerc să mă dumiresc. Trebuie, de bună seamă, să te duci la Hankou. Ce vrea Internaţionala? În primul rând să se slujească de armata Guomindangului pentru a reunifica China. Apoi se va ocupa de propagandă şi de câte toate. Revoluţia trebuie să se transforme de la sine din revoluţie democratică în revoluţie socialistă.

— Trebuie să fie ucis Jiang Jieshi, zise Cen.

— Jiang Jieshi nu ne va îngădui să ajungem până acolo, f jspunse Kyo. N-are cum. Se poate menţine aici doar bizuin-du-se pe venitul adus de vămi şi pe contribuţiile burgheziei. Burghezia n-are de gând să plătească fără a primi ceva în schimb. Vom fi nevoiţi să plătim cu mulţi morţi dintr-ai noştri…

— Vorbim ca să nu tăcem, spuse Cen.

— Mai slăbeşte-ne! Zise Katov. Nu cumva crezi că îl poţi omorî pe Jiang Jieshi fără să ai autorizaţia Comitetului Central, sau, cel puţin, acordul delegatului Internaţionalei?

— Te vei duce să stai de vorbă cu cei de la Hankou? Îl întrebă Cen pe Kyo.

— Bineînţeles.

Cen mergea iar de-a lungul şi de-a latul camerei, trecând pe sub toate pendulele, ceasurile deşteptătoare, sau cutiile din care ieşea câte o păsărică pentru a striga: „Cucu”, toate măsurând timpul care trecea.

— Ce spun eu nu-i greu de înţeles, reluă Cen. E vorba de ceva esenţial. Singurul lucru ce trebuie neapărat făcut. Trebuie să fie preveniţi.

— Vei aştepta să mă întorc cu răspunsul lor?

Cen ezita să-i răspundă. Kyo îşi dădu seama că nu cuvintele rostite de Katov îl putuseră convinge. Ştia de asemenea că nici un ordin dat de Internaţională nu putea satisface dorinţa lui Cen, ivită din adâncuri, de a deveni revoluţionar. Dacă, doar din disciplină, asculta de ordinele primite, ar fi trebuit să renunţe la orice acţiune.

Kyo privi trecând pe sub ceasornice pe acel om ostil care se sacrificase Revoluţiei, sacrificând şi pe alţii, şi pe care Revoluţia avea probabil să-l oblige să se scufunde într-o cum-plită singurătate, populată doar de amintirile unor asasinate. Kyo îl simţea pe Cen ca fiind unul din ai lui. Se aflau totuşi Pe poziţii diferite. Nu putea sta alături de el, dar nici nu se Putea îndepărta.

Frăţia de arme… Chiar în clipa când privea trenul blindat Pe care aveau, poate, să-l atace împreună, simţea că se vor despărţi, aşa cum se întâmplă să-ţi dai seama că prietenul din preajma ta se află în pragul unei crize de nebunie sau de ep^ lepsie, deşi este încă perfect lucid.

Cen începu din nou să meargă de colo până colo. Da^ţ, din cap, în semn de protest şi sfârşi prin a zice: „Bine!”, aşa cum faci când vrei să linişteşti un copil.

Un vuiet, din ce în ce mai mare, dar confuz, invada odaia aşa încât ciuliră cu toţii urechile ca să-şi poată da seama ce era şi de unde venea. Aveai impresia că urcă din măruntaiele pământului.

— Zbierete, zise Kyo. Oameni care zbiară. Vuietul se apropia, limpezindu-se.

— Să fi intrat şi în biserica rusă? Întrebă Katov.

Mulţi dintre membrii guvernului se refugiaseră în biserică. Strigătele se apropiau, ca şi cum ar fi venit de la periferie spre centru. Nu se putea înţelege ce spun. Katov îşi aruncă ochii spre trenul blindat.

— Să fi primit întăriri?

Strigătele, tot nedesluşite, se apropiau ca şi cum vocile ar fi dorit să anunţe o ştire de mare importanţă, ce trebuia să fie cunoscută de toată lumea. Luptându-se cu ele, un alt zgomot câştigă teren şi deveni distinct şi atotputernic: pământul era zguduit de paşii unor oameni care mergeau în cadenţă.

— Armata, zise Katov. Ai noştri.

Fără doar şi poate. Strigătele auzite adineauri erau aclamaţii, imposibil de deosebit de ţipetele de spaimă. Kyo îşi aminti că mai auzise o dată lumea strigând aşa: oamenii ce fugeau de pe pământurile inundate. Paşii sacadaţi se preschimbară într-un tropăit, apoi statură locului. Se opriseră doar pentru a porni în altă direcţie.

— Li s-a spus, probabil, că trenul blindat se află aici, zise Kyo.

Cei aflaţi în tren auziseră şi ei paşii şi strigătele, poate nu atât de bine ca ei, dar auziseră desluşit, prin rezonanţa trenului blindat.

Un vacarm nemaipomenit. Din tren se trăgea prin fiecare fereastră. Cu mitraliere, cu puşti, cu tot ce aveau.

Katov fusese şi el într-un tren blindat în Siberia. Fără să se poată împotrivi, urmărea cu gândul agonia trenului aflat îfl faţa luiOfiţerii dăduseră ordin să se tragă oricum şi oricând.

Ce puteau oare face oamenii aflaţi în tren cu o mână pe telefon şi cu cealaltă pe revolver? Fiecare soldat ştia foarte bjne ce înseamnă zgomotul ăsta. Se pregăteau oare să moară împreună, sau să se încaiere în acel submarin care nu avea să iasă niciodată la suprafaţă?

Trenul intrase într-un fel de transă. Se trăgea de pretutindeni. Zguduit de propria lui frenezie, părea că vrea să se smulgă din şine, ca şi cum furia oamenilor disperaţi aflaţi înăuntrul lui, ar fi pătruns în armura care se zbătea şi ea să scape. Katov era fascinat nu atât de zarva făcută de oamenii care îşi simţeau moartea aproape, ci mai ales de freamătul şinelor care ţineau în frâu urletele ca o cămaşă de forţă.

Întinse mâna, pentru a-şi dovedi că el, cel puţin, nu paralizase. Peste treizeci de secunde vacarmul încetă. Pe deasupra zgomotului făcut de paşii soldaţilor şi de tic-tacul pendulelor din ceasornicărie, se auziră bufniturile unor fiare izbite de pământ. Trăgea artileria armatei revoluţionare.

În spatele fiecărei ferestre a trenului blindat, un om auzea zgomotul, ştiind că aude glasul propriei lui morţi.

Partea a treia 29 MARTIE

Se apropiau de oraşul Hankou. Fluviul era acoperit de ambarcaţiuni. Coşurile arsenalului apărură deasupra unui

— Companiile străine le-au dat ordin să plece, de frica rechiziţiei.

La Shanghai toată lumea credea că rechiziţia avusese loc.

— La ce oră pleacă transbordorul?

— Face curse din jumătate în jumătate de oră.

Mai avea de aşteptat douăzeci de minute. Ieşi din port şi o luă la întâmplare, pe una din străzile oraşului. Ici şi colo, în fundul unor prăvălii, ardeau lămpi cu gaz. Mai departe, câţiva copaci şi case cu acoperişuri terminate prin imense coame, urcau spre văzduhul în care se ivise de cine ştie unde, dâmb aproape mvMbii sub dârele de fum. În sfârşit, în lumina poate chiar din blândeţea cerului, o lumină menită să se albăstrie a serii de primăvară, se zări şi oraşul, cu maiestuoaâmbine sus, sus de tot, cu pacea ivită din noapte, sele lui coloane, din faţa numeroaselor bărci. În primul plan, în ciuda soldaţilor şi organizaţiilor muncitoreşti, în fundul se văzură limpede vasele de război ale multor ţări din Occi. ' „u '„ •: ~ * '„'„ * u *~ dent.

De şase zile Kyo mergea în susul fluviului, fără să fi pnmit nici o ştire din Shanghai.

O sirenă de pe un vas străin şuieră. Hârtiile lui Kyo erau în regulă şi nu era pentru prima oară când acţiona clandestin. Singura precauţie pe care o luă fu cea de a se apropia de proră.

— Ce vor? Întrebă Kyo, adresându-se unui mecanic. _ Să afle dacă avem la bord orez sau cărbune. Nu e permis să le debarci în port.

— Cu ce drept?

— Un pretext. Dacă aducem cărbune nu zic nimic, dar fac ce fac şi dezarmează vaporul în port. E imposibil să apro vizionăm oraşul.

În depărtare, coşuri de fabrici, elevatoare, rezervoare: aliaţii revoluţiei. Kyo ştia cum arată un port în plină activitaOJ. LCil.il ivruiuuvn a» jw w-_ te. In cel din faţa lui erau doar bărci cu pânze ţesute din fire de bambus, şi torpiloare. Kyo îşi puse binoclul. Un vas comercial… Două, trei. Or mai fi fost şi altele. Vaporul pe care se afla el avea să ancoreze la U-Jiang. De acolo avea să ia transbordorul pentru a ajunge la Hankou.

Coborî pe chei, un ofiţer supraveghea felul cum s1 desfăşura debarcarea.

— De ce sunt atât de puţine vapoare în port? Întrebă Kyo dughenelor, vraci.

— Pe firmele lor tronau broaşte —, cei care tămăduiau prin anumite buruieni, scribi, astrologi, vrăjitori, ghicitori, îşi vedeau de treburile lor nocturne în acea lumină tulbure ce ştergea petele de sânge aflate pe străzile oraşului.

Umbrele lăsate de oameni nu se aşterneau pe trotuare, ci piereau înghiţite parcă de lumina albăstruie şi fosforescentă.

Ultima licărire a unei flăcări aprinse în această seară unică, undeva în lume sau deasupra luminilor, pogora să spele pământul, strălucind încă în fundul unei imense corăbii deasupra căreia trona o pagodă atât de sugrumată de iederă încât părea neagră.

Mai departe, un batalion se pierdea în noaptea înceţoşată. Mergea de-a lungul fluviului într-o hărmălaie de clopoţei, de plăci de patefon. Noaptea era hărtănită de lumini.

Kyo coborî şi el spre fluviu şi ajunse în faţa unui şantier. Blocuri mari de piatră… Rămăşiţe din zidul doborât, pentru a celebra eliberarea Chinei.

Transbordorul sosise.

Un sfert de oră, atât mai pot privi oraşul urcând spre cer ta această seară, îşi zise Kyo.

Ajunse în sfârşit la Hankou.

Erau trăsuri care aşteptau pe chei, dar Kyo hotărî să o ia Pe jos. Era mult prea nervos ca să poată sta locului. Trecu pe lângă concesiunea pe care Marea Britanie o părăsise în iaT

Nuarie, şi apoi pe lângă marile bănci străine, închise, dar în care nu se instalaseră încă noii locatari.

„Ciudată angoasă! Simţea după pulsaţiile inimii că respira greu. Doar nu cu inima tragi aer în piept!”

Senzaţia se lupta cu mintea lui. Şi senzaţia era mai tare. La colţul unei străzi, dincolo de o grădină mare, plină de pomi în floare – păreau cenuşii în ceaţa vesperală – văzu coşurile manufacturilor din vest. Nici urmă de fum. După cât apucase să vadă, doar Arsenalul era în plină activitate. Să fie oare cu putinţă ca Hankou, oraşul de la care comuniştii din | lumea întreagă aşteptau salvarea Chinei, să fie în grevă? În Arsenal se lucra… Se puteau oare bizui doar pe Armata Roşie? Nu mai îndrăznea să-şi iuţească paşii. Dacă Hankou nu era ceea ce-şi închipuiau toţi ai lui, cei de la Shanghai erau condamnaţi la moarte. Şi soţia lui. Da, şi May şi el. Delegaţia Internaţionalei. În sfârşit! Întreaga clădire era luminată. Kyo ştia că la ultimul etaj se afla biroul lui Borodin. La parter era tipografia. Funcţiona, în încăpere huruia un ventilator, care ar fi avut mare nevoie să fie reparat.

Un paznic se uită la Kyo, şi mai ales la puloverul lui gri cu guler răsfrânt. Socoti că cel aflat în prag e japonez, şi a atare îi arătă cu degetul unde se află soldatul care avea sarcina să conducă străinii. După ce privi hârtiile, îl întovărăşi pe Kyo, până la sediul Internaţionalei, care se ocupa de situaţia oraşului Shanghai…

Fu primit de un bărbat, despre care Kyo ştia doar că organizase primele insurecţii în Finlanda. Îi strânse mâna, spunându-i că numele lui este Vologhin.

Era un om în vârstă. Se îngrăşase aşa cum se îngraşă femeile… Poate că şi trăsăturile feţei, destul de accentuate, dar cam prea fine şi cumva copilăreşti să fi contribuit la formarea acestei impresii. Deşi era alb la faţă, avea ceva de levantin. Părul cărunt era tăiat scurt şi totuşi câteva şuviţe date cu mâna pe ceafă, se întorceau mereu pe obrajii lui, atârnând ca nişte panglici scrobite.

— Cred că am luat-o pe o cale greşită la Shanghai, zise

Kyo.

Se miră auzindu-se rostind această frază. Gândurile lui mai repede decât îşi dăduse el seama. Totuşi, fraza gxprimase ex? Ot ceea ce de fapt voia să spună. Dacă Hankou jjU putea veni în ajutorul secţiilor de la Shanghai, a preda arcele echivala cu o sinucidere.

Vologhin îşi băgă mâinile în buzunarele uniformei şi ţnfundându-se în fotoliul său, dădu din cap.

— Iar? Zise printre dinţi.

— Mai întâi, aş vrea să ştiu ce se petrece aici.

— Zi mai departe! De ce crezi că procedăm greşit la Shanghai?

— De ce, de ce oare manufacturile nu mai lucrează?

— Stai puţin! Cine protestează?

— Cei care fac parte din grupurile de luptă. Şi teroriştii.

— Pe ăia mai dă-i şi dracului. Ceilalţi… Se uită lung şi întrebător la Kyo.

— Ce vor ceilalţi?

— Să iasă din Guomindang. Să organizeze un partid comunist independent. Să confere puterea Uniunilor. Şi, mai ales, să nu predea armele. Da, asta mai presus de toate.

— O ţin una şi bună…

Vologhin se ridică din fotoliu şi se apropie de fereastră. Privirea îi era îndreptată spre fluviu şi spre dealurile ce înconjurau oraşul. Pe faţa lui nu se afla nici o urmă lăsată de j^ndurile sau de sentimentele pe care le nutrea. Doar o expresie de mare intensitate anima chipul acestui om, aşa cum animează şi feţele somnambulilor. Era un om mic de stat şi gras. Văzut din spate, osânza acumulată pe spinare părea o cocoaşă.

— Am să-ţi spun… Dacă ieşim din Guomindang, ce vom putea face?

— Mai întâi vom crea miliţii. Pentru fiecare uniune de lucru, pentru fiecare sindicat.

— Şi cu ce le veţi înarma? Aici Arsenalul se află în toâinile generalilor, iar Jiang Jieshi e stăpân pe cei din Shanghai. Au fost tăiate legăturile cu Mongolia. Ca atare, nu mai ne vin arme din Rusia.

— La Shanghai, Arsenalul a fost luat de noi.

— Fiindcă armata revoluţionară se afla în spatele vostru. Nu în faţa voastră. Câtor oameni le vom putea da arme? Poate muncitorilor. Zece mii de oameni, nu mai mult. Dacă punem la socoteală şi nucleul comunist al „Armatei de Fier” încă zece mii. Zece gloanţe pentru fiecare om. Împotriva ceior înarmaţi de noi se vor ridica, chiar aici, şaptezeci şi cinci de mii de oameni. Fără a mai pune la socoteală pe Jiang Jieshi şi pe ceilalţi dornici să se alăture la prima măsură cu caracter efectiv comunist pe care o vom lua. Şi, vrei să-mi spui, cu ce vom aproviziona trupele noastre?

— Turnătoriile, manufacturile?

— Nu ne mai sosesc materii prime.

Nemişcat, Vologhin, văzut aşa cum îl vedea Kyo, doar din profil, continuă:

— Oraşul Hankou nu este capitala muncitorilor. E capitala şomerilor. N-avem arme. Poate e un noroc. În unele clipe îmi zic: „Dacă le dăm arme vor trage în noi”. Totuşi… Mai sunt şi alţii. Cei care muncesc cincisprezece ore pe zi, fără să crâcnească, ştiind că „revoluţia noastră” nu prea are şanse de izbândă.

Kyo simţea că se scufundă, ca într-un vis rău, din ce în ce mai adânc.

— Puterea nu se află în mâinile noastre, continuă Vologhin. Aparţine generalilor din Guomindangul „de stânga” cum se zice. Nu vor accepta, aşa acum nu acceptă nici Jiang Jieshi să dea ajutor sovieticilor. Asta e sigur. Nu spun că nu ne putem sluji de ei, dar trebuie să procedăm cu băgare de seamă.

„Şi dacă oraşul ăsta nu e decât un decor scăldat în sânge…” îşi zise Kyo, fără a îndrăzni să-şi ducă gândul până la capăt. „Trebuie să mă întâlnesc cu Possoz, înainte de a pleca de aici”. Possoz era de fapt singurul om în care Kyo avea deplină încredere.

„Da, trebuie să-l văd…”

— Nu mai deschide gura şi nu te mai uita la mine aşa cum te uiţi, ca un năuc, zise Vologhin. Lumea crede că oraşul Hankou e comunist. Cu atât mai bine. Părerea lor este r

N omagiu adus propagandei noastre. Nu este însă o dovadă a lucrurile stau cum cred ei.

_ Ce instrucţiuni daţi în momentul de faţă?

— Să întăriţi nucleul comunist al armatei de fier. Putem oune şi noi câte ceva pe unul din talerele balanţei. Prin noi înşine nu alcătuim o mare putere. Generalii care luptă aici alături de noi, îi urăsc pe sovietici tot atât de mult ca şi Jiang Jieshi. Ştiu ce spun. Văd zi de zi ce se petrece în jurul meu. Orice lozincă lansată de comunişti ne va fi atribuită nouă, celor de aici, şi situaţia asta îi va determina să se alieze cu jiang. Singurul lucru pe care-l putem face este să-l dăm jos pe Jiang, slujindu-ne de generali. Pe urmă, şi în acelaşi fel, nevom descotorosi de Feng Yu-Shiang. Aşa am procedat cu generalii pe care i-am înlăturat, mă rog, pe cei împotriva cărora am luptat cu ajutorul lui Jiang. Propaganda aduce în rândurile noastre tot atâţia oameni câţi le aduc lor victoriile repurtate. Urcăm împreună cu ei. Iată de ce trebuie să dştigăm timp. Revoluţia nu se poate menţine, decât dându-se drept democraţie. Prin însăşi natura ei, trebuie să fie socialistă. Trebuie să lăsăm lucrurile să meargă de la sine. O să se nască. S-ar putea să avorteze dacă ne amestecăm.

— Nu zic nu, dar marxismul se află atât sub semnul unei fatalităţi, cât şi sub cel al exaltării unei voinţe. Ori de câte ori fatalitatea are precădere asupra voinţei, încep să mă tem.

— Un cuvânt de ordine dat doar de comunişti ar duce, mă rog, la unirea imediată a tuturor generalilor. Împotriva noastră: două sute de mii de oameni contra douăzeci de mii. Iată de ce trebuie să vă puneţi bine cu Jiang Jieshi. Dacă nu veţi izbuti, predaţi armele.

— Dacă aşa stau lucrurile, nu trebuia să faceţi Revoluţia din Octombrie. Câţi bolşevici au participat?

— Cuvântul de ordine „pace” ne-a adus adeziunea maselor.

— Există şi alte cuvinte de ordine.

— Premature. Mă rog, hai, rosteşte-le!

— Suprimarea imediată a arenzilor şi a creanţelor. Revoluţia ţărănească, fără combinaţii dubioase şi fără beţe în toate.

În timpul celor şase zile cât mersese cu vaporul, Kyo av^ şese prilejul să constate că ideile lui erau întemeiate.

În acele oraşe făcute din argilă, aşezate de milenii la con. Fluenţa râurilor, cei săraci aveau să li se alăture ca şi ţăranii $j muncitorii.

— Ţăranii se iau întotdeauna după cineva. Când dupj muncitori, când după burghezi…

— Nu! O mişcare ţărănească nu poate dura decât agăţându-se de muncitorimea din oraşe. Când se răzvrătesc, ţăranii nu pot face decât răscoale, nu revoluţii. Este de la si' ne înţeles. Ca atare, nu poate fi vorba ca ţărănimea să fie despărţită de proletariat. Anularea creanţelor este o lozincă de luptă, singura capabilă să mobilizeze ţăranii.

— Şi bine înţeles, împărţirea terenurilor, zise Vologhin.

— Aş vrea să adaug că mulţi din ţărani care n-au după ce bea apă sunt proprietari, dar muncesc pentru arendaşi. Toată lumea ştie asta. Pe de altă parte, trebuie să atragem de partea noastră cât mai repede posibil, gărzile uniunilor muncitoreşti din Shanghai. Şi să ne împotrivim din răsputeri ca ele să fie dezarmate. Ele vor constitui forţa noastră căci numai aşa îi vom putea ţine piept lui Jiang Jieshi.

— De îndată ce veţi lansa lozinca asta, s-a zis cu noi.

— Dacă aşa stau lucrurile, vom pierde în orice caz. Lozincile comuniste îşi croiesc singure drumul şi merg înainte chiar când le abandonăm. E nevoie doar ca cineva să le ţină un discurs, pentru ca ţăranii să dorească să aibă pământ, dar nici o cuvântare nu-i va putea convinge să nu mai dorească. Trebuie să acceptăm să participăm alături de trupele lui Jiang Jieshi la înăbuşirea răscoalei. Ce ai de zis? Sau ne vom compromite definitiv, sau trupele lui, mai de voie mai de nevoie, ne vor distruge.

— La Moscova, toată lumea e de părere că până la urmă va trebui să ne despărţim, dar nu e încă momentul.

— Dacă e vorba să umblăm cu foflrlica, nu predaţi armele. Asta ar însemna să le predaţi şi oamenii – tovarăşii noştri.

— Dacă respectă instrucţiunile, Jiang nu va lua nici o măsură.

— Faptul de a ţine sau nu seamă de instrucţiuni, nu „oate schimba situaţia actuală. Comitetul, Katov şi cu mine ^ organizat gărzile muncitoreşti. Dacă doriţi să le distrugeţi, toţi proletarii din Shanghai vor socoti că au fost trădaţi.

— Ca atare, lăsaţi lucrurile să meargă aşa cum am zis.

— Uniunile muncitoreşti se organizează de la sine, mai a|es în cartierele sărace. Vreţi să interziceţi sindicatele în numele Internaţionalei?

Vologhin se duse din nou spre fereastră. Înclină capul şi faţa îi fu încadrată de dubla lui bărbie. Noaptea se ivea, însoţită de stele ce nu străluceau încă.

— Dacă ne despărţim de ei, ne îndreptăm în mod sigur spre pierzanie. Moscova nu va tolera să ieşim acum din Guomindang. Partidul comunist chinez este mai iavorabil unei înţelegeri decât Moscova.

— Cei din vârf. Tovarăşii noştri nu vor preda toate armele chiar de vom primi ordin de la voi. Ne jertfiţi, fără a-l putea însă potoli pe Jiang Jieshi. Borodin poate spune Moscovei cum stau lucrurile.

— Moscova e la curent. Ordinul referitor la predarea armelor a fost dat alaltăieri.

Năucit de această veste, Kyo nu găsi imediat vorbe pentru a răspunde.

— Secţiile le-au predat?

— Jumătate din ele, de abia…

În ajun, când dormea sau visa la bordul vasului, pricepuse că Moscova va rămâne pe aceleaşi poziţii. Acum, când aflase cum stau lucrurile, proiectul lui Cen de a-l ucide pe Jiang Jieshi părea să capete o consistenţă, cam confuză de altminteri.

— Aş dori să vă mai spun ceva… De fapt e vorba de acelaşi lucru: Cen-Ta-Eul, din Shanghai, vrea să-l extermine pe Jiang.

— Aha! Iată dar…

— Ce anume?

— Mi-a trimis un bileţel în care îmi scria că vrea să ma când vei veni aici.

Luă scrisoarea de pe masă. Kyo nu băgase până atunci de ă că mâinile lui Vologhin semănau cu cele ale preoţilor.

„De ce oare nu i-a spus să urce până acum?” se întrebă.

— O problemă importantă, „ spuse Vologhin citit^ mesajul. Aşa spun toţi: „problemă importantă…”

— Cen se află aici?

— N-ar fi trebuit să vină? Toţi o apă şi un pământ. Azi cred una, mâine alta. Da, Cen e aici de două sau trei ore. Va. Porul tău a tot fost oprit pe drum.

Telefona, cerând să fie chemat Cen în biroul lui. Nu-i erau prea agreabile convorbirile cu teroriştii pe care-i socotea mărginiţi, orgolioşi şi lipsiţi de simţ politic.

— Lucrurile stăteau şi mai prost la Leningrad când Iude-nici se afla la porţile oraşului. Am scos-o totuşi la capăt.

Cen intră. Purta, ca şi Kyo, un pulover, fără altă haină. Trecu pe lângă Kyo şi se aşeză în faţa lui Vologhin. Camera vuia de zgomotul făcut de tipografii de la catul de jos. Prin marea fereastră perpendiculară a biroului intra noaptea, şi întunecimea ei părea să-i despartă pe cei doi oameni pe are Kyo îi vedea doar din profil.

Cen stătea cu coatele pe birou, ţinându-şi bărbia în mâini. Nu făcea nici o mişcare. Stătea aşa, încordat şi dârz.

„Când cineva ajunge să fie atât de dens, gândi Kyo, nu mai seamănă a om. Oare nu putem lua contact unii cu alţii decât prin slăbiciunile noastre?”

Se dezmetici din surpriza produsă de sosirea lui Cen. Îşi dădu seama că venise să spună (Cen desigur n-avea de gând să discute) ce hotărâre luase.

De cealaltă parte, proiectat pe fundalul nopţii scrijelite de stele, se afla Vologhin. Faţa lui era brăzdată de şuviţe de păr. Cu braţele puse cruciş pe piept aştepta.

— Ţi-a spus? Întrebă Cen arătându-l pe Kyo.

— Ştii desigur ce părere are Internaţionala despre acţiunile teroriste, zise Vologhin. N-am de gând să ţin un discurs cu privire la această problemă.

— Cazul de faţă se deosebeşte de cele obişnuite, Jiang Jieshi este —singurul – personaj destul de popular pentru a menţine unită burghezia, şi a o decide să lupte împotriva noastră. Vă opuneţi, da sau nu, ca Jiang să fie executat?

Cen stătea nemişcat, cu bărbia în mâinile puse pe birou, ştia că discuţia începută, deşi pentru asta venise, nu era seiiţială pentru Cen. Numai distrugând omul putea să fie de acord cu sine însuşi.

— Internaţionala nu are căderea să se pronunţe în fa-vOarea acestui proiect. Vologhin vorbea ca şi cum ar fi enunţat un adevăr evident. Totuşi, ţinând seama de punctul tău de vedere…

Cen nu reacţiona.

— Mă rog, crezi oare că momentul e potrivit?

— Aţi prefera să aşteptaţi ca Jiang să-i asasineze pe ai noştri?

— Jiang o să dea nişte decrete şi atâta tot. A nu se uita că fiul lui se află la Moscova. Şi mai e ceva. Ofiţerii ruşi ai lui Gallen n-au putut ieşi din Statul Major. Vor fi torturaţi dacă Jiang va fi asasinat. Nici Gallen nici Statul Major nu vor tolera o asemenea faptă.

Problema fusese deci luată în discuţie şi aici, îşi zise Kyo.

Era ceva care nu suna bine, ceva frivol, găunos, în spusele lui Vologhin, care-l tulbura pe Kyo. Fusese mult mai ferm când ordonase să se predea armele, decât acum când discuta despre asasinarea lui Jiang Jieshi.

— Dacă ofiţerii ruşi vor fi torturaţi, vor fi şi basta. Şi eu voi fi torturat. N-are importanţă. Milioane de chinezi atârnă mai greu în balanţă decât cincisprezece ofiţeri ruşi. Jiang îşi va lăsa fiul în voia soartei.

— Aşa crezi tu?

— Şi tu? Tu ce crezi? Nici măcar n-ai îndrăzni să-l omori.

— Nu încape vorbă că îşi iubeşte fiul mai puţin decât se iubeşte pe sine însuşi, zise Kyo. Dacă nu izbuteşte să pună slavilă răscoalei ţăranilor, va fi părăsit până şi de ofiţerii lui. Mă tem deci că-şi va lăsa copilul în voia soartei, după ce va fi primit câteva asigurări date de nişte consuli europeni, sau alţi măscărici de teapa lor. Toţi micii burghezi, pe care tu, Vologhin, vrei să-i reuneşti, îl vor urma de îndată ce va fi dezarmat. Va trece de partea celui care deţine puterea. Îi cu-Bosc eu…

— Nu mi se pare că lucrul se impune de la sine. De altfel mai sunt şi alte oraşe în afară de Shanghai.

— Ai zis că muriţi de foame. Dacă pierdeţi Shanghaiui cine vă va mai aproviziona? Fen-Yu-Shiang vă desparte de Mongolia şi nu va şovăi să vă lase baltă dacă noi vom fi zdro. Biţi. Aşa încât nu veţi mai obţine nimic nici de la ruşi, nici pe cealaltă cale. Credeţi oare că ţăranii cărora le tot făgăduiţi că se va proceda conform programului Guomindangului (25 ^ sută reduceri la arende, să fim serioşi, zău aşa) vor crăpa de foame pentru a hrăni Armata Roşie? Vă daţi pe mâna Guomindangului. Sunteţi şi acum în mâna lui, dar veţi fi în curând şi mai mult. Poate să fie periculos, dar nu imposibil, să încercăm acum să-l atacăm pe Jiang cu adevărate cuvinte de ordine revoluţionare, sprijiniţi fiind de ţăranii şi proletarii din Shanghai. Prima divizie este, aproape în întregime, comunistă, începând cu generalul şi sfârşind cu soldaţii. Vor lupta alături de noi. Şi, după cum zici, am păstrat jumătate din arme. Dacă nu încercăm acum, n-avem nimic altceva de făcut decât să stăm frumuşel cu ştreangul de gât.

— Guomindangul există. Nu noi l-am creat. Există. Şi acum, în mod provizoriu, e mai tare ca noi. Putem să-l cucerim săpându-l. Cu alte cuvinte, introducând în rândurile lui elementele comuniste de care dispunem. Membrii Guominda-gului sunt în marea lor majoritate extremişti.

— Ştii tot atât de bine ca şi mine că forţa numerică nu contează într-o democraţie, când e pusă în situaţia de a se opune aparatului de stat.

— Vom demonstra că ne putem folosi de Guomindang cu fapta, nu cu vorba. De doi ani de zile ne slujim de el. În fiecare lună, în fiecare zi…

— Numai în măsura în care aţi fost de acord cu scopul pe care îl urmărea. Niciodată când era vorba de al vostru. V-aţi priceput să-i oferiţi cadourile după care tânjea: ofiţeri, voluntari, bani, propagandă, Sovietele soldaţilor, uniunile ţărăneşti, mă rog asta e o altă poveste.

— Şi excluderea elementelor anticomuniste?

— Jiang Jieshi nu pusese stăpânire pe Shanghai.

— În mai puţin de o lună am fi obţinut de la Guomin-jang să fie pus în afara legii.

— După ce ne va fi zdrobit. Pe generalii din Comitetul Central îi doare în cot dacă sunt ucişi militanţii comunişti. Şi la urma urmei, nu crezi şi tu că obsesia fatalităţii economice j0ipiedică Partidul Comunist Chinez şi poate chiar şi Mosco-v3) să vadă ce sare în ochii tuturor?

— Asta se numeşte oportunism.

— Las-o baltă. După părerea ta, Lemn nu trebuia să se folosească de lozinca „împărţirea pământurilor”. Asta figura şi în programul socialiştilor-revoluţionari, care n-au fost de altminteri în stare s-o pună în aplicare. Împărţirea terenurilor agricole însemna constituirea micilor proprietari. Ceea ce ar fi trebuit să facă era colectivizarea imediată, să înfiinţeze sovhozurile. Au izbutit, după cum ştiţi, prin tactică. Şi noi tot de tactică trebuie să ţinem seama. În momentul de faţă sunteţi pe cale să nu mai puteţi controla masele.

— Crezi oare că Lenin a stăpânit masele în cursul lunilor care s-au scurs din aprilie până în octombrie?

— O fi pierdut controlul, din când în când, dar nu pentru multă vreme. Lenin a mers întotdeauna în direcţia spre care se îndreptau masele. Lozincile voastre merg împotriva curentului. Nu e vorba de un ocoliş, ci de două direcţii diferite care se îndepărtează din ce în ce mai mult una de alta. Ca să puteţi acţiona asupra maselor, aşa cum pretindeţi că faceţi, ar trebui să fiţi la putere. Şi nu sunteţi.

— Nu despre asta e vorba, zise Cen, ridicându-se de pe scaun.

— Nu veţi izbuti să puneţi stavilă acţiunii ţărăneşti, spuse Kyo. În momentul de faţă, noi, comuniştii, suntem cei care dăm instrucţiuni pe care masele nu le pot privi altfel decât drept o trădare. Credeţi oare că vor înţelege, când prin cuvintele voastre de ordine le veţi spune să aştepte?

— Chiar dacă aş fi hamal în portul din Shanghai, cred că aş înţelege că a asculta de ordinele date de Partid este singura atitudine logică, mă rog, a unui militant comunist. Aşadar, toate armele trebuie să fie predate.

Cen se ridică şi el.

— Nu te laşi omorât ca să asculţi de un ordin. Şi nu fiindcă ai primit un ordin ucizi. Poate laşii.

Vologhin dădu din umeri.

— Asasinatul nu trebuie să fie considerat drept princi. Pala cale a adevărului de ordin politic.

Din pragul uşii, Kyo spuse:

— Voi propune, la prima reuniune a Comitetului Central, împărţirea imediată a pământurilor, şi anularea creanţelor.

— Comitetul n-o să voteze pentru, spuse Vologhin, surî-zând pentru prima oară de când începuse discuţia.

Cen aştepta pe trotuar. Kyo după ce obţinu adresa ami-cului său, Possoz, care era director în port, ieşi în stradă şi se apropie de Cen.

— Ascultă, zise Cen.

Deşi se aflau afară, trepidaţiile maşinilor din tipografie – regulate şi controlate, îi zguduiau din cap până în picioare, în oraşul adormit, toate ferestrele luminate arătau că „Delegaţia” stătea de veghe, ca şi oamenii care o alcătuiau, busturi negre între canaturi.

Porniră la drum. În faţa lor, două umbre identice – aveau aceeaşi statură şi erau îmbrăcaţi la fel – o luaseră înainte.

Privite din stradă, colibele cu acoperişuri de paie păreau umbre sălăşluite undeva departe, în afara lumii. Se scufundau în noaptea liniştită şi solemnă, învăluite de un miros de peşte şi slănină prăjită.

Kyo nu se putea obişnui cu trepidaţiile maşinilor care ajungeau în toţi muşchii iui prin pământ. I se năzări că acele maşini de fabricat adevăruri, se întâlneau undeva cu ezitările şi cu afirmaţiile lui Vologhin. Cât timp călătorise cu vaporul, nu încetase să se întrebe în ce măsură se putea bizui pe informaţiile pe care le deţinea, dându-şi seama cât de greu îi venea să treacă la acţiune, dacă refuza să asculte întru totul de ordinele date de Internaţională. Dar Internaţionala se înşela. Nu se mai putea tergiversa. Propaganda comunista pătrunsese în rândul maselor, cotropind-o ca un şuvoi de apă, fiindcă vorbele erau oglinda gândurilor pe care le nutrea, în ciuda prudenţei manifestate la Moscova, şuvoiul nu mai putea fi oprit. Jiang îşi dăduse seama de situaţie şi, ca atare, rebuia să-i zdrobească imediat pe comunişti. Ăsta era singu-flil lucru cert. S-ar fi putut oare să fie şi altfel? Oricum, acum era prea târziu. Ţăranii comunişti aveau să ia pământurile, muncitorii aveau să ceară un alt statut, soldaţii nu aveau să 0iai lupte decât atunci când vor şti pentru ce se bat. Cu voia jau fără de voia Moscovei.

Marile capitale din lume inamice puteau, ca şi Moscova, jj uneltească pe furiş pentru a atenua divergenţele şi a încerca să alcătuiască o lume. N-aveau decât.

Revoluţia ajunsese la termenul gestaţiei. Acum trebuia gj se nască, sau să moară.

În noaptea asta se simţea legat de Cen… Totuşi, fu iar cotropit de angoasa de a nu fi decât un om, el însuşi.

Îşi aduse aminte de musulmanii pe care îi văzuse, într-o noapte ce semăna cu cea de acum, prosternându-se pe un câmp pârjolit pe care crescuse cândva levănţică… Se căinau cântând pe limba lor acele litanii, vechi de când lumea şi pământul, care se ivesc pe buzele celor ce suferă şi-şi dau seama că vor muri.

De ce oare venise la Hankou? Pentru a pune la curent Internaţionala cu situaţia de la Shanghai. Internaţionala era tot atât de hotărâtă precum devenise el. Auzind cuvintele rostite de Vologhin, dar auzise vorbindu-se şi mai tare. Tăcerea din uzine, angoasa oraşului care trebuia să moară, înveşmântat în gloria revoluţionară. Oricât de frumoasă ar fi fost haina, avea să moară. Era posibil să abandonezi cadavrul în voia unui nou val revoluţionar, după care era posibil să-l laşi să se lichefieze în reţeaua de minciuni. Fără doar şi poate, toţi erau condamnaţi la moarte. Esenţial era să nu mori degeaba.

Kyo simţea că omul alături de care mergea, Cen, se simţea legat de el prin sentimentele ce se nasc între prizonieri:

— Cel mai rău e să nu ştii, zise Cen. Dacă e vorba să-l ucid pe Jiang Jieshi, ştiu… Întrucât îl priveşte pe Vologhin… Cred $ şi el ştie. Numai că el a ales obedienţa, nu omuciderea. Când trăieşti aşa cum trăim noi, trebuie să ai o certitudine. Faptul de a pune în aplicare ordinele primite, îţi conferă o

Siguranţă, aşa cum îmi conferă şi mie ideea că trebuie să-l asasin^ pe Jiang. Trebuie să ne bizuim pe ceva. Trebuie! Cen tăcu câteva clipe şi apoi îl întrebă pe Kyo:

— Visezi des?

— Nu. În orice caz, nu-mi amintesc ce-am visat, dacă am visat.

— Eu visez. Mai în toate nopţile. Şi visele constituie un divertisment. Când mă las purtat de ele, văd uneori pe podea umbra unei pisici… Mai înfiorătoare decât orice lucru aflat în realitatea imediată. Nimic nu e mai greu de suportat decât visele…

— Ai zis adineauri că umbra era mai înfiorătoare decât orice se află în realitate?

— Am eu mutra unui om care are remuşcări? Nu faptul de a ucide e greu… Greu este să decazi în propriii tăi ochi. Trebuie să fii mai tare decât. Decât ceea ce se petrece în acel moment în tine.

Vorbise cu o voce amară? Greu de spus. Kyo nu-i văzuse faţa când rostise acele cuvinte. Pe strada pustie, zgomotul făcut de un automobil se pierdu în noapte luat de vântul aducător de mireasma pomilor înfloriţi…

— De n-ar fi decât atât. E mult mai rău. Apar lighioane… Da, repetă Cen, lighioane. Mai ales caracatiţe… Şi când mă trezesc îmi aduc aminte.

În imensa noapte, Kyo se simţi atât de aproape de Cen încât avu impresia că se află amândoi într-o cămăruţă cu toate uşile şi ferestrele închise.

— De multă vreme visezi aşa?

— De multă… De când mă ştiu… În ultima vreme, visele mă bântuie mai rar… Nu-mi aduc aminte decât de visele de care ţi-am vorbit… Şi detest amintirile, toate amintirile… N-o să mi se'ântâmple nimic. Viaţa mea n-a trecut Se află înaintea mea…

Tăcură amândoi.

— Singurul lucru de care mi-e într-adevăr frică, este să adorm. Şi adorm în fiecare zi.

Undeva, un orologiu bătu ora zece. În apropiere, câţiva oameni sporovăiau în limba chineză.

— Da, mi-e frică să adorm, reluă Cen, sau să înnebu-neSc. Se pare că nebunii nu ucid. Nu s-a întâmplat aşa ceva, jupă câte ştiu, niciodată.

— Crezi că un asasinat poate schimba visele tale?

— Nu ştiu. Am să-ţi spun după ce Jiang…

Kyo luase demult şi definitiv hotărârea de a-şi risca viaţa 5^ ca atare, ştia că avea să trăiască în preajma unor oameni £are îşi dădeau seama că viaţa lor este ameninţată. Curajul |Oj Cen nu-l mira, dar se afla pentru prima oară în faţă cu un om atât de fascinat de moarte, cum era prietenul lui, aproape invizibil în întuneric. Cen vorbea pe un ton ciudat, ca şi cum cuvintele rostite de el i-ar fi fost puse pe buze nu de propria lui angoasă ci de puterea acelei nopţi în care sălăşluiau, strâns lipite, anxietatea, tăcerea şi oboseala. Parcă ultimele cuvinte fuseseră rostite pe alt ton.

— Te gândeşti la moarte cu nelinişte?

— Nu. Cu… Şovăi câteva clipe. Caut un cuvânt mai tare decât cuvântul bucurie. Nu există altul în limba chineză. Un fel de linişte desăvârşită. Un fel… Cum oare ziceţi voi? Un fel de… Nu-mi amintesc. Există un cuvânt care exprimă o pace mult mai adâncă… Te îndepărtezi de oameni ca să te apropii de… Ai fumat opium?

— Niciodată.

— În cazul ăsta îmi vine greu să-ţi explic… O pace care se apropie de ceea ce unii numesc extaz. Da… Dar e vorba de un extaz dens. Nu e vorba de o stare de elevaţie. Te trage în jos.

— Starea asta îţi este provocată de o idee?

— Da, ideea propriei mele morţi.

Vorbise iar cu acel glas de om distrat care spune ce-i trece prin minte.

„Se va sinucide” îşi zise Kyo.

Îl ascultase de prea multe ori pe tatăl său spunând că cel care caută cu atâta dârzenie absolutul nu-l poate afla decât datorită simţurilor. Sete de absolut. Sete de imortalitate. Ca atare, teama de a muri. În acest caz, Cen ar fi trebuit să fie laş. Dar omul simţea, ca toţi misticii, că absolutul spre care tindea nu se putea întruchipa decât într-o clipă. Iată de unde pornea dispreţul lui faţă de tot şi de toate, care nu-l puţea duce spre acea clipă, care avea să-l lege de sine însuşi, clipg de vertiginoasă posesie şi dăruire.

Din omul care mergea alături de el în noaptea atât de adâncă încât nici măcar nu-l putea vedea la faţă, emana o forţă oarbă, nedesluşita materie din care este alcătuită fatali, tatea. În acel tovarăş de o viaţă, care acum îşi amintea de visele lui de groază, simţea sălăşluind o putere demenţială şi totodată sacră, căci ceea ce depăşeşte omul este întotdeauna sacru. S-ar putea să-l ucidă pe Jiang doar pentru a se omorî pe el însuşi.

Kyo încercă să întrevadă în întuneric faţa lui Cen – acel chip cu trăsături dure, dar cu buze groase de om bun, simţin-du-se şi el bântuit de acea spaimă primordială, spaima care avea să-l predea pe Cen caracatiţelor, viselor de noapte şi morţii.

— Tata, grăi rar Kyo, crede că în străfundurile fiecărui om zace spaima, ivită din conştiinţa fatalităţii de care nu poate scăpa. De acolo se ivesc toate anxietăţile, chiar şi frica de moarte… Mai zice şi că opiumul te poate descătuşa, şi că acesta este de fapt rostul lui.

— Când priveşti în străfundurile propriei tale fiinţe, dai întotdeauna de spaimă. E suficient să stărui ca să ajungi la ultimul strat. Din fericire mai există şi o altă cale: a acţiona. Dacă obţin acordul Moscovei, bine. De nu, voi face pe nizna-iul. Acum trebuie să plec. Tu mai rămâi?

— Vreau să mă întâlnesc cu Possoz. Ascultă, nu poţi pleca dacă n-ai obţinut viza.

— Am să plec. Asta e sigur.

— Cum ai să faci?

— Nu ştiu. Dar de plecat, plec. Asta e sigur. Era neapărat nevoie să-l ucid pe Teng-Yen-Ta. Acum trebuie să plec. Voi pleca. Asta e sigur.

Kyo simţea că în momentul de faţă voinţa lui Cen juca un rol secundar. Dacă exista cumva „o soartă”, în acea noapte se afla alături de Cen.

— Consideri că este important ca tu să fii cel care organizează atentatul împotriva lui Jiang?

— Nu… Totuşi n-aş vrea să fie omorât de altcineva.

— Din lipsă de încredere în omul respectiv?

— Fiindcă nu-mi place ca femeile pe care le iubesc să facă dragoste cu alţi bărbaţi.

Fraza rostită de Cen avu darul să iste în sufletul lui Kyo durerea pe care izbutise s-o uite. Se simţi dintr-o dată foarte departe de Cen.

Ajunseră pe malul fluviului. Cen tăie funia uneia din bărci şi porni la drum.

Kyo nu-l mai putea zări. Auzea totuşi ramele, ţnfundându-se ritmic în apă, acoperind clipocitul vălurelelor.

Îi cunoştea bine pe terorişti. Nu-şi puneau întrebări. Făceau cu toţii parte din aceeaşi tagmă. Insecte ucigaşe. Trăiau nutrindu-se din legăturile dintre ei într-o mică şi tragică colectivitate. Cen…

Kyo iuţi pasul, îndreptându-se spre căpitănia portului, fără a-şi putea lua gândul de la Cen. „O să fie oprit din drum…”

Ajunse în faţa unei mari clădiri păzite de armată. Părea aproape goală în comparaţie cu imobilul în care se afla Internaţionala. Pe coridoare, soldaţi. Unii dormeau, alţii jucau cărţi. Dădu uşor de Possoz.

Avea o mutră simpatică de viticultor. Roşu la faţă, cu mustăţi încărunţite, Possoz fusese muncitor, şi devenise unul din membrii mişcării anarhiste de la Chaux de-Fonds. După război plecase în Rusia şi devenise bolşevic. Kyo îl cunoscuse la Beijing şi avea încredere în el. Îşi strânseră amical mâinile. În oraşul Hankou, apariţia oricărui strigoi părea să fie un fapt obişnuit.

— Au venit hamalii care descarcă vapoarele, zise un soldat

— Să intre!

Soldatul ieşi din cameră şi Possoz se întoarse cu faţa la Kyo:

— După cum vezi, băiete, nu prea fac mare lucru. Căpitănia portului trebuia să se ocupe de trei sute de vapoare. Şi în port nu se află nici zece.

Portul dormea sub ferestrele deschise. Nu se auzea nici o sirenă. Doar clipocitul apei, când se izbea de mal sau de vreunul din stâlpi. O lumină lividă fu proiectată pe pereţi.

Unul din vasele de pază aflate în depărtare inspectase partea de sus a fluviului.

Se auzi zgomotul unor paşi care se apropiau.

Possoz scoase revolverul din teacă şi-l puse pe birou.

— Mai deunăzi au atacat Gărzile Roşii cu bare de fier.

— Gărzile Roşii sunt înarmate? Întrebă Kyo.

— Nu de Gărzile Roşii ne pasă nouă. Ne era frică să nu treacă de partea lor.

Lumina farului reveni, proiectând pe pereţii albi două umbre enorme, umbra lui Possoz şi cea a lui Kyo şi se întoarse de unde venise în clipa când hamalii intrară în biroul lui Possoz. Patru, cinci, şase, şapte. Erau în salopete. Unul, cu pieptul gol. Toţi aveau cătuşe. Nu semănau unul cu altul, dar de fapt nu le puteai vedea bine mutrele, în odaia cufundată în umbră. Simţeai însă cumplita ură care le mocnea în suflet. Intrase şi garda făcută din doi soldaţi cu pistoale în mână. Hamalii, stăteau strâns lipiţi unul de altul, alcătuind un fagure din care ţâşneau şi frica şi ura.

— Gărzile Roşii sunt muncitorii, spuse Possoz vorbind în limba chineză.

Linişte.

— Dacă stau de gardă, o fac pentru a păzi Revoluţia, nu propriile lor persoane.

— Şi pentru o bucată de pâine, zise unul din hamali.

— E drept ca raţiile să fie împărţite celor care luptă. Ce vreţi voi? Să le tragem la sorţi?

— Să fie împărţite tuturor.

— De-abia mai ajung. Nici pentru cei care luptă nu avem Guvernul e hotărât să fie cât se poate de indulgent faţă de proletari, chiar când o apucă pe un drum greşit. Dacă Gărzile Roşii ar fi lichidate pretutindeni, generalii şi străinii vor redeveni stăpâni pe situaţie, aşa cum au fost mai înainte. Ştiţi şi voi… Ce vreţi? Asta vreţi?

— Înainte aveam ce mânca.

— Nu, zise Kyo, adresându-se muncitorilor. Nici înainte n-aveam ce pune în gură. Ştiu. Am fost docher. Şi, dacă e vorba să crăpăm, să crăpăm ca să devenim oameni.

Toţi ochii se măriră şi se aţintiră asupra lui Kyo, căci toţi voiau să vadă bine insul ce aducea a japonez şi care vorbea chinezeşte cu accentul specific oamenilor din Nord. Zisese pj fusese docher.

— Vorbe în vânt, spuse unul din prizonieri, pe şoptite.

— Da, reluă altul. Toţi avem dreptul să facem grevă şi să jjiurim de foame. Frate-meu e în armată. De ce au fost goniţi din divizia lui toţi cei care au cerut înfiinţarea uniunilor de soldaţi?

Începuseră să vorbească ameninţător şi din ce în ce mai tare.

— Socotiţi că Revoluţia din Rusia a luat sfârşit în ziua când a început? Întrebă Possoz.

— Ruşii au făcut ce s-au priceput.

Era inutil să se mai continue discuţia. Trebuia însă să afle în ce măsură şi cât de adânc pătrunsese Revoluţia în rândurile lor.

— Atacul Gărzilor Roşii este o acţiune contrarevoluţionară, şi ca atare este pasibilă de pedeapsa cu moartea. Ştiţi asta.

Un moment de tăcere.

— Ce veţi face dacă veţi fi puşi în libertate?

Se uitară unii la alţii. În penumbră, nu se putea descifra ce zăcea în ochii lor.

Kyo simţi că în aer începuse să plutească acel iz specific târgurilor chinezeşti, pe care-l ştia din alte ciocniri care avuseseră loc de când începuse Revoluţia.

— Adică dacă vom munci?

— Dacă va fi de lucru.

— Atunci, în răstimp, dacă Gărzile Roşii ne împiedică să mâncăm, le vom ataca. N-am pus nici un dumicat în gură de trei zile. Niciunul.

— E adevărat că în închisori se dă de mâncare prizonierilor? Întrebă unul din hamali care nu scosese nici o vorbă Până atunci.

— Vei avea ocazia să constaţi.

— Aici e aici, reluă Possoz, adresându-se lui Kyo în limba franceză. Au început să creadă că în închisoare vor mânca re. Geşte.

— De ce n-ai încercat să ajungi la o înţelegere, de vreme ce ai dat ordin să fie aduşi aici?

Possoz dădu din umeri, covârşit de situaţia în care se afla.

— Ascultă-mă băiete, am dat ordin să fie adusji nădăjduind că-mi vor spune altceva. Când te gândeşti că mal sunt şi alţii, oameni care muncesc între cincisprezece şi şaisprezece ore pe zi, fără să revendice nimic… Şi aşa vor fă. Ce până se vor potoli lucrurile, până…

Vorbise cu un uşor accent elveţian care îl surprinse pe Kyo.

Possoz începu să zâmbească şi dinţii îi sclipiră, aşa cum sclipiseră şi ochii hamalilor mai adineauri, în lumina tulbure din cameră.

— Ai avut noroc să-ţi păstrezi dinţii intacţi, zise Kyo. Mai ales când stai mult la ţară, cum ai stat tu.

— Te înşeli, puişor. Sunt falşi. Mi-am pus o proteză la Shanghai. Dentiştii nu au nimic de-a face cu Revoluţia. Hai să vorbim despre tine. De ce-ai venit aici? Ai venit în calitate de delegat?

Kyo îi spuse cum stăteau lucrurile, fără a pomeni numele lui Cen. Possoz îl ascultă cu mare atenţie. Părea din ce în ce mai îngrijorat.

— Vezi tu, măi băiete… Nu zic că nu se poate întâmpla, dar cred că ar fi o mare pacoste. Am fost ceasornicar timp de cincisprezece ani. Ştiu că orice rotiţă depinde ce toate celelalte. Dacă n-ai încredere în Internaţională, trebuie să ieşi din partid.

— O jumătate din cei care fac parte din Internaţională socot că trebuie să înfiinţăm Soviete.

— Există o linie generală care ne ghidează. Trebuie s-o urmăm.

— Şi ca atare, să predăm armele! O linie care ne împinge să tragem în proletariat, este prin definiţie, greşită şi nocivă. Acum când ţăranii pun mâna pe pământuri, generalii &c tot ce pot pentru a compromite câteva trupe comuniste, prin

^preaolii. Tu ce-ai face? Ai accepta – da sau nu?

— Să tragi asupra ţăranilor?

— Nimeni nu e perfect, băiete. Ce-aş face? Aş trage în aer, şi probabil aşa şi fac prietenii noştri. Aş prefera să nu se ajungă la asta. Dar nu asta e problema cea mai importantă.

— Ascultă-mă bătrâne… Ştii ce impresie am… Parcă aş sta să privesc un tip care ridică puşca şi o îndreaptă spre tine şi aş sta de vorbă cu cineva despre primejdia pe care o prezintă existenţa gloanţelor. Jiang Jieshi n-are încotro. Vrea, nu vrea, trebuie să ne masacreze. Şi aşa se vor petrece ulterior lucrurile şi cu generalii de aici, „aliaţii” noştri. E logic – logica lor. Ne vom lăsa măcelăriţi, fără a fi putut menţine demnitatea Partidului, pe care îl ducem de altfel în fiecare zi la bordel, cu generali cu tot, ca şi cum acolo i-ar fi locul…

— Dacă fiecare acţionează cum i se năzare, se duce dracului toată treaba. Dacă Internaţionala reuşeşte, se va striga „Bravo” şi pe bună dreptate. Dacă însă ne apucăm să o subminăm, va rata, fără doar şi poate. Esenţialul e să izbutească. Am auzit şi eu că s-au dat dispoziţii comuniştilor să tragă în ţărani… Ştiu că aşa umblă vorba. Dar tu, tu ai putea pune mâna-n foc că aşa stau lucrurile? Ai văzut cu ochii tăi? Îmi dau seama că nu vorbeşti aşa ca să mă iriţi cu tot dinadinsul, totuşi… Nu cumva vrei să te convingi că e aşa fiindcă fapta amintită ar veni în sprijinul teoriei tale?

— Şi dacă n-ar fi adevărat, e foarte grav că printre ai noştri circulă acest zvon. Nu e momentul să începem o anchetă care ar dura pe puţin şase luni.

Discuţia nu mai avea rost. De altfel, nu pe Possoz voia să-l convingă, ci pe oamenii din Shanghai şi, fără doar şi poate, în clipa de faţă se convinseseră. Scena la care asistase stătea drept mărturie. Nu mai avea decât o singură dorinţă. Să plece.

În birou intră un subofiţer chinez, cu faţa atât de lungă tacit părea unidimensionată. Mergea, îndoindu-se din şale, evocând acele figurine din fildeş care nu pot să stea altfel decât aplecate, de vreme ce sunt făcute din colţi de elefant.

— Am pus mâna pe un om care s-a îmbarcat în clandestin.

Lui Kyo i se tăie răsuflarea.

— Zice că a primit de la dumneavoastră autorizaţia de a pleca din Hankou. E vorba de un negustor.

Kyo trase adânc aer în piept.

— N-am dat nici o autorizaţie, zise Possoz. Nu mă prj. Veste. Să fie dus la Poliţie.

Când era vorba de un om bogat, la Poliţie se găsea întot-deauna cineva care să-l ajute. Izbutea să stea de vorbă cu cine trebuia şi să-l mituiască. Mai bine aşa decât să te laşi împuşcat fără să te aperi.

— Stai puţin!

Possoz scoase o hârtie de sub mapă şi începu să citească pe şoptite câteva nume.

— Bine. E trecut pe lista mea. A fost deci semnalat. E de resortul Poliţiei. Să se descurce.

Subofiţerul plecă. Lista, o foaie ruptă dintr-un carnet, rămăsese pe sugativă. Kyo nu-şi putea lua gândul de la Cen.

— Pe listă se află numele celor care ne-au fost semnalaţi, zise Possoz, care văzuse că privirea lui Kyo era aţintită pe hârtie. Ultimii ne-au fost indicaţi la telefon înainte de ieşirea din port a vapoarelor.

— Pot să arunc o privire?

Possoz în întinse fila de caiet. Paisprezece nume. Cen nu figura pe listă. Era imposibil ca Vologhin să nu fi înţeles că Cen avea de gând să părăsească oraşul cât mai repede posibil. Şi chiar de n-ar fi priceput, desigur că, din prudenţă îl avertizase pe Possoz, „Internaţionala nu doreşte să-şi ia răspunderea asasinării lui Jiang Jieshi, dar poate că ar accepta cu inima împăcată, ca această nenorocire să aibă loc. Oare din această cauză Vologhin vorbise în doi peri?”

Kyo îi înmână lui Possoz lista.

„Voi pleca”, spusese Cen.

Nu era greu să explici din ce cauză voia să plece, dar explicaţia nu era de-ajuns. Sosirea neaşteptată la Hankou a lui Cen, reticenţele lui Vologhin, lista… Kyo înţelegea toate astea.

Lotuşi. Fiecare din gesturile lui Cen îl mâna spre asasinat, parcă tot ce se întâmpla era hotărât de destin.

Câteva efemeride zumzăiau în jurul lămpii.

Poate că şi Cen este o efemeridă care secretează propria jui lumină, cea care îl va duce la pieire. Poate că omul…

Oare nu suntem în stare, să vedem decât destinul altora? Şi el? Ce era oare dacă nu o efemeridă, dorind, cum dorea, s'â plece la Shanghai cât mai devreme posibil, ca să poată menţine cu orice preţ secţiile?

Ofiţerul se reîntoarse, aşa încât Kyo putu să-şi ia rămas bun de la Possoz, fără a mai schimba vreo vorbă.

Afară, regăsi pacea ivită din noapte. Nu se auzea nici o sirenă, nimic altceva decât clipocitul apei din port. De-a lungul malului, în preajma felinarelor, dormeau hamalii, zăcând pe trotuare ca cei aflaţi într-o leprozerie. Din loc în loc, câte un afiş roşu, lipit pe gurile de scurgere. Pe afiş, un singur cuvânt: FOAME.

Ca mai adineauri, când mergea încă alături de Cen, Kyo simţi că în întreaga Chină, de la vest şi până în centrul Europei, mii de oameni şovăiau, ca şi el, sfârşiţi de gândul că trebuie să aleagă între disciplină şi masacrul partizanilor lor. Hamalii care protestau nu înţelegeau despre ce era vorba. Şi de ar fi înţeles, cum s-ar fi putut oare hotărî să aleagă sacrificiul aici, în acest oraş, de la care Occidentul aştepta să hotărască soarta a patru sute de milioane de oameni? Oraşul dormea pe malul apei. Un somn agitat, bântuit de foamete, de neputinţă, de mizerie… Şi de ură?

Partea a patra 11 APRILIE

Orele douăsprezece şi jumătate

Clappique, aproape singur în holul micului hotel Gro-svenor.

— Mobile de nuc, sticle cu băuturi alcoolice, şi drapele – muta de colo până colo o scrumieră.

În bar intră contele Chpilewski. Clappique făcu mototol peticul de hârtie pe care notase cadourile – imaginare – pe care avea să le facă prietenilor săi.

— Spune-mi, zise Clappique, în sătuleţul ăsta însorit îţi merg bine afacerile?

— Deloc, dar sper că la sfârşitul lunii situaţia se va îmbunătăţi. Mă ocup cu plasarea alimentelor. Evident, europenilor.

În pofida hainelor lui albe – purta un costum obişnuit – contele cu nasul lui coroiat, fruntea golaşă, părul cărunt dat pe spate şi pomeţii proeminenţi, îţi dădea impresia că e un vultur deghizat. Monoclul din ochiul stâng accentua caracterul insolit al personajului.

— Toată problema s-ar rezolva dacă aş găsi douăzeci de mii de franci. Cu această sumă m-aş putea descurca onorabil în domeniul alimentar.

— Vino să te strâng în braţe, drăguţule! Dacă am înţeles bine, doreşti un loc modest, nu onorabil în negoţul cu alimente. Bravo!

— Nu bănuiam că ştiaţi atâtea lucruri şi că le cântăriseţi atât de bine.

Clappique privea vulturul cu coada ochiului. Fără îndoială că fusese un spadasin de mare clasă la regimentul său din Cracovia.

— Eu? Fugi de-acolo! Mă scoţi din fire! Dacă aş avea atâta bănet l-aş folosi, aşa cum făcea un înalt funcţionar din Sumatra, ori de câte ori se întorcea la el acasă ca să-şi mângâie lalelele. Trebuie să spun că făcea o escală pe coasta i – asta se petrecea cam prin anul 1860 – ca să scotocească comorile aflate la Mecca. Se pare că într-o hrubă se află comori inestimabile. Pelerinii aruncă acolo tot felul de ot) jecte făcute din aur. Eu, zău aşa, aş dori să-mi petrec viaţa într-o văgăună de genul ăsta… Mă rog, amatorul de lalele de gare vorbeam a moştenit de la nu ştiu cine o mare sumă de baniS-a dus în Antile ca să-şi recruteze echipajul apoi a pornit spre Mecca pentru a lua oraşul prin surprindere, cu marinarii lui – nişte tâlhari – şi cu armele lui moderne: puşti cu două gloanţe, baionete ultimul tip şi câte altele… Mă rog… Se urcă la bord… Şi cu asta basta!

Clappique îşi puse degetul arătător la buze, savurând curiozitatea polonezului, care cu greu putea fi deosebită de interesul manifestat de un complice.

— Şi cum ziceam… Au plecat. Marinarii l-au măcelărit cât s-au priceput ei de bine, şi au pornit la drum, dedându-se la piraterii obişnuite pe nu mai ştiu care mare. Oameni fără nici un pic de fantezie. E o poveste adevărată şi mai ales morală. Dacă, aşa cum am mai spus, te bizui pe mine pentru a-ţi face rost de douăzeci de mii de biştari, îţi voi spune: Curată nebunie! Dacă vrei însă să te pun în contact cu oameni pricepuţi în alişverişuri bune. De vreme ce, pentru orice afacere, trebuie să plătesc un tribut afurisitei ăleia de poliţie, prefer să-ţi dau dumitale banii. Dar, acum când casele ard ca nişte chibrituri, nu prea cred că opiumul sau cocaina…

Clappique începu iar să mute de colo până colo scrumiera din faţa lui.

— Am venit să stăm de vorbă, zise Chpilewski, fiindcă, dacă vreau să reuşesc, trebuie să vorbesc cu cineva… Ar fi fost, poate, mai bine să aştept. Voiam să-ţi fac un serviciu când ţi-am propus să bem aici un păhărel – aşa că îţi spun: Pleacă din Shanghai. Mâine!

— E, he, he! Zise Clappique, ca şi cum s-ar fi străduit să redea notele unei game ascendente.

Ca un ecou, claxonul unui automobil completă arpegiul.

— Ai vrea să-mi spui de ce trebuie să plec?

— Fiindcă trebuie. Şi poliţia e bună la ceva, cum ziceai. Pleacă!

Clappique îşi dădu seama că n-avea rost să insiste. Preţ de o clipă, se întrebă dacă nu era o manevră menită să-l de^ termine să-i dea contelui suma cerută. Ce prostie!

— Şi de ce anume trebuie să-mi iau tălpăşiţa mâine? Se uită împrejur. Barul nichelat, sticlele… Să se despartă de atâtea lucruri de care se legase ca de nişte prieteni…

— Da, mâine. Cel mai târziu. Dar îmi dau seama că nu vei pleca. Cel puţin mi-am făcut datoria. Te-am prevenit.

Clappique fu cuprins de un sentiment de recunoştinţă, din care nu lipsea însă neîncrederea în sfatul ce-i fusese dat, mai ales că Chpilewski nu-i spusese ce primejdie îl paşte.

— Să fi avut mai mult noroc decât îmi închipuisem? Zise polonezul. Îl luă de braţ pe Clappique şi adăugă: Pleacă. Se vorbeşte despre ceva care s-a întâmplat pe un vapor…

— Eu nu sunt deloc implicat!

— Pleacă!

— Poţi să-mi spui dacă bătrânul Gisors este şi el vizat?

— Nu cred. Mai degrabă fiul său.

Fără doar şi poate, polonezul era bine informat. Clappique îi luă mâna şi o puse într-ale lui.

— Regret că n-am bani ca să te pot ajuta să faci afacerea. Poate ai venit să mă salvezi. Mai am câteva statuete de preţ. Ţi le dăruiesc.

— Nu.

— De ce nu vrei?

— Nu.

— Aha! Cred că înţeleg… Să nu mai zic nimic? Bine. Totuşi aş dori să aflu de ce nu vrei să primeşti statuetele.

Chpilewski se uită lung la el.

— Când ai dus viaţa pe care am dus-o eu, zise polonezul, cum oare aş putea face… Mă rog, cum mi-aş putea face meseria fără să pun ceva şi pe celălalt talger.

— Nu cred că există multe meserii care să nu te oblige să echilibrezi balanţa.

— Da, aşa cred şi eu… Nu vă puteţi închipui cât de prost sunt păzite magazinele.

Ce legătură are?… Dădu să întrebe Clappique, dar se răzgândi. Ştia, din experienţă, că frazele care au aerul că nu

Je leagă spun mai întotdeauna ceva. Ţinea cu tot dinadinsul «3 facă un serviciu interlocutorului său, dacă nu altul cel de a-i da prilejul să vorbească. Cuvintele rostite mai adineauri îl ţugreţoşaseră.

— Supraveghezi magazinele?

În ochii lui Clappique, poliţia era alcătuită dintr-un amalgam de combinaţii şi de şantaje, o instituţie care avea sarcina să perceapă impozite clandestine fumătorilor de opium şi cazi-Bourilor. Poliţiştii cu care avusese el de a face (mai ales Chpilewski) erau adversarii declaraţi şi în acelaşi timp complicii celor pe care-i storceau de parale. Lui Clappique îi era şi silă şi frică de delatori.

Omul din faţa lui luă iar cuvântul.

— Supraveghez? Nu, nu e cuvântul potrivit. Cum să zic… Dimpotrivă.

— Ia te uită! Vă alegeţi şi dumneavoastră cu câte ceva?

— E vorba numai de jucării… N-am bani să-i cumpăr băieţaşului meu. Şi mă doare… Cu atât mai mult cu cât, ăsta e adevărul, nu-l iubesc decât atunci când îi pot face o – cum să zic?

— O bucurie. Nu ştiu cum să-l înveselesc decât aducân-du-i jucării. Mă simt prost.

— Bine omule, de ce nu vrei să iei statuile mele? Nu pe toate, dar…

— Te rog, te rog mult de tot. Şi, cum spuneam, trec prin magazine şi spun: – îşi dădu capul pe spate, şi fixă pe faţa lui crispată monoclul în ochiul stâng – „Sunt inventator. Inventator şi, ca atare, şi constructor. Am venit ca să văd ce modele aveţi.” Mă lasă să mă uit. Iau o jucărie. Atât. Uneori sunt cu ochii pe mine. Se întâmplă destul de rar.

— Şi dacă te-ar prinde asupra faptului?

Contele îşi scoase portofelul din buzunar şi-i arătă lui Clappique legitimaţia de poliţist. Îl puse la loc şi făcu un gest care putea să însemne orice.

— Uneori am bani şi cumpăr. Alteori s-ar putea să fiu gonit din magazin. Mă rog. Se întâmplă atâtea lucruri pe lume…

Mirat la culme, Clappique îşi dădu seama că în el zăcea un om serios, capabil de a face ceva. Cum nu i se mai întâmplase niciodată să simtă că are vreo responsabilitate Clappique căzu pe gânduri.

„Trebuie să-l previn pe Kyo Gisors”, îşi zise.

Ora unu Cen mergea pe chei, ţinând o servietă sub braţ, întâlnindu-se la fiecare pas cu europeni pe care-i ştia din vedere. La ora asta se duceau să-şi ia aperitivul la clubul din Shanghai, sau în unul din hotelurile din apropiere.

Cineva aflat în spatele lui îi puse mâna pe umăr. Cen tresări. Pipăi buzunarul unde îşi băgase revolverul.

— A trecut multă vreme de la ultima noastră întâlnire. N-ai vrea oare…

Cen întoarse capul. Cel care i se adresase era pastorul Smithson, primul său maestru spiritual. Îl recunoscu din prima clipă deşi faţa lui frumoasă fusese răvăşită de anii scurşi.

— Să facem câţiva paşi împreună?

Cen se gândi, nu fără oarecare ironie, că era preferabil să fie văzut mergând alături de un alb. Avea o bombă în servietă.

În dimineaţa respectivă se îmbrăcase în haine europeneşti care îi stinghereau nu numai mişcările ci şi felul lui de a gândi. Prezenţa pastorului completa costumul în care se deghizase. Acceptă propunerea şi dintr-o nedesluşită superstiţie şi, mai ales, pentru a nu-l jigni pe pastor.

În cursul dimineţii numărase – preţ de un minut – automobilele care treceau pe lângă el pentru a şti dacă avea să izbutească sau nu. Dacă totalul dădea un număr par… Era exasperat de propriile lui reacţii. Da, era mai bine să stea de vorbă cu Smithson. Poate avea să se potolească.

Pastorul îşi dădu seama că era într-o stare de surescitare, dar se înşela asupra cauzei care o provocase.

— Suferi, Cen?

— Nu.

Cen se gândea uneori la fostul său profesor, cu afecţiune, umbrită de altminteri de ranchiună. Bătrânul îl luă de braţ şi spuse:

— În fiecare zi, Cen, mă rog pentru tine. Cu ce ai înlocuit credinţa de care te-ai lepădat?

În ochii pastorului se citea afecţiunea profundă, părinte-^g pe care i-o purta. Părea să-i ofere din nou întregul său suflet.

_Nu fac parte dintre cei cărora fericirea le iese în cale, spuse Cen, după o clipă de şovăire.

— Pe lume nu există numai fericire, Cen. Există şi pace.

— Nu! Nu pentru mine.

— Pacea e hărăzită tuturor.

Pastorul închise ochii şi Cen avu impresia că duce de braţ un orb.

— Eu, nu caut pacea. Caut… Exact contrariul ei. Smithson se uită la el.

— Păzeşte-te de trufie!

— De ce sunteţi atât de sigur că n-am găsit adevărata mea credinţă?

— Care politică va putea da socoteală de durerea lumii?

— Prefer să contribui la diminuarea durerii decât să dau socoteală. Tonul pe care îmi vorbiţi e impregnat de omenie. Nu-mi place omenia plămădită din contemplarea suferinţei.

— Eşti sigur, Cen, că există şi o altă cale?

— Staţi puţin… E greu de explicat. Există şi alta… Cel puţin a mea nu este alcătuită numai din contemplarea suferinţei

— Ce crez politic poate distruge moartea?

Pastorul nu părea să fi pus vreo întrebare… În glasul lui era o mare tristeţe. Cen îşi aduse aminte de convorbirile lui cu Gisors. Nu-l mai revăzuse. Gisors se slujise numai de inteligenţa lui, fără să ceară sprijin lui Dumnezeu.

— V-am spus că nu caut pacea.

— Pacea…

Pastorul tăcu. Merseră câtva timp fără ca vreunul din ei să rostească vreun cuvânt.

— Află de la mine, puiule, că nimeni nu-şi cunoaşte kcât propria lui durere.

Îl strânse de braţ şi adăugă:

— Crezi oare că o viaţă cu adevărat religioasă poate r alcătuită din altceva decât din convertiri zilnice?

Amândoi mergeau cu ochii în pământ, nemaicomunicâmj unul cu altul decât prin braţele lor strânse.

— Da, o convertire zilnică, reluă pastorul, cu voce obo. Sită, de parcă vorbele rostite de el n-ar mai fi fost ecoul unej obsesii.

Cen nu răspunse.

Omul de lângă el vorbea despre el însuşi şi spunea ade-vărul. Asemenea lui, Smithson îşi trăia gândurile. Nu era, ca mulţi alţii, o fiinţă dornică să-şi potolească foamea înghiţind orice.

Cen simţi că braţul lui stâng era strâns legat de cel al pa. Storului. În cel drept ţinea servieta cu bomba.

Mărturisirea făcută cu un glas de taină conferea pastorului o nouă şi patetică dimensiune. Cen, aflat în preajma unui asasinat, simţea ca şi cum ar fi fost a lui, angoasa celuilalt.

— În fiecare noapte, Cen, mă voi ruga lui Dumnezeu să te ferească de trufie. Mă rog îndeosebi noaptea, întunericul este mai prielnic rugăciunii. Dacă te va blagoslovi dându-ţi umilinţa, vei scăpa. De-abia acum îţi regăsesc privirea. Adineauri n-am putut…

Nu prin vorbe, ci prin durerea care-l mistuia pe pastor, Cen se simţea legat de el. Ultima frază rostită de Smithson, acea frază ce se ivise pe buzele unui păcătos care credea că îl putea momi, stârni în sufletul lui Cen o mânie care creştea mereu fără a putea totuşi alunga mila faţă de celălalt. Nu mai era în stare să desluşească ce anume se petrecea în sufletul lui.

— Ascultaţi bine ce vă spun. Peste două ore voi ucide un om, spuse privindu-l pe pastor drept în ochi. Fără să ştie de ce anume, ridică mâna, o mână care tremura – voind să-i atingă faţa. Se răzgândi şi o puse pe reverul vestonului său elegant.

— Te vei izbi mereu de privirea din ochii mei, nu e aşa zise Smithson.

Jjtiie. Smithson îi acoperi mâna cu a lui. Rămaseră aşa, în Jjjlocul trotuarului ca şi cum ar fi fost gata să se ia la trântă. Ţjn trecător se opri din drum. Era un european şi avu impresia $ cei doi se certau.

— E o minciună, o cumplită minciună, şopti pastorul.

Braţul lui Cen căzu de-a lungul corpului. Nu-i venea nici ^car să râdă.

„O minciună!” zice Cen, adresându-se trecătorului.

Omul dădu din umeri şi-şi văzu de drum.

Cen plecă şi el iuţind pasul.

Merse mai bine de un kilometru până ajunse în locul unde îşi dăduse întâlnire cu tovarăşii săi. Îşi jucau bine rolurile. Cu pălării de fetru pe cap, şi îmbrăcaţi cum erau în haine corecte, păreau să fie nişte funcţionari care pornesc la slujbă cu o servietă sub braţ. Numai că unul din ei avea în servietă o bombă şi celălalt, grenade.

Suen, un chinez ce semăna cu Pieile Roşii, părea dus pe gjnduri. Celălalt se numea Pei… Niciodată Cen nu-şi dăduse seama cât de tânăr era. Un adolescent. Poate şi din cauza ochelarilor cu rame de baga. Porniră toţi trei la drum. Ajunseră în Bulevardul celor Două Republici. Toate prăvăliile erau deschise. Înviaseră sub cerul posomorit.

Automobilul lui Jiang Jieshi trebuia să sosească în bulevard venind dintr-o străduţă laterală. Avea să fie nevoit să-şi încetinească mersul pentru a întoarce. Cât despre ei… Trebuiau să fie cu/) chii în patru şi să arunce bomba când automobilul îşi va reduce viteza.

Jiang Jieshi trecea în fiecare zi între ora unu şi unu şi jumătate, căci generalul prânzea ca în Europa. Era deci neapărat necesar ca omul postat la răspântie să-i anunţe pe ceilalţi doi chiar în clipa când avea să vadă automobilul intrând ta străduţă. Faptul că în faţa lui se afla un magazin de antichităţi îi venea în ajutor. În afară de cazul când negustorul ar fi fost agent al poliţiei.

Cen voia să supravegheze chiar el străduţa aşa încât hotărî ca Pei să rămână pe bulevard, foarte aproape de locul „~Nu' EraTingur Din nou singur. Ridică iar mâna şi dege «Me maşina avea să întoarcă, încetinindu-şi mersul, iar tele i se agăţară de haina pastorului ca şi cum ar fi dorit să-l *» en, tot pe bulevard, dar la oarecare distanţă de Pei.

El, Cen, avea să-i prevină şi tot el avea să lanseze pnnia bombă. Dacă automobilul nu se oprea, fie că fusese atins, fje că scăpase, ceilalţi doi aveau să arunce, la rândul lor, bombe, le. Dacă automobilul se oprea, cei doi trebuiau să se apropje Străduţa era prea îngustă pentru ca maşina să se poată înto! Arce din drum. Aici era punctul vulnerabil. Gărzile cate stăteau pe scara automobilului aveau să tragă în oricine ar fi încercat să se apropie.

Cen şi tovarăşii lui trebuiau să se despartă. Erau desigur şi câţiva turnători pe parcursul drumului generalului. Insta-lat într-un bar chinezesc, Pei avea să vadă ce va face Cen, şi Suen aflat la o distanţă mai mare, avea să aştepte până ce Pei va ieşi din bar. Era probabil ca cel puţin unul din ei să mo-ară. Cen, desigur. Nu îndrăzneau să mai scoată vreo vorbă, se despărţiră fără să-şi strângă mâna.

Cen intră în prăvălia anticarului şi ceru să i se arate micile statui din bronz descoperite de curând cu ocazia unor săpături. Negustorul scoase dintr-un sertar un maldăr de cu-tiuţe îmbrăcate în satin violet, le puse pe tejghea şi începu să le aranjeze.

Nu era din Shanghai. Un chinez din Nord sau din Turkestan… Avea o barbă lungă dar rară. Judecind după ochii lui cârpiţi părea să fie un musulman din păturile de jos, impresie confirmată de zâmbetul lui mieros. Totuşi, mutra lui şi nasul teşit spuneau altceva.

Persoana care putea denunţa un om aflat cu o bombă în mână pe parcursul drumului străbătut de general avea să primească o importantă sumă de bani şi să se bucure de o înaltă consideraţie printre ai săi. Acest burghez bogat putea fi un sincer admirator al lui Jiang Jieshi.

— Sunteţi de mai multă vreme aici? Întrebă negustorul.

Cine şi ce putea fi acel bizar client, se întreba desigur în sinea lui. Părea stingherit, băţos şi deloc dornic de a vedea obiectele puse pe tejghea. O prezenţă neliniştitoare. Tânărul nu se simţea la largul lui, îmbrăcat, cum era, în haine la modă în Europa. Era simpatic… Cu toate că faţa lui părea cioplită cu dalta, buzele cărnoase spuneau altceva. Era simpatic. Să fi fost fiul vreunui ţăran bogat din nordul ţării'

— Ii fermieri nu colecţionează statuete antice. Să fi fost emisarul vreunui european? Nu arăta ca un curier obişnuit. J0 orice caz, privea obiectele puse pe tejghea cu prea puţin interes ca să poată fi un amator de artă. Se gândea la altceva.

De fapt, Cen începuse să supravegheze strada. Din prăvălie putea vedea ce se întâmplă pe o distanţă de o sută de metri. Peste cât timp avea să se ivească automobilul? Cum oare ar fi putut socoti, sub privirea iscoditoare a dobitocului jluia? Trebuia să zică ceva. Era stupid să tacă cum tăcuse de când intrase în prăvălie:

— Am trăit în alt ţinut… Am plecat din cauza războiului. Celălalt nu avea să întârzie mult pentru a-i pune o nouă întrebare. Cen simţea că prezenţa lui în magazin îl neliniştea pe negustor. Se întreba dacă oare nu cumva era un hoţ venit să examineze magazinul pentru a-l prăda când în oraş avea să izbucnească o nouă răzmeriţă? Totuşi, tânărul ăsta nu e dornic să vadă lucruri de preţ, îşi zise negustorul. Numai statuete de bronz şi fibule ornate cu capete de vulpi, nu prea scumpe. Japonezilor le plac vulpile. Clientul ăsta nu era japonez. Trebuia să-i pună alte întrebări, mai meşteşugite.

— Locuiţi, desigur, în Hupe? Se pare că viaţa e foarte grea acum în provinciile din centrul ţării.

Cen se întrebă dacă era bine sau nu să facă pe surdul. Nu îndrăzni, de frică să nu pară şi mai bizar.

— Am plecat de acolo.

Când vorbea în limba chineză, frazele rostite de Cen erau întotdeauna foarte scurte. Îşi exprima gândurile fără a se folosi de expresiile curente… Acum se gândea că ar fi trebuit să înceapă tocmeala.

— Cât costă? Întrebă, arătând cu degetul una din fibule-le ornate cu un cap de vulpe, una din cele multe aflate în morminte.

— Cincisprezece dolari.

— Cred că opt dolari ar fi fost un preţ bun.

— Pentru o piesă de asemenea valoare? Cum vă puteţi închipui? Vă rog să mă credeţi că eu am dat pe ea zece dolari…

În loc să-i răspundă, Cen se uită pe fereastră. Pei stătea l*o măsuţă din barul cu ferestrele deschise. Pe lentilele ochelaT

Rilor lui se hârjoneau câteva raze de soare. Pei nu-l putea din cauza geamului magazinului de antichităţi, dar avea vadă când va ieşi în stradă.

— N-aş putea da mai mult de nouă, zise Cen ca şi cu^ ar fi stat mult în cumpănă. Şi ca să-l cumpăr ar trebui să renunţ la multe lucruri care mi-ar fi necesare.

Fn unele împrejurări, folosea şi el cu mare uşurinţă for. Mulele rituale.

— E primul târg pe care-l fac azi, spuse anticarul. Poate că ar trebui să accept să pierd un dolar, căci prima afacere încheiată este de bun augur…

Strada era pustie. O trăsurică… Două… Trei. Doi oameni ieşiră din casele lor. Şi un câine. Oamenii o luară la dreapta. Trăsurică trecuse strada. Acum nu mai era ţipenie de om. Numai câinele.

— N-aţi fi dispus să daţi doi dolari şi jumătate?

— Pentru a vă exprima simpatia pe care mi-o inspiraţi… Negustorul îi arătă o altă vulpe, făcută din porţelan.

Începu din nou tocmeala.

Din momentul când Cen plătise, negustorul începuse să aibă mai multă încredere în el. Îi conferise dreptul de a sta să cugete. Cen se gândea la preţul pe care avea să-l ofere. Trebuia să fie nici prea mare nici prea mic, în raport cu valoarea obiectului. Meditaţia nu avea să-i fie tulburată.

„La ora asta, automobilul merge pe această stradă cu o viteză de 40 de kilometri pe oră. Mai mult de un kilometru în două minute. Va fi în câmpul meu vizual un minut fără câteva secunde. E puţin. Ar trebui ca Pei să-şi ţină întruna ochii aţintiţi pe uşa magazinului…”

Nu trecea nici o maşină… Câteva biciclete…

Cen începu iar să se târguiască… De data aceasta pentru o cataramă făcută din jad. Nu se învoi, când negustorul îi spuse preţul şi zise că avea să discute mai târziu. Unul din băieţii de prăvălie aduse ceai.

Trebuia să mai stea în magazin, aşa încât fu nevoit să mai cumpere un alt cap de vulpe făcut din cristal, pe care negustorul nu cerea decât trei dolari. Totuşi, proprietarul magazinului nu părea să aibă totală încredere în el.

— Mai am şi alte piese, autentice, cu nişte vulpi foarte frumoase. Dar sunt piese de foarte mare valoare, aşa că nu le tjn în magazin. Am putea fixa o întâlnire…

' Cen nu scoase nici o vorbă.

—.la rigoare aş putea trimite pe unul din vânzători să je aducă aici…

— Nu mă interesează piesele de mare valoare. Din păcate nu am destui bani.

Nu era deci vorba de un hoţ. Nici măcar nu ceruse să le vadă. Negustorul puse din nou la vedere catarama din jad, mânuind-o cu mare grijă. În ciuda vorbelor care se iveau, una câte una, pe buzele de catifea cam gelatinoasă, în ciuda privirilor lacome din ochii celui ce-i stătea în faţă, negustorul îşi dădu seama că avea de-a face cu un om indiferent, care se afla undeva departe… Totuşi nu el îi arătase catarama. Cel din faţa lui o dibuise şi o alesese. Tocmeala seamănă cu dragostea. Trebuie ca cei doi să colaboreze… Negustorul făcea dragoste cu o scândură. De ce oare venise în magazin? Deodată negustorul ghici… Era un tânăr care voia să seducă prostituatele japoneze din Ciapei. Cam pueril. Aflase că prostituatele au un adevărat cult pentru vulpi. Cumpăra, dar nu pentru el, ci pentru a le oferi cine ştie cărei chelneriţe sau cine ştie cărei gheişe.

Cen nu se gândea decât la automobilul care trebuia să sosească, şi la timpul pe care-l va avea la dispoziţie pentru a deschide servieta, a scoate bomba şi a o arunca.

„Da, dar gheişelor nu le plac obiectele găsite în morminte. Poate că vulpile fac excepţie. Tânărul cumpărase şi o vulpe de cristal, ba chiar două, una de cristal, alta de porţelan…”

Cutiuţele, unele închise, altele deschise, erau la vedere. Cei doi băieţi de prăvălie stăteau cu coatele pe masă şi se uitau la ele. Unul din ei şi le sprijinise de servieta lui Cen. Cum se tot bălăngănea pe scaun, o trăgea fără să-şi dea seama, spre margine.

Bomba se afla în partea dreaptă, la trei centimetri de marginea mesei.

Cen nu putea face nici o mişcare. Până la urmă izbuti să-şi întindă braţul. Îşi trase servieta fără să întâmpine nici o greutate.' nm

Nimeni nu simţise că fusese la un pas de moarte, nimeni nu bănuise că în prăvălie era cineva care se temuse că un atentat avea să dea greş. Văzuseră doar o servietă pe care proprietarul o trăsese lângă el când băiatul de prăvălie, din neatenţie, avea s-o lase să cadă pe podea.

Deodată Cen simţi că totul devenise simplu. Lucrurile, ba chiar şi faptele nu existau. Erau doar visuri care au putere asupra noastră fiindcă noi le-o conferim… Am putea tot atât de bine să nu le-o dăm…

În acel moment auzi claxonul automobilului: Jiang Jieshi.

Îşi luă servieta, plăti, băgă în buzunar cele două pache-ţele şi ieşi din magazin. Negustorul se luă după el, ţinând în mână catarama de jad.

— Japonezele se dau în vânt după obiectele de jad. Dobitocul ăsta n-are de gând să mă lase în pace? Îşi zise

Cen.

— Mai trec eu pe aici.

Toţi negustorii ştiu ce înseamnă aceste cuvinte. Automobilul mergea mai repede decât de obicei – cel puţin aşa i se părea lui Cen – precedat de un Ford în care se afla garda generalului.

— Pleacă de aici!

În mare goană, primul automobil trecu, izbindu-se de marginea trotuarelor, zguduind detectivii aflaţi pe scară. Fordul trecu.

Cen deschise servieta şi atinse bomba înfăşurată într-un ziar. Negustorul întinse m'âna şi, strecură, surâzând, în buzunarul deschis al servietei catarama de jad… Cen era imobilizat:

— Îmi daţi cât doriţi…

— Pleacă de aici!

Uluit de acest răcnet, anticarul îl privi pe Cen cu gura căscată.

— Nu vă simţiţi bine?

Cen nu mai vedea nimic înaintea ochilor… Se moleşise ca şi cum ar fi fost pe cale să leşine… Automobilul trecea. Nu-şi putuse elibera la timp braţul.

„Clientului meu o să-i vină rău, gândi negustorul, şi să-l sprijine, dar, dintr-o dată, Cen porni repede, aproape în fugă de-a lungul străzii.

Îndurerat, negustorul, rămase locului strigând:

— Catarama! Catarama mea!

Rămăsese în servietă. Cen nu mai înţelegea ce se petrece. Fiecare din mădularele lui, din nervii lui aşteptau o detunătură care trebuia să facă să vuiască strada înainte de a se mistui sub cerul apăsător. Nu se întâmplă nimic. Automobilul cotise şi, în acest moment, trecuse chiar de locul unde fusese postat Suen. Şi boul ăla n-avea de gând să plece. De fapt, nu mai era nici o primejdie, de vreme ce dăduseră greş.

Ce făcuseră ceilalţi? Cen alergă spre ei.

— Săriţi! Hoţul! Striga anticarul. Câţiva negustori ieşiră în pragul prăvăliilor.

Cen îşi dădu seama despre ce este vorba. Furios, ar fi dorit să fugă luând cu el şi obiectul pe care avea să-l arunce în drum, dar mulţi dintre trecătorii care ieşiseră la plimbare se apropiau de el. Îl zvârli în faţa anticarului şi-şi dădu seama că nu închisese servieta. Rămăsese aşa, căscată de la trecerea automobilului, sub ochii cretinului ăluia şi ai trecătorilor. Bomba se vedea bine. Nu mai era nici măcar acoperită de hârtia în care fusese învelită. Stăpânindu-şi nervii – o clipă fusese pe punctul de a smulge învelitoarea – închise cu grijă servieta. Negustorul porni cu paşi grăbiţi spre magazinul lui. Cen o luă din nou la fugă.

— Ce s-aude? Îi zise lui Pei când ajunse în dreptul lui.

— Şi tu, ce ai de spus?

Se priviră, holbând ochii, fiecare din ei dorind să afle ce se întâmplase. Suen se apropie de ei. Îi zărise mai de mult, înlemniţi, paralizaţi de ezitări şi de veleităţi. Lumina de zi, în pofida norilor, scotea la iveală faţa de vultur blajin a lui Cen Şi mutra rotofeie a lui Pei, voind parcă să-i despartă pe cei doi oameni care stăteau înfipţi în umbrele lor scurte, proiectate pe trotuarul plin de oameni grăbiţi sau neliniştiţi.

Şi Pei, ca şi ceilalţi doi, ţinea sub braţ o servietă. Ar fi fost cazul să nu zăbovească. Nu puteau intra în vreun restaurant… În astfel de localuri nu te afli niciodată în siguranţă —

Se întâlniseră şi se despărţiseră ca să se reîntâlnească de prea multe ori pe strada asta. Şi de ce? Nu se întâmplase nimic.

— Hai să mergem la Hemmelrich, spuse Cen. Porniră la drum.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Suen.

Cen îi explică. La rândul lui, Pei îi spuse că fusese derutat de faptul că îl văzuse ieşind din magazin însoţit de negustor Se îndreptase spre postul lui, aflat la câţiva metri de coltul străzii. La Shanghai se circula pe stânga, şi automobilul o lua întotdeauna pe drumul cel mai scurt. Pei se postase deci pe trotuarul din stânga, pentru a putea lansa bomba de cât mai aproape posibil. Automobilul înainta cu mare viteză. La acea oră nu se afla nici o altă maşină pe Bulevardul celor Două Republici. Şoferul virase în voie aşa încât se apropiase de celălalt trotuar, şi mersese de-a lungul lui. Între automobil şi Pei apăruse un băiat care trăgea o trăsurică.

— Atâta pagubă, zise Cen. Sunt mii alţii ca el care nu pot trăi atât timp cât Jiang Jieshi este în viaţă.

— Am ratat.

Suen nu-şi lansase grenadele fiindcă presupusese că din moment ce tovarăşii lui nu acţionaseră, generalul nu se afla în maşină.

Porniră toţi trei la drum fără a mai scoate vreo vorbă şi merseră aşa pe lângă ziduri îngălbenite de soarele livid şi îmbibat de ceaţă. Fiecare din ei se simţea singur, sugrumat de tăcerea lui şi a străzilor pline de gunoaie şi înţesate de fire telegrafice.

— Bombele sunt intacte, spuse Cen pe şoptite. O vom lua de unde am lăsat-o.

Ceilalţi doi păreau la capătul puterilor. Sinucigaşii nu încearcă de două ori să-şi curme zilele. Tensiunea nervoasă, ajunsă la paroxism, se ostoise. Pe măsură ce înaintau spre casa lui Hemmelrich simţeau că o ciudată buimăceală luase locul disperării.

— E vina mea, zise Suen.

— E vina mea, repetă Pei.

— Terminaţi odată! Strigă Cen.

Tot felul de gânduri îi trecuseră prin minte cât timp mer-s6Se alături de ei pe acest drum blestemat. Nu trebuia să fOcedeze iar în acelaşi fel. Planul fusese prost întocmit. Era Leu să faci un altul… Totuşi, s-ar putea…

Ajunseseră în faţă magazinului lui Hemmelrich. Din fundul prăvăliei, Hemmelrich auzi o voce care întreba şi alte două care îi răspundeau. Vorbeau chinezeşte. Voci neliniştitoare, grăbite, anxioase.

Cu o zi mai înainte auzise doi ţipi cu mutre de oameni care suferă de hemoroizi. Nu veniseră, desigur, în plimbare. Jju auzea desluşit ceea ce spuneau. La catul de sus, copilul ţipa întruna.

Vocile celor de afară tăcură şi pe trotuar se profilară trei umbre. Poliţia? Hemmelrich se ridică, gândindu-se că agresorii nu vor da înapoi când în prag avea să apară el, cu nasul lui ca o pătlăgică şi cu umerii lui de boxer care nu mai poate intra în nici o competiţie. Se îndreptă spre uşă, băgând mâna în buzunarul unde era revolverul. O scoase şi i-o întinse lui Cen.

— Hai să mergem în odaia din fund, zise Cen.

Cei trei intrară. Hemmelrich, rămas în urmă, îi privi cu mare atenţie. Toţi aveau câte o servietă sub braţ. Şi n-o ţineau aşa cum se ţin de obicei servietele, ci o strângeau cu toţi muşchii încordaţi la maximum.

— Iată despre ce e vorba, zise Cen de îndată ce negustorul închise uşa. Poţi să ne găzduieşti câteva ore? Pe noi şi servietele noastre cu ceea ce conţin.

— Bombe?

— Da.

— Nu.

Puştiul, acolo sus, continua să zbiere. Strigătele deveneau uneori hohote de plâns, alteori un fel de gângurit, ca şi cum ar fi urlat doar în joacă. Insuportabil!

Discurile, scaunele, ba chiar şi greierele, erau la locurile 'or, întocmai ca în ziua când Cen intrase acolo după ce îl asasinase pe Tang-Yen-Ta. Şi Hemmelrich îşi aducea aminte, % nu spuse nimic. Îi ghicise gândurile.

— Bombele, nu. Nu în acest moment. Dacă le găsesc ia mine îmi vor omorî şi nevasta şi copilul.

— Bine. Atunci hai să mergem la Sia.

Vorbea de negustorul de lămpi la care se dusese Kyo} n ajunul insurecţiei.

— Mai există şi alte lucruri pe lume decât ţâncul ăla.

— Te rog să mă înţelegi, Cen. Copilul e foarte bolnav… Şi nici maică-sa nu se simte prea grozav, zise Hemmelrich, privindu-l lung. Adăugă: Nu-ţi dai seama cât de fericit eşt {Cen… Tu eşti liber.

— Ba da, îmi dau seama. Cei trei vizitatori plecară.

„Fir-ar să fie. Fir-ar să fie!” îşi tot zicea Hemmelrich. Oare nu-mi va fi niciodată dat să mă aflu în locul lui? Înjura cu o voce calmă şi pe îndelete.

Se urcă la etaj.

Nevastă-sa, o chinezoaică, stătea lângă patul copilului. Nu-l slăbea din ochi. Nici nu întoarse capul când intră Hemmelrich.

— Cucoana a fost drăguţă azi… Nu m-a prea durut ce mi-a făcut…

Cucoana era May… Ea pusese diagnosticul: „Mastoi-dită”. Şi adăugase: Dragul meu, va trebui să spargem osul… Copilaşului îi mai rămăsese încă un firicel de viaţă, atât cât să poată suferi. „Ar trebui poate să-i explici…” adăugase May. Ce să-i explici? Să-i spui că e mai bine să ţi se sfarme oasele ca să nu mori şi că vei fi răsplătit printr-o viaţă tot atât de fericită şi de duioasă ca viaţa de care avusese parte taică-său? „Mama ei de tinereţe!”, aşa zisese douăzeci de ani în şir. Câţi ani aveau să mai treacă până va începe să zică: „Mama ei de bătrâneţe”? Va avea răgaz pentru a-i transmite copilului aceste două expresii care defineau perfect viaţa?

Cu o lună mai înainte pisica îşi rupsese o lăbuţă. Fusese nevoit s-o ţină în braţe cât timp veterinarul i-o pusese la loc Animalul urla şi se zbătea. Nu înţelegea despre ce este vorba. Simţise că pisica credea că este chinuită dinadins. Şi o pisică nu e un copil care poate spune: „Aproape că nu m-a durut.”

Mirosul cadavrelor pe care se năpustiseră câinii – nu se aflau departe de casa lui – intra în magazin, împreună cu cjteva raze ale unui soare şovăielnic.

„Nu de suferinţă ducem noi lipsă!” îşi zise Hemmelrich.

Nu-şi putea ierta cuvintele prin care refuzase să-i primească, întocmai ca un om obsedat de faptul că a divulgat un secret, ştia bine că dacă ar fi fost iar cazul, ar fi procedat din nou aşa cum procedase, dar nu-şi putea ierta fapta.

Trădase şi în tinereţe. Îşi trădase şi aspiraţiile şi visele. Cum ar fi putut face altfel? „Ceea ce are într-adevăr importanţă este să doreşti să faci numai ceea ce eşti în stare să duci până la capăt…”

El dorea doar ceea ce nu putea face, căci voise să-l adăpostească pe Cen şi apoi să plece împreună cu el. Să plece… Să contrabalanseze prin orice act de violenţă, prin aruncarea unei bombe de pildă, ponderea acelei vieţi care-i otrăvise fiecare zi… De când se născuse şi până acum. Aşa avea să facă viaţa şi cu fiul său. Dacă ar fi fost singur, ar fi fost în stare să-şi accepte soarta… Se obişnuise. Dar nu putea suporta ideea că şi copiii trebuie să fie chinuiţi.

„De când s-a îmbolnăvit, a devenit foarte inteligent”, spusese ca din întâmplare, May.

De-ar fi plecat cu ceilalţi… Alături de Cen, cu o bombă ascunsă într-o servietă… Ar fi lansat-o… La mintea omului… Ar fi fost singurul lucru care ar fi putut conferi un sens vieţii pe care o ducea acum.

Avea treizeci şi şapte de ani şi, poate, mai avea de trăit încă pe atât. Cum avea să trăiască ultimii treizeci? Vânzând discuri împreună cu Lu-YuSuen ca să câştige atât cât să nu moară de foame?… Şi când va veni bătrâneţea… Avea treizeci Şi şapte de ani. „De când îmi aduc aminte”, aşa spun oamenii. N-avea de ce să scormonească anii scurşi… N-ar fi dat decât de mizerie.

La şcoală nu fusese un elev bun. Lipsea o zi din două. Maică-sa, care căzuse în darul beţiei îl silea să facă treaba pe care ar fi trebuit s-o facă ea. Pe urmă… Uzina… Lucrase ca ucenic… Apoi la regiment… Recalcitrant… Mai mult în închisoare decât în cazarmă. Şi războiul… Fusese gazat. Pentru

Ce? Pentru cine? Nu era supus belgian. Era un vai-de-capui. Lui. Cel puţin, în timpul războiului, avusese de mâncare. pe urmă… Venise în Indochina… „Climatul nu era nimerit pentru a exercita o profesiune manuală…” i se spusese. Nu, nu era îţi îngăduia doar să mori de dizenterie… Mai ales dacă făceai parte din tagma celor recalcitranţi. Eşuase la Shanghai. Do. Amne Dumnezeule! Bombele, bombele erau salvarea! Mai era şi soţia lui. Singurul dar pe care i-l făcuse viaţa.

Femeia fusese vândută pe un preţ de doisprezece dolari şi părăsită de cumpărătorul care se săturase de ea. Venise la el înspăimântată… Ca să aibă ce mânca, să aibă unde dormi… La început nu prea dormea… Îi era frică de răutatea oamenilor veniţi din Europa… I se spusese că sunt toţi haini… Se purtase bine cu ea. Şi femeia, domolindu-şi încetul cu încetul spaima, îl îngrijise când fusese bolnav… Muncise pentru el… Îi suportase crizele de nervi… Se lăsa uneori covârşit de o neputincioasă ură… Se agăţase de el, ca un câine de pripas, un câine orb şi chinuit, dându-şi poate seama că şi el tot asta era. Un câine de pripas, orb şi chinuit. Pe urmă… Pe urmă venise pe lume copilul. Ce putea oare face pentru el? De-abia avea ce să-i dea să mănânce. Nu mai avea putere decât pentru a-i face să sufere pe cei din jur. Exista mai multe suferinţe în lume decât stele pe cer, dar cea mai cumplită era cea pe care i-o putea produce femeii lui, şi anume s-o părăsească, murind. Se gândi la un rus alături de care lucrase cândva. Când se sinucisese, nevastă-sa, înnebunită de furie, pălmuise cadavrul celui care o lăsase cu patru copii pe cap. Unul din ei întrebase: „De ce vă bateţi…?”.

Asta făcea de fapt. Îi împiedica să moară. Pe copil şi pe nevasta lui. Dacă ar fi avut bani, ar fi putut să-i lase ei, şi ar fi fost liber să moară pentru un anume scop. Ca şi cum întreg universul nu i-ar fi dat în tot cursul vieţii nenumărate lovituri sub centură, îl spolia acum de singura demnitate la care putea aspira şi anume cea de a-şi alege moartea. Inspirând, cu greaţa pe care o are orice fiinţă faţă de cadavre, miasma adusa de vânt când şi când în prăvălie, se gândi la Cen, ca la un prieten aflat în agonie, încercând să dibuie ce sentiment avea

— Recădere în sinea lui. Ruşinea? Fraternitate? O cumplită invidie?

Cen şi tovarăşii lui ieşiseră din bulevard. Uliţele şi străduţele laterale erau mai puţin supravegheate, de vreme pe automobilul generalului nu trecea niciodată pe acolo.

„Trebuie să întocmesc un alt plan”, îşi zise Cen, mergând cu ochii în jos şi privindu-şi picioarele încălţate în pantofi onorabili.

Dacă ar provoca o ciocnire între automobilul lui Jiang Jieshi şi o altă maşină care ar fi venit din sensul opus? Orice maşină putea fi oricând rechiziţionată de armată. Şi dacă ar încerca să se folosească de fanionul unei legaţii? N-avea să meargă… Poliţiştii îi cunoşteau pe şoferii ambasadorilor… Să bareze strada cu o căruţă? Jiang Jieshi nu urca în maşină decât după ce pornea Fordul în care se afla garda lui personală. Dacă întreruperea circulaţiei ar fi fost suspectă, gărzile aveau să tragă asupra oricui s-ar fi apropiat de maşină.

Cen îşi aplecă urechea la cele spuse de tovarăşii lui.

— Mulţi generali îl vor părăsi pe Jiang dacă şi-ar da într-adevăr seama că riscă să fie asasinaţi, spuse Pei. Numai noi luptăm pentru un crez.

— Da, zise Suen, se confecţionează terorişti buni, din fiii celor care au murit torturaţi.

Amândoi erau copiii unor oameni care muriseră aşa.

— Şi dacă vor învinge generalii, adăugă Pei, chiar dacă vor trebui să facă o ţară în care nu va fi loc pentru noi, vor face o ţară mare, căci se va înălţa pe sângele vărsat de noi.

— Nu! Ziseră în acelaşi timp Cen şi Suen.

Amândoi ştiau cât de mare era numărul naţionaliştilor aflaţi în rândurile comuniştilor, mai ales în pătura intelectuală.

Pei scria în reviste care erau interzise imediat după apariţie. Era autorul unor istorioare pline de o amărăciune ce părea bucuroasă de a fi atât de tristă. Ultima din ele începea aşa: „Imperialismul aflându-se la strâmtoare, China, s-a gândit să ceară încă o dată să i se acorde favoarea de a purta în locul cârligului de aur pe care i-l pusese în nas, un altul făcUt din nichel…”

Pei elabora şi o ideologie a terorismului. În ochii lui, co. munismul era singura modalitate prin care China putea sa reînvie.

— Nu vreau să reînvie China, spuse Suen. Vreau să trăiască ai mei. Săracii. Pentru ei accept să mor. Să ucid. Numai pentru ei…

— Atâta vreme cât vom încerca să aruncăm bomba, o să meargă prost. Nu prea avem şanse să izbutim. Trebuie să terminăm astăzi, zise Cen.

— Nu-i uşor să folosim altă metodă, zise Pei.

— Cred că este una…

Nori grei se târau pe cer, căptuşind lumina gălbuie, alu-necând deasupra capetelor lor lent, dar implacabil, ca destinul.

Cen închisese ochii ca să se poată concentra, fără să-şi încetinească paşii. Prietenii lui îi priveau faţa pe care o vedeau doar din profil.

— Există un mijloc. Cred, de altfel, că este singurul. Nu trebuie să lansăm bomba. Trebuie ca unul din noi să se arunce sub automobil cu bombă cu tot.

Mergeau înainte, trecând prin străzi ponosite unde nu se mai juca nici un copil. Toţi trei erau îngânduraţi.

Sosiră. Un băiat de prăvălie îi pofti să intre în camera din fund. Rămaseră în picioare, ţinându-şi fiecare servieta sub braţ. Până la urmă se hotărâră să le pună pe podea. Suen şi Pei se aşezară pe jos, aşa cum fac chinezii.

— De ce râzi, Cen?

Nu râdea, dar un surâs, deloc ironic, aşa cum credea Pei, i se ivise pe faţă. Cen, mirat la culme, descoperi ce înseamnă o stare de euforie. Totul devenise extrem de simplu. Angoasa pierise. Ştia că oricât ar fi fost de curajoşi, tovarăşii lui se simţeau stingheriţi. Faptul de a lansa o bombă, oricât de periculos ar fi fost, însemna doar o aventură. Hotărârea de a muri era cu totul altceva. Se afla la polul opus.

Începu iar să meargă în lungul şi în latul camerei. Camera era luminată doar de o lucarnă. Cerul de culoarea cenuşii nu lăsa să intre decât o dâră de lumină de culoarea plumbului, celei care prevesteşte furtună. În acea năclăită geai», lămpile portative, puse pe jos în rând, ca soldaţii semănau cu nişte semne de întrebare.

Cei care stăteau pe jos, se uitau neliniştiţi la Cen, care mergea de colo până colo.

— Kyo are dreptate. Ceea ce ne lipseşte este concepţia japonezilor despre harakiri. Un japonez care se sinucide fjscă să devină un zeu şi concepţia asta mi se pare că deschide drumul spre ticăloşie. Nu trebuie ca sângele vărsat să se prelingă pe oameni. Şi să rămână pe ei.

— Întrucât mă priveşte, spuse Suen, aş prefera să duc la bun sfârşit mai multe atentate decât să hotărăsc acum că voi comite unul singur, înainte de a muri.

Totuşi cuvintele rostite de Cen care vibrau în urechile lui – nu atât prin semnificaţia lor, cât prin tonul pe care fuseseră spuse – atunci când Cen vorbea în limba chineză, vocea lui devenea de o intensitate extraordinară – îl fascinau pe Suen, fără să-şi dea seama de ce.

— Trebuie să mă arunc sub automobil, zise Cen.

Îl priviră cu toţii, mergând de-a lungul şi de-a latul camerei. Cen părea să nu-i mai vadă. Se împiedică de una din lămpile puse pe jos, dar nu căzu, căci se sprijinise de perete. Nimănui nu-i venea să râdă. Cen se ridică şi silueta lui, vag întrevăzută în lumina confuză, apăru iar deasupra şirului de lămpi.

Suen începu să priceapă ceea ce aştepta Cen de la el. Din lipsă de încredere în propriile lui puteri, sau din dorinţa de a se apăra de ceea ce presimţea că avea să vină, zise:

— Ce doreşti oare, Cen?

Cen descoperi că nici el nu prea ştia ce anume dorea. Lupta, nu împotriva lui Suen, ci împotriva gândului care îl bântuise doar pentru a se îndepărta de el. Într-un târziu zise:

— Aş vrea ca ceea ce facem să nu se irosească.

— Doreşti ca Pei şi cu mine să ne luăm angajamentul de a te imita? Spune, asta doreşti?

— Nu e vorba de o promisiune. E neapărată nevoie.

Lumina zilei se ştergea de pe luciul lămpilor. Se făcu$e aproape întuneric în odaia fără ferestre. Probabil că afară se înnorase şi mai tare.

Cen îşi aduse aminte de cuvintele rostite de Gisor$; „Când te afli în preajma morţii, aspiri să transmiţi marea ta pasiune…”

Abia acum înţelegea cuvintele bătrânului.

Suen se dumirise şi el.

— Vrei să faci din terorism un soi de religie? Exaltarea lui Cen devenea din ce în ce mai mare. Toate cuvintele i se păreau găunoase, absurde, incapabile să exprj. me ceea ce le cerea ci să spună.

— Nu, nu o religie… Să confere un sens vieţii… Să… Degetele i se mişcau ca şi cum ar fi vrut să plănuiască ceva… Gândurile lui gâfâiau, străduindu-se să găsească vorbele adecvate.

— Să poţi deveni complet stăpân pe tine însuţi. Singura posesiune posibilă. Absolută. Să ştii! Să nu mai cauţi pe dibuite! De o oră încoace nu mai simt nimic apăsându-mă. Vă daţi seama? Nimic.

' Cen se afla într-o asemenea stare de exaltare îneât nici măcar nu mai încerca să-şi convingă tovarăşii, decât vorbin-du-le despre ceea ce simţea el:

— Am devenit stăpân pe mine însumi. Ameninţări, angoase… S-au dus. Mă simt posedat, strâns, aşa cum o mână o poate strânge pe alta, zise, împreunându-şi mâinile. Nu, nu e bine… Strâns ca…

Luă de pe jos un ciob de formă triunghiulară care păstrase un crâmpei de soare. Şi-l înfipse, fără să pregete, în coapsă.

Vocea lui sacadată era pătrunsă de o sălbatică certitudine, dar nu exaltarea pusese stăpânire pe Cen… El o poseda. Nu părea să fi înnebunit…

Pei şi Suen de-abia îl mai puteau zări, dar prezenţa lui umplea odaia. Lui Suen începu să-i fie frică.

— Nu sunt atât de inteligent ca tine, Cen, dar… Uite eu, eu… Nu e de mine… L-am văzut pe taică-meu spânzurat de mâini şi biciuit. Voiau să-l silească să spună unde ascunsese ji stăpânul lui, care n-avusese ce să ascundă. Dacă mă lupt>vreau s^ m^ lupt pentru ai mei, nu pentru mine…

— Pentru ai noştri… Şi nu poţi face nimic mai bun decât jj te hotărăşti să mori. Nimeni nu poate fi mai eficace decât ^ care a luat această decizie. Dacă am fi fost hotărâţi, n-am o jatat ocazia de a-l omorî pe Jiang Jieshi, adineauri. Ştii şi tu.

— Poate că tu ai nevoie să crezi aşa… Eu… Nu ştiu… Se lupta cu el însuşi. Eu… Dacă aş fi de acord, nu ştiu dacă ai să (nâ înţelegi, aş crede că mor pentru toţi, dar…

— Dar?

Camera era cotropită de întuneric, însă ziua nu dispăruse din odaie. Sălăşluia acolo ca în veşnicie.

— Doar pentru tine.

Un miros pătrunzător intră în cameră, reamintindu-i lui Cen bidoanele de benzină pe care le folosiseră când incen-diaseră postul de poliţie în prima zi a insurecţiei… O amintire care se cufunda într-un timp abolit, ca şi Suen de altminteri, de vreme ce nu voia să-l urmeze. Singura lui dorinţă, pe care gândurile ce-l bântuiau nu izbuteau s-o spulbere, era cea de a crea o stirpe de Judecători condamnaţi la moarte, o stirpe de răzbunători. Revelaţia se ivea în sinea lui, ca orice se naşte, sfâşiindu-l şi fericindu-l totodată. N-avea nici o putere asupra ei. Nu mai era în stare să stea alături de alţi oameni.

— Tu, care te îndeletniceşti cu scrisul, îi spuse, adresân-du-se lui Pei, vei şti să explici şi altora, adăugă din prag.

Toţi trei, îşi luară servietele. Pei îşi ştergea lentilele ochelarilor. Cen îşi bandajă rana cu o batistă. N-avea rost s-o spele. N-avea când să se infecteze… „Iarăşi şi iarăşi…” îşi zise, dueându-se cu gândul la noaptea când îşi înfipsese lama pumnalului în braţ.

— Voi pleca singur. Astă seară e nevoie de un singur om. Plec eu.

— Am să organizez, totuşi ceva, spuse Suen.

— Va fi prea târziu.

Când ieşi din prăvălie, Cen o luă spre stânga. Pei îl ajunse % urmă.

Cen îşi dădu seama că adolescentul îşi înghiţea cu greu lacrimile.' Nu-l văzuse niciodată fără ochelari… N-avusese când să-şi dea seama de câtă omenie era în stare băieţandrui Acum i se iviseră lacrimi pe faţă:

— Încotro te duci?

— Vin cu tine.

Cen se opri din drum. Întotdeauna socotise că Pei ţine cu Suen.

Suen rămăsese în prag.

— Vin cu tine, repetă Pei, străduindu-se să spună cât mai puţine cuvinte de frică să nu izbucnească în hohote de plâns.

— Trebuie să depui mărturie, spuse apucându-l de braţ. Da, mai întâi trebuie să depui mărturie… Repetă îndepăr-tându-se.

Pei rămăsese locului, cu gura căscată, ştergându-şi cu batista lentilele ochelarilor, ca un personaj dintr-o comedie.

Niciodată Cen nu şi-ar fi putut închipui că un om poate fi atât de singur cum era el acum.

Ora trei

Clappique crezuse că avea să-l găsească pe Kyo acasă. Nu era. Intră în marele hol unde pe covor se aflau o sumedenie de schiţe, pe care un discipol al pictorului Kama, cumnatul lui Gisors, le strângea acum.

— Bună ziua, dragul meu. Lasă-mă să te strâng în braţe! Clappique luă loc şi adăugă:

— Îmi pare rău că fiul dumitale nu este acasă.

— Doreşti să-l aştepţi?

— Am să încerc. Trebuie neapărat să-l văd. De unde aţi făcut rost de cactusul ăsta minuscul? Colecţia dumneavoastră devine din ce în ce mai impresionantă, constat cu tot respectul cuvenit. E de-li-cios. Trebuie să fac şi eu rost de unul ca ăsta. Unde l-aţi găsit?

— L-am primit în dar. Mi-a fost trimis puţin înainte de ora unu.

Clappique descifra cuvintele scrise în litere chineze pe tutorele plantei: Stătea scris cu litere mari FIDELITATE şi ^ litere mici Cen-Ta-Eul.

— Cen-Ta-Eul… Numele ăsta nu-mi spune nimic. Îmi rău că nu-l cunosc. Se pricepe la cactuşi, zise Clappique.

Îşi aduse aminte că a doua zi trebuia să părăsească oraşul. Da, dar mai întâi trebuia să facă rost de bani. Şi chiar de-âr fi făcut rost, nici vorbă să mai cumpere cactuşi. N-avea cum să vândă obiectele de artă pe care le avea, într-un oraş ocupat de armată. Prietenii lui erau săraci, Ferral… Ăla nu se lăsa tapat de bani. Îi spusese doar să cumpere şi să i le aducă câteva laviuri de Kama dacă pictorul avea să vină la Shanghai… Avea să-i dea drept comision câteva zeci de dolari…

— Kyo ar fi trebuit să fie acum acasă. Aştepta câţiva vizitatori.

— Poate că ar fi mai bine să nu vină, mormăi Clappique. Nu îndrăzni să spună mai mult. Nu-şi dădea seama ce ştie şi ce nu bătrânul Gisors despre activitatea fiului său, dar se simţi umilit văzând că nimeni nu-i pusese nici o întrebare, aşa că nu-l rabdă inima şi adăugă:

— Vă daţi seama că e ceva foarte serios.

— Tot ce este în legătură cu fiul meu mi se pare serios.

— Nu aveţi idee de modul în care aş putea câştiga imediat patru sau cinci sute de dolari?

Pe faţa lui Gisors se ivi un zâmbet trist. Clappique ştia că n-avea bani… Şi operele de artă aflate în casa lui, chiar de s-ar fi hotărâtsălevândă…

„Trebuie să fac rost de bani, făcându-mi meseria de misit” îşi zise baronul, apropiindu-se de divanul pe care erau etalate câteva laviuri de Kama. Deşi era mult prea rafinat ca să judece arta japoneză tradiţională în funcţie de tablourile lui Cezanne sau Picasso, astăzi simţea că le detestă.

Oamenii hăituiţi nu prea gustă imaginile seninătăţii. Focuri pierdute în munţi, uliţele vreunui sătuleţ care se mistuia în ploaie, zborul unor berze deasupra zăpezii. O lume Pătrunsă de o melancolie ce duce spre fericire… Clappique ÎŞi putea, vai, imagina raiul la poarta căruia avea să rămână şi îl durea faptul că exista.

— Mi se arată o femeie foarte frumoasă, dar care poart$ o centură de castitate. Nu-i de mine… Poate pentru Ferral., Şi mai ducă-se şi dracului…

Alese patru laviuri şi dictă adresa lui Ferral, discipolului lui Kama.

— Am impresia, spuse Gisors, că te întrebi la ce slujeşte arta noastră… Oricum doreşte să exprime altceva decât cea occidentală.

— De ce oare pictezi, Kama? Îl întrebă Clappique pe pictorul îmbrăcat, ca şi discipolul său, într-un kimono.

Bătrânul Gisors purta, ca de obicei un lung halat de lânj. Numai el, Clappique era îmbrăcat în haine europene.

Pictorul îl privi pe baron cu multă curiozitate.

Discipolul puse pe divan schiţa, şi traduse vorbele maestrului:

— A spus, pictez mai întâi pentru soţia mea, fiindcă o iubesc…

— N-am întrebat pentru cine pictează, ci pentru ce.

— Maestrul spune că îi vine greu să vă explice. Spune: Când am fost în Europa am colindat prin multe muzee. Pictorii voştri se străduiesc să picteze cât mai multe mere, cât mai multe linii abstracte anume pentru a nu vorbi de prezenţa lucrurilor, dar vorbesc întotdeauna numai şi numai despre propria lor persoană. Pentru mine contează întreaga lume.

Kama mai spuse ceva şi o mare duioşie pogorî pe faţa bătrânului pictor.

— Maestrul spune că pentru noi pictura înseamnă ceva care ar echivala cu ceea ce voi numiţi milostenie.

Un alt discipol, aduse câteva boluri cu sake şi se retrase. Kama luă din nou cuvântul şi discipolul traduse:

— Maestrul spune că dacă n-ar mai picta ar avea impresia că a orbit. Mai mult decât orb. Singur.

— Un moment, strigă Clappique, adresându-se pictorului. Dacă un doctor v-ar spune că suferiţi de o boală incurabilă şi că veţi muri peste trei luni, aţi mai picta?

— Maestrul spune că dacă ar afla că e în pragul morţii, ar picta în acelaşi mod şi chiar mai bine.

De ce „mai bine”? Întrebă Gisors, care nu-şi mai lua de la Kyo.

Vorbele rostite de Clappique îl neliniştiseră. În acea zi seninătatea” părea aproape de o insultă. Kama răspunse. De data aceasta traduse Gisors:

— Spune că există două surâsuri: „Cel al soţiei lui şi cel al gicei lui”. „în acea clipă, aşa a spus, mă voi gândi că nu-mi va mai fi niciodată dat să le mai privesc. Şi atunci voi îndrăgi jţiai mult tristeţea lumii. Lumea e aidoma scriiturii noastre, şi anume ceea ce este semnul pentru floare”. Atunci a arătat cu mâna unul dintre laviuri. A mai spus: Tot ce există este un semn. Qnd porneşti de la semnificativ spre semnificat, mergi pe drumul ce-ţi îngăduie să cunoşti lumea în profunzime, şi atunci te îndrepţi spre Dumnezeu… A mai zis că atunci când te afli în preajma morţiL. Un moment…

Gisors îi puse o întrebare lui Kama şi apoi reluă traducerea:

— Da, am înţeles. Crede că apropierea morţii îi va permite să picteze cu atâta fervoare şi cu atâta tristeţe, încât tot ce va aşterne pe hârtie va deveni un semn, inteligibil, pentru a revela ce înseamnă tot ce ne înconjoară.

Clappique simţi o durere atroce, cea a omului aflat în faţa celui care neagă existenţa durerii. Îl ascultase cu atenţie pe Gisors, traducând cuvintele lui Kama, privind faţa de ascet indulgent a pictorului.

Faţa lui Clappique, de îndată ce i se ivea în minte un gând profund, părea să se preschimbe în chipul unei maimuţe care dârdâia de frig.

— Poate n-aţi pus prea bine întrebarea, zise Gisors şi rosti în limba japoneză o frază foarte scurtă.

Kama, care până atunci răspunsese imediat, rămase pe gânduri.

— Ce întrebare i-ai pus? Zise, pe şoptite Clappique.

— L-am întrebat ce-ar face dacă ar afla că soţia lui este ta preajma morţii.

— Maestrul a spus, zise discipolul, că nu i-ar da crezare Medicului.

În odaie intră celălalt discipol. Puse bolurile goale pe o tavă şi plecă.

„Ciudat tânăr”, îşi zise Gisors. Îl mirau şi hainele lui europene, şi respectul pe care i-l arăta maestrului şi mai ales bucuria ce i se citea pe faţă.

Kama rosti o frază pe care celălalt discipol nu o traduse.

— În Japonia, tinerii nu beau niciodată vin, spuse Gisors. A fost neplăcut impresionat de faptul că băiatul se îmbătase, zise îndreptându-şi privirile spre uşă.

Într-adevăr cineva deschise poarta. Se auzi zgomotul făcut de nişte paşi. Nu era Kyo…

Gisors întoarse capul şi-şi aţinti ochii pe faţa lui Kama:

— Şi dacă soţia ta moare?

Ar fi continuat conversaţia dacă în faţa lui s-ar fi aflat un european? Pictorul venea dintr-o altă lume. Înainte de a răspunde, surâse, dar nu cu buzele ci cu pleoapele plecate.

— Poţi rămâne în legătură chiar şi cu moartea… E desigur mai greu, dar, poate, chiar ăsta este rostul vieţii.

Îşi luă rămas bun şi plecă, urmat de discipolul său. Clappique se aşeză pe scaun.

— Să nu spui nimic, scump prieten. Nemaipomenit, dragul meu. A fost nemaipomenit! A plecat ca o fantomă foarte bine crescută. Nu ştiu dacă ai aflat că fantomele din zilele noastre s-au bădărănit. Se pare că cele bătrâne îşi dau mare osteneală să le înveţe să nu mai bage oamenii în sperieţi, căci tinerele stafii nu înţeleg niciuna din limbile vorbite azi… Zâp-zip, atâta ştiu să spună…

Se opri. De undeva auzise pe cineva zdrăngănind la chitară… Nu trecu mult şi chitara lăsă să se scurgă o cascadă lentă de sunete, care se amplificau pe parcurs, pentru a se pierde într-o solemnă seninătate…

— Ce înseamnă? Ce vrea să zică?

— Qntă la chitara japoneză numită „Şamisen”. E sistemul lui de apărare. Când nu e în Japonia. Când s-a întors din Europa mi-a spus: „Ştiu acum că-mi pot regăsi pacea din străfunduri, oriunde m-aş afla…”

— Se droghează?

Clappique pusese întrebarea ca să spună ceva. Acum c {nd viaţa lui se afla în primejdie (arareori i se întâmplase să se gândească la propria lui viaţă şi nu destul de intens pentru a putea simţi că îi este ameninţată), aceste note atât de pure ţi tulburau, întrucât reînviaseră dragostea lui pentru muzică, acea muzică atât de dragă lui în tinereţe, precum şi acei ani fericiţi când nu încetase încă să iubească oamenii şi viaţa.

Se auzi iar zgomot de paşi.

Kyo intră în odaie. Îl văzu pe Clappique şi-l pofti să vină; n apartamentul lui.

Un divan, câteva scaune, un birou. Pereţi spoiţi cu var. O cameră în mod premeditat austeră.

Era cald. Kyo îşi scoase haina pusă peste pulover.

— Iată despre ce este vorba. Am aflat ceva… Ar fi păcat să nu ţii seamă de ce-ţi spun… Trebuie să o luăm din loc, cât mai e timp. Până mâine seară. Dacă nu, s-a zis şi cu tine şi cu mine.

— De la cine vine această informaţie? De la poliţie?

— Bravo! Nu e nevoie să-ţi spun mai multe. Te asigur însă că e vorba de o informaţie serioasă. S-a aflat despre chestia aia cu vaporul. Stai cuminte şi şterge-o de aici în mai puţin de patruzeci şi opt de ore.

Kyo ar fi vrut să spună că povestea cu vaporul nu mai constituia un delict, de vreme ce ai lui triumfaseră, dar tăcu. Se aştepta ca ceilalţi să acţioneze pentru a stăvili mişcarea muncitorească… Era vorba de ruptura dintre Shanghai şi Hankou, de care n-avea cum să fi aflat Clappique. Îl urmăreau şi pe Clappique, ştiind că vaporul fusese luat de comunişti. Credeau că samsarul era de partea lor.

— Ce ai de gând să faci?

— Am să mai mă gândesc, răspunse Kyo.

— Grozavă idee! Ai bani ca s-o întinzi din loc? Kyo surâse şi dădu din umeri.

— N-am de gând s-o iau din loc. Totuşi, informaţia pe care mi-ai dat-o e de mare importanţă, adăugă după ce stătuse o clipă pe gânduri.

I – N-ai de gând să pleci? Vrei să-ţi vină de hac? F; – Poate. Vrei să pleci, nu e aşa?

— De ce aş rămâne?

— De câţi bani ai nevoie?

— Trei, patru sute…

— Cred că-ţi pot da ceva… Aş dori să-ţi vin în sprijin. Să nu-ţi închipui că încerc să te plătesc pentru serviciul pe care ni l-ai făcut.

Pe buzele lui Clappique se ivi un zâmbet trist. Nu înţelegea din ce motive Kyo se purta astfel cu el, dar atitudinea lui îl emoţionase.

— Unde te pot găsi diseară? Întrebă Kyo.

— Unde vrei…

— Nu.

— Să zicem la Black-Cat. Până atunci trebuie să fac rost de bănuţi şi, ca să spun…

— Foarte bine. Barul se află pe teritoriul concesiunilor. Nu rişti să fii „kidnapat” ca aici… E prea în văzul lumii… Am să trec pe la ora unsprezece, unsprezece şi jumătate… Nu mai târziu. Am o întâlnire…

Clappique întoarse capul.

—. de la care nu pot lipsi. Eşti sigur că barul nu s-a închis?

— Doar nu-s nebuni! E întotdeauna plin de ofiţerii lui Jiang Jieshi. Glorioasele lor uniforme se lipesc în cursul dansului de trupurile femeilor pierdute, alcătuind graţioase ghirlande, aşa să ştii. Te voi aştepta deci contemplând acest spectacol necesar, până la ora unsprezece şi jumătate.

— Crezi că până la acea oră vei putea obţine informaţii suplimentare?

— Voi încerca.

— Mi-ai face un mare serviciu. Mai mare, poate decât îţi închipui. Au rostit numele meu?

— Da.

— Şi pe cel al tatei?

— Nu. L-aş fi prevenit. El nu s-a amestecat în povestea aia cu vaporul.

Kyo ştia că nu de vapor era de fapt vorba. Nu la povestea aia trebuia să se gândească, ci la represiune. Şi la May… Nu, May jucase un rol prea puţin important ca să fie nevoie să-l ţntrebe pe Clappique… Ceilalţi, tovarăşii lui de arme… Toţi 6rau ameninţaţi.

— Mulţumesc.

Se întoarseră în camera unde Gisors stătuse de vorbă cu pictorul. Acum vorbea cu May.

— E foarte greu… Dacă Uniunea Femeilor dă dreptul soţiilor maltratate să divorţeze, bărbaţii declară că vor ieşi din Uniunea Revoluţionară. Pe de altă parte dacă nu le dăm acest drept, femeile îşi vor pierde încrederea în noi. Şi pe bună dreptate.

— Cred că este şi prea devreme şi prea târziu, pentru a rezolva problema asta, zise Kyo.

Clappique se pregătea să-şi ia rămas bun, fără să mai asculte ce spuneau.

— Vă rog să fiţi, aşa cum vă stă în obicei, generos. Daţi-mi cactusul.

— Ţin mult la tânărul care mi l-a trimis, spuse Gisors. Îţi ofer oricare alt cactus, adăugă arătând colecţia în care se afla şi micul cactus plin de ţepi.

— Îmi pare rău, zise Clappique.

— Pe curând, răspunse gazda.

— Pe curând? Nu… Cine ştie. La revedere, scumpe prieten. Acum iese pe uşă singurul om care nu există – şi cu asta basta! Singurul om care nu există la modul absolut, vă salută.

Închise uşa în urma lui.

May şi Gisors se uitau îngrijoraţi la Kyo.

— Clappique a aflat dintr-o sursă poliţienească că sunt vizat. Mă sfătuieşte să nu ies din casă, decât pentru a pleca din oraş în cel mult două zile. Pe de altă parte, represiunea a devenit iminentă. Ultimele trupe din Divizia I-a au părăsit oraşul.

Vorbea despre singura divizie pe care se puteau bizui comuniştii. Jiang Jieshi era la curent. Ordonase generalului să se ducă pe front cu toate trupele aflate sub comanda lui. Generalul ceruse Comitetului Central al Partidului Comunist să-l aresteze pe Jiang Jieshi. Fusese sfătuit să mai aştepte. Să spună că este bolnav. Până la urmă fusese pus în faţa unui 188 ♦ Andrd Malraux ultimatum. Neîndrăznind să lupte fără aprobarea Partiduiu, părăsise oraşul, lăsând doar câteva trupe în Shanghai. Nu trecu mult şi ultimii soldaţi plecară şi ei.

— N-au ajuns departe, continuă Kyo. S-ar putea întâmpia ca întreaga divizie să se întoarcă, dacă izbutim să ţinem în mână oraşul.

Uşa se redeschise… Apăru întâi un nas, apoi se auzi o vo. Ce cavernoasă voce: „Baronul de Clappique nu există”. Uşa se închise.

— N-aveţi ştiri de la Hankou? Întrebă Kyo.

— Nimic.

*t De când se întorsese, Kyo organizase mai multe grupuri care aveau misiunea de a lupta clandestin împotriva lui Jiang Jieshi. Avea experienţă, căci tot el organizase şi grupările ce aveau să lupte împotriva Nordiştilor. Internaţionala respinsese toate lozincile opoziţiei, dar acceptase menţinerea grupurilor comuniste de şoc. Din noile grupuri de militanţi, Kyo voia să aleagă viitori organizatori ai maselor, din ce în ce mai numeroase, care acum se îndreptau spre Uniuni, dar discursurile oficiale ale Partidului Comunist Chinez, precum şi propaganda făcută în favoarea unirii cu Guomindangul, paralizaseră întreaga acţiune. Numai Comitetul Militar i se alăturase. Nu predaseră armele. Jiang Jieshi cerea ca toate armele aflate în posesia comuniştilor să fie predate imediat. Un ultim apel semnat de Kyo, precum şi apelul Comitetului militar fuseseră trimise la Hankou prin telegraf.

Gisors, care acum înţelegea despre ce este vorba, era îngrijorat. În marxism vedea întruchipată o anumită fatalitate, aşa încât nu putea să nu acorde toată atenţia problemelor de tactică. Întocmai ca fiul său, era sigur că generalul Jiang Jieshi va încerca să-i zdrobească pe comunişti şi că asasinarea lui va lovi exact în punctul unde forţele revoluţionare erau mai slabe. Detesta însă ideea că un complot trebuia să intervină în lupta pe care o duceau. Moartea generalului, capturarea membrilor actualului guvern din Shanghai era o aventură. Aşa cum socoteau şi unii din membrii Internaţionalei, Gisors dorea ca Armata de Fier şi fracţiunea comunistă din Guomindang să se întoarcă la Canton. Acolo, în acel

Oraş revoluţionar, unde se afla un arsenal în plină activitate, goşiii se puteau stabili în aşteptarea unui moment propice unei jioi campanii în Nord, fapt care avea negreşit să declanşeze o reacţie de mare anvergură. Generalii de la Hankou, dornici să pună mâna pe pământuri, nu se sinchiseau de cele aflate în Sud, ştiind că cei rămaşi credincioşi lui Sun-Yat-Sen aveau gă-i sâcâie mereu, prin mici şi infructuoase gherile. În loc să lupte împotriva Nordiştilor, şi apoi împotriva lui Jiang Jieshi, Armata Roşie ar fi avut ocazia de a-i lăsa să se sfâşie între ei, înainte de a înfrunta la Canton pe marii săi duşmani, deveniţi, prin forţa lucrurilor, mai puţin redutabili. „Măgarul se uită prea mult la morcovul aflat în faţa lui, în loc să muşte”, spunea Gisors referindu-se la generali… Acum ar fi fost momentul să băgăm zâzanie între ei. Dar majoritatea celor din Partidul Comunist Chinez, poate chiar şi cei de la Moscova etichetaseră această idee drept „lichidatoare”.

Kyo gândea, ca şi Gisors, că cea mai bună soluţie ar fi fost să se întoarcă la Canton. Ar fi dorit să poată face o intensă propagandă pentru a grăbi emigrarea în masă a muncitorilor din Shanghai la Canton. Ei nu posedau nimic nicăieri. Era greu, dar nu imposibil. Debuşeurile din provinciile de Sud, fiind sigure, masele muncitoreşti ar fi contribuit într-o foarte mare măsură la industrializarea rapidă a oraşului Canton. Pentru Shanghai, tactica respectivă reprezenta un mare pericol, întrucât muncitorii din filaturi erau în mare parte lucrători necalificaţi. Era foarte greu, dacă nu imposibil – „trebuie exclusă această ipoteză”, ar fi zis Ferral – să in-struieşti alţii, în afară de cazul când s-ar fi mărit salariile şi având în vedere situaţia în care se afla acum industria chineză. Să goleşti oraşul Shanghai în beneficiul oraşului Canton… Aşa se întâmplase în 1925, când se hotărâse la Hong Kong… Oraşul Hongkong se afla la o distanţă ce se putea parcurge cu trenul în cinci ore… Până la Shanghai mergeai cinci zile… Era greu, mai greu poate decât să te laşi ucis, dar mai puţin stupid.

De când se întorsese de la Hankou, Kyo era convins că feacţiunea pregătea ceva. Chiar dacă baronul nu l-ar fi prevenit, şi-ar fi dat seama că în cazul când armata lui Jiang Jieshi 190 ♦ Andrd Malraux

Ar fi declanşat o acţiune împotriva comuniştilor, situaţia era atât de disperată încât orice s-ar fi întâmplat, chiar şi asasinare^ generalului şi oricare ar fi fost consecinţele ei – era în fa. Voarea lor. Dacă Uniunile aveau să primească arme, putea^ eventual, încerca să ţină piept unei armate dezorganizate.

Se auzi din nou soneria. Kyo se duse să deschidă. Sosise în sfârşit curierul, cu răspunsul dat de cei de la Hankou.

Gisors şi May îl priviră lung când se întoarse în odaie.

— Ordin să îngropăm armele, zise Kyo.

Rupsese hârtia şi o făcuse cocoloş. Se răzgândi. Puse bucăţelele rupte una lângă alta şi le etala pe masa din faţa lui Gisors. Ridică din umeri, dându-şi seama cât de pueril fusese… Mesajul era limpede. Ordona ca armele să fie îngropate.

— Trebuie să mă duc acolo.

„Acolo” însemna la Comitetul Central. Trebuia să abandoneze concesiunile.

Gisors ştia că nu-i putea da nici un sfat. Poate că fiul lui mergea la moarte. Nu era pentru prima oară. Lupta pe care o ducea era însăşi raţiunea lui de a fi.

N-avea nimic altceva de făcut decât să sufere în tăcere.

Luase foarte în serios ştirea adusă de Clappique. Ştia că baronul salvase la Beijing pe Konig, neamţul care conducea acum poliţia din Shanghai, prevenindu-l că regimentul de cădeţi din care făcea parte şi baronul, avea să fie masacrat. Gisors nu-l cunoştea pe Chpilewski.

Când ridică ochii şi întâlni privirea lui Kyo încercă să zâmbească. Aşa făcu şi fiul său. Rămaseră o bună bucată de vreme aşa, privindu-se drept în ochi. Amândoi îşi dădeau seama că mint, dar mai ştiau că această minciună era poate cea mai mare dovadă a profundei afecţiuni ce le lega şi sufletele şi gândurile.

Kyo se duse în odaia lui ca să-şi ia vestonul. May îşi punea mantoul.

— Unde te duci?

— Merg cu tine, Kyo.

— Pentru ce anume? May nu răspunse.

— Risc mai mult dacă mergem amândoi. Singur, s-ar ptitea să trec neobservat…

— Ce idee! Dacă ai fost reperat, e tot una.

— Dar prezenţa ta nu mă poate ajuta.

— La ce aş fi de folos dacă aş rămâne aici? Bărbaţii nu-şi dau seama ce înseamnă să stai să aştepţi…

Se îndreptă spre uşă, dar se întoarse din drum:

— Ascultă-mă May… Atunci când a fost să alegi, ţi-am acordat acest drept.

May înţelese la ce anume făcea aluzie şi i se făcu frică. Ea nu-şi mai adusese niciodată aminte. Într-adevăr, Kyo continuă cu o voce puţin sugrumată:

— Ţi-am recunoscut acest drept şi ai uzat de el. Acum este vorba de propria mea libertate.

— Kyo! Nu-i aceeaşi situaţie…

— Faptul de a recunoaşte libertatea altuia, comportă şi datoria de a-i da dreptate chiar atunci când te face să suferi. Ştiu asta din propria mea experienţă.

— Eu am devenit „alta”, Kyo?

Tăcu. Da, în acea clipă May devenise alta. Se schimbase ceva în raporturile dintre ei.

— Fiindcă, atunci am… Mă rog, din cauză că am… Asta ne împiedică să înfruntăm primejdia împreună? Gândeşte-te bine, Kyo… În clipa asta am impresia că vrei să te răzbuni.

— Una e să vrei să te răzbuni când nu mai poţi, şi alta să cauţi să te răzbuni când e inutil.

— Dacă într-adevăr mă urai atât de mult, n-aveai decât să-ţi găseşti şi tu o amantă… Nu, spun prostii. Nu-i adevărat. N-am avut nici un amant. M-am culcat cu un tip. Nu-i deloc acelaşi lucru. Ştii bine că şi tu te poţi culca cu cine vrei.

— Nu doresc nici o altă femeie, spuse cu o voce amară, în ochii lui Kyo, May citi multe şi întortocheate gânduri.

Cel mai tulburător dintre ele se ivea dintr-o voluptate de care Kyo nu ţinuse niciodată seama.

— În clipa asta, ca şi acum două săptămâni, nu am chef să mă culc cu nici o femeie. Nu spun că n-ai dreptate, dar ţin să plec singur. Libertatea mea, pe care mi-o recunoşti, e şi a ta. Ca şi tine am dreptul să fac ce-mi place. Libertatea m poate fi dată pentru a primi ceva în schimb… Este libertate.

— Libertatea de a te da pe mâna altcuiva. ^ Tăcură amândoi.

— De ce oamenii care se iubesc s-ar afla faţă în faţă cu moartea, Kyo, dacă nu pentru a o înfrunta împreună?

May îşi dădu seama că bărbatul ei avea să plece fără a mai scoate o vorbă, aşa că o luă înaintea lui şi se propti ţn uşă.

— N-ar fi trebuit să-mi dai această libertate, spuse, dacă ştiai că ea va fi un obstacol între noi, ca acum.

— Nu mi-ai cerut-o…

— Mi-ai recunoscut-o de la bun început.

Era adevărat. Da, dar n-ar fi trebuit să-l creadă. Era adevărat. Aşa îi spusese întotdeauna. May nu-şi dădea seama oare că nu era momentul să discute cu el despre drepturile fiecăruia? Vorbele nu făceau nimic altceva decât să adân-cească prăpastia dintre ei.

— Unele drepturi, adăugă May cu amărăciune în glas, nu ne sunt date decât pentru a nu ne folosi de ele.

— Poate că n-am făcut rău. Dacă aş fi procedat altfel, n-aveai de ce să te agăţi în clipa de faţă. Şi asta înseamnă ceva.

Secunda care trecea îi despărţea mai mult decât ar fi putut face moartea…

Pe chipul unei femei care şi-a dat sufletul poţi încă vedea pleoapele, gura, tâmplele pe care le-ai îndrăgit şi sărutat… Acum… Acum pleoapele alungite şi pomeţii proeminenţi erau proiectaţi într-o altă lume, o lume total străină. Rănile făcute de cea mai adâncă dragoste pot alcătui o implacabilă ură. Avea oare să dea înapoi, ştiind că se află în pragul morţii? Avea să treacă acest prag, alcătuit dintr-o duşmănie pe care n-o bănuise?

— Nu mă agăţ de nimic, Kyo. Să zicem că am greşit… Zi ce vrei, dar acum, în această clipă, îngăduie-mi să merg cu tine. Vreau să merg. Îţi cer să mă laşi să plec cu tine.

Kyo tăcea.

— Dacă nu m-ai iubi, ţi-ar fi totuna dacă vin cu tine sau „u. N-am dreptate? De ce vrei să suferim amândoi atât de jfliitt? Zău că nu e momentul, adăugă ea cu o voce amară.

Kyo simţi colcăind demonii familiari de care îi era greaţă. Simţea nevoia s-o rănească pe May, să-i terfelească dragostea. Totuşi femeia avea dreptate. Dacă n-ar fi iubit-o, o s-ar fi sinchisit că va muri şi ea… Tocmai fiindcă May îl şi-lise să înţeleagă acest lucru, şi tocmai acum îl îndârjea împotriva ei.

Nu cumva avea să izbucnească în plâns? May închisese ochii, şi umerii începuseră să-i tremure, independenţi parcă de fe-îneia cu faţa împietrită pe care se gravase o cumplită deznădejde.

Se despărţiseră. Îi despărţise nu numai dorinţa lui de a fi singur, ci şi durerea. Spectacolul acestei suferinţe, care-i unea despărţindu-i totodată, se reflecta pe această faţă, pe care sprâncenele începuseră să se ridice, ca şi cum în somn, s-ar fi mirat de ceva, aşa cum i se întâmplase uneori… Sprâncenele se imobilizară. Faţa împietrită, cu pleoapele lăsate, era faţa unei moarte.

Multe din expresiile ce apăreau pe faţa soţiei lui îi deveniseră indiferente. Le cunoştea mult prea bine. Uneori i se părea că May se cam repetă. Niciodată însă nu-i fusese dat să contemple această mască mortuară. Ochii nu-i fuseseră închişi de somn, ci de durere. Moartea era atât de aproape încât această impresie părea să fie o sinistră premoniţie. May deschise ochii, dar nu se uită la el. Privirea îi rămăsese aţintită pe unul din pereţi. Fără ca vreunul din muşchii feţei să se fi mişcat, o lacrimă i se prelinse pe nas şi rămase agăţată de colţul gurii, pentru a sta mărturie că viaţa mustea încă, cutremurător, ca durerea unor animale, în femeia al cărui chip rămăsese neschimbat.

— Deschide ochii! May se uită la el.

— Sunt deschişi.

— Am avut impresia că ai murit.

— Şi? Spuse May ridicând din umeri şi adăugă cu un glas în care se desluşea o imensă tristeţe şi o mare oboseală • Dacă mor, cred că şi tu poţi muri…

Kyo îşi dădu în sfârşit seama de ceea ce simţea. Voia s-0 consoleze. Dar nu putea face asta decât acceptând propune. Rea ei de a pleca împreună. May închisese iar ochii. O luă în braţe şi o sărută pe pleoape.

— Pornim acum? Întrebă May.

— Nu.

Prea loială pentru a-şi ascunde pornirile, May se încăpăţâna, ca o pisică, să-şi atingă scopul, enervându-l uneori pe Kyo. Acum se îndepărtase de uşă şi Kyo îşi dădu brusc seama că avusese poftă să plece doar atâta vreme cât fusese sigur că nu va putea.

— May, oare ne va fi dat să ne luăm rămas bun pe furiş?

— Am trăit oare ca o femeie care are nevoie să fie ocrotită? Rămaseră aşa, unul în faţa altuia, nemaiştiind ce să spună, neacceptând totuşi această tăcere. Erau amândoi conştienţi că trăiau, poate, cea mai gravă clipă din viaţa lor şi că acest scurt răstimp era nimicit de timpul care se scurgea.

Locul lui Kyo nu era acasă, ci la Comitet. Tot ce simţea acum era subminat de dorinţa de a ajunge acolo unde îi era locul.

May îi arătă uşa.

Kyo îi luă capul în mâini şi îl strânse între palmele lui, ca şi cum în această mângâiere ar fi putut să încapă toate gesturile tandre şi violente ale dragostei dintre un bărbat şi o femeie. Nu o sărută.

Îşi desprinse mâinile de pe obrajii ei.

Uşa se închise în urma lui Kyo. Apoi poarta.

May stătea cu urechile ciulite ca şi cum s-ar fi aşteptat să se închidă şi o a treia poartă, inexistentă.

Cu gura deschisă, ca şi cum s-ar fi îmbătat sorbind din atâta durere, stătea în picioare privind uşa pe care ieşise Kyo> înţelese dintr-o dată că ea îi făcuse semn să plece, pentru că era singurul şi ultimul gest care îl putea hotărî pe Kyo s-o ia cu el.

Kyo nu se îndepărtase de casă când dădu de Katov.

— Cen nu-i la voi?

— Nu.

— Nu ştii unde se află?

— Nu* de ce?

Katov era calm, dar posomorit, aşa cum era în zilele când ţi durea capul.

— Jiang Jieshi umblă cu mai multe automobile. Cen nu ştie asta. Poliţia ştie, sau a mirosit ceva. Dacă Cen nu va fi prevenit, o să arunce bomba degeaba şi o să fie prins. Umblu jupă el nici eu nu mai ştiu de când. Bombele trebuiau să fie lansate la ora unu. N-au fost. Am fi aflat.

— Atentatul trebuia să aibă loc pe Bulevardul celor Două Republici. Cred că ar trebui să trecem pe la Hemmer-lich.

Katov plecă. Kyo îl strigă.

— Ai cianura la tine?

— Da.

Amândoi ca şi multe alte căpetenii ale Revoluţiei, aveau cianură. O ţineau în catarama centironului.

Despărţirea de May nu-l descătuşase pe Kyo. Dimpotrivă. May era mai tare în străduţa pustie decât fusese când stătuseră faţă în faţă, înfruntându-se.

Intră în cartierul chinezesc, dar fără să se sinchisească pe unde o luase… Vedea bine, dar nu-i păsa.

„Am dus oare viaţa unei femei ocrotite?”

Cu ce drept o silise să accepte nevolnica lui protecţie? May acceptase ca el să plece. Cu ce drept şi în numele cui şi de ce o părăsise? Putea oare băga mâna în foc că în hotărârea lui nu se amestecase şi dorinţa de a se răzbuna?

May, acum stătea desigur întinsă pe pat, zdrobită de o durere pentru care nimeni şi nimic nu putea da seama.

Se întoarse din drum, alergând.

Camera în care taică-său îşi primea musafirii era goală. May era probabil în dormitorul lor.

Se opri înainte de a deschide uşa, covârşit de sentimentul de fraternitate care ţi se iveşte în inimă când ştii că vei muri curând. Cât de nevolnică părea iubirea trupească, în ciuda co. tropitoarei ei puteri, pusă faţă în faţă cu această comuniune sufletească!

Kyo îşi dădu seama că faptul de a consimţi să iei cu tine fiinţa iubită ca să mori împreună cu ea reprezintă, poate, cea mai desăvârşită dragoste, cea mai presus de toate, f/

Deschise uşa.

May îşi puse în mare grabă mantoul şi îl urmă, fără a rosti nici un cuvânt.

Ora trei şi jumătate

De multă vreme Hemmelrich stătea cu ochii aţintiţi asupra discurilor pe care nu le mai cerea nici un cumpărător. Auzi câteva bătăi în uşă. Unul din cei care ştiau semnalul.

Deschise. În faţa lui se afla Katov. \par

— L-ai văzut pe Cen? S

— Remuşcările te bântuie ca stafiile, mormăi Hemmelrich.

— Ce tot'ândrugi?

— Nimic. Da, l-am văzut. A venit azi. Pe la ora unu. Poate mai târziu. De ce mă întrebi?

— Am neapărată nevoie să-l văd. Ce a zis?

De la etaj, se auziră iar zbieretele copilului, şi, mai vag, cuvintele spuse de femeia care încerca să-şi potolească odrasla.

— A venit cu alţi doi. Unul era Suen. Pe celălalt nu-l cunosc. Un tânăr cu ochelari, cum e moda acum. Un băiat distins. Toţi aveau sub braţ câte o servietă. Înţelegi?

— Da. Pentru asta am venit aici. Trebuie neapărat să dau de ei.

— Mi-au cerut să le dau adăpost. Voiau să stea aici trei ore.

— Aha! Şi unde e Cen acum?

— Tacă-ţi gura. Stai şi ascultă ce-ţi spun. Mi-a cerut să stea toţi trei aici. Nu m-am învoit. Ai priceput?

Tăcură amândoi câtva timp.

— Ai auzit ce ţi-am spus? Nu m-am învoit.

— Unde naiba s-or fi dus?

— Nu mi-au spus. Nici tu nu zici nimic. Tăcerea se răspândeşte în zilele astea ca o molimă.

Hemmelrich stătea în picioare în mijlocul odăii, parcă tnai chircit decât era de obicei. În ochii lui sclipea o ciudată ură.

Katov spuse, fără a se uita la el:

— Prea te iei la harţă cu tine însuţi. Cauţi râcă tuturor, ca să te poţi apăra.

— Ce poţi tu pricepe din ce mi se întâmplă? Şi la urma urmei de ce ţi-ar păsa? Nu mă mai privi aşa! Parcă ai fi Iisus Hristos, aşa cum stai acum, cu palmele întinse, aşteptând să-ţi fie bătute în cuie…

Katov îşi puse mâna pe umărul lui Hemmelrich.

— Cum stau lucrurile, acolo sus? Tot rău?

— E mai bine, dar binele ăsta… Bietul copil… Slab cum e, şi cu căpăţâna aia a lui, pare un iepure jupuit… Hai să nu mai vorbim.

Hemmelrich plecă brusc, se opri din drum, porni iar şi stătu iar pe loc de parcă ar fi fost un copil certat pe nedrept.

— Nu ţi-am spus totul… Te rog nu face mutra asta. Parcă ai fi un tip care suferă de mâncărimi şi nu îndrăzneşte să se scarpine. Nu am informat poliţia. Cel puţin până acum.

Katov dădu din umeri. Părea foarte îndurerat.

— Ai face mai bine să spui ce ai de spus.

— Voiam să plec cu el.

— Cu Cen?

Katov era sigur că acum nu avea să mai dea de Cen. Vorbea cu vocea calmă şi sleită a oamenilor care-şi dau seama că au pierdut partida. Jiang Jieshi nu avea să se întoarcă în oraş decât noaptea târziu. Cen nu putea face nimic până atunci.

Hemmelrich arătă cu degetul mare camera din care se auzeau ţipetele copilului.

— Poftim… Poftim… Ce dracu puteam face?

— Să stăm şi să aşteptăm.

— Să stăm şi să aşteptăm să moară puştiul? Ascultă-mă! Jumătate din timp asta doresc şi eu… Şi alteori, doresc să-l ştiu acolo sus, să nu moară. Să stea acolo, chiar infirm, chiar bolnav fără scăpare.

— Ştiu.

— Ce ştii? Zise Hemmelrich, ca şi cum vorbele lui Ka-tov i-ar fi răpit ceva care era numai al lui. Nici măcar nu eşti însurat.

— Am fost.

— Nu zău? Cu mutra ta… Nu-s de nasul nostru delicioasele aventuri ale perechilor care trec în fiecare zi, drăgo-stindu-se, pe stradă.

Simţea că gândurile lui Katov se îndreptau spre femeia care veghea la căpătâiul copilului.

— Da, e o soţie devotată. Face şi ea ce poate. Cât priveşte restul… De rest au parte doar bogătaşii. Când văd o pereche de îndrăgostiţi sorbindu-se din ochi, îmi vine să le dau cu ceva în cap…

— E foarte mare lucru să ai în preajma ta pe cineva care îţi este devotat… Important este să nu fii singur.

— De aia stai cu mine, nu e aşa? Ca să-mi vii în sprijin?

— Da. '\~

— Din milă?

— Nu, nu din milă. Din…

Katov nu găsi cuvântul potrivit. Poate că nici nu exista vreunul. Încercă să spună pe ocolite ce avea de zis…

— Mi s-a întâmplat şi mie… Nu tocmai aşa… Am simţit şi eu, cum să zic, soiul ăsta de furie. Cum poţi înţelege ceva, dacă nu-ţi aduci aminte ce ai trăit tu? Fiindcă am trăit, şi-mi amintesc, ce trăieşti tu acum nu mă poţi supăra, orice ai spune.

Se apropiase de Hemmelrich. Stătea în picioare, cu capul vârât între umeri, şi, privindu-l cu coada ochiului. Amândoi aveau aerul că erau gata să se încaiere acolo, în prăvălia plină cu plăci de patefon.

Katov îşi dădea seama că el era cel mai tare, deşi nu ştia cum avea să procedeze. Poate că vocea lui domoală, calmul de care dădea dovadă sau prietenia pe care o nutrea pentru Hemmelrich aveau să-i vină în sprijin pentru a-l potoli.

— Când unui om căruia nu-i pasă de nimeni şi de nimic îi iese în cale o fiinţă cu adevărat devotată lui până la sacrificiu, sau mă rog, ceva în genul ăsta… S-a zis cu tipul respectiv.

— Nu zău? Şi în cazul ăsta ce trebuie să facă?

— Nu ştiu ce trebuie să facă. Uneori devine sadic.

Se auzi ţârâitul greierului. Şi zgomotul unor paşi care se îndepărtau.

— Sadismul… Arareori se întâmplă să ai ocazia să împlânţi un cuţit în pieptul cuiva, dar vorbele înţeapă şi spintecă şi ele, zise Katov. Dar dacă o femeie acceptă total situaţia, dacă e în stare să o depăşească… Am cunoscut pe vremuri un tip care a luat banii pe care nevastă-sa îi strânsese ani de zile în şir pentru a se putea duce la sanatoriu. Era vorba de viaţă şi de moarte. Tipul a luat banii şi i-a jucat la cărţi. I-a pierdut. În asemenea situaţii, întotdeauna pierzi. S-a întors acasă făcut harcea-parcea, aşa cum eşti şi tu acum. Nevastă-sa l-a privit lung când s-a apropiat de patul în care zăcea. A înţeles. Iţi dai seama… Şi pe urmă… A încercat să-l consoleze…

— E mai uşor să-i consolezi pe alţii decât să te împaci cu tine însuţi… Tu erai tipul de care vorbeai, nu-i aşa? Spuse, privindu-l drept în ochi pe Katov.

— Basta! Zise Katov, bătând cu pumnul în tejghea. Dacă ar fi fost vorba de mine, aş fi spus eu. N-aş fi spus el.

Se potoli şi adăugă pe cu totul alt ton:

— N-am făcut aşa ceva, şi nu cred că este necesar să ajungi până acolo. Dacă nu crezi în nimic, şi mai ales fiindcă nu crezi I în nimic, eşti silit să crezi în mărinimie, dacă ţi se întâmplă\~să-ţi iasă în cale. Este de la sine înţeles. Asta faci tu acum. Dacă n-ar fi existat nevastă-ta şi băieţaşul te-ai fi dus cu ei, nu e aşa? Ce zici?

— Deoarece nu existăm decât pentru aceste calităţi sufleteşti, trebuie să stăm cu mâinile legate? Dacă tot e să crapi, mai bine să te laşi în voia generoasei inimi, ce zici? Ce tâmpenie! Nu e cazul să mă justifici. Nu pot suporta ideea că l-am dat pe Cen afară… N-aş fi putut îndura să rămână aici.

— Nu poţi cere cuiva, nici măcar unui tovarăş de luptă, decât ceea ce este în stare să facă. Am nevoie de tovarăşi de luptă. Nu de sfinţi. Nu am prea mare încredere în sfinţi.

— E adevărat că i-ai întovărăşit de bună voie pe cei care au fost condamnaţi să-şi ispăşească pedeapsa în minele de plumb?

— Eram în lagăr, spuse Katov cam stingherit. Ce mi-e lagărul, ce mi-s minele de plumb… Tot un drac.

— Nu-i adevărat! Ştiu că tu l-ai fi adăpostit pe Cen.

— Eu n-am copii.

— Cred că mi-ar fi venit mai uşor… Cum să zic? Aş fi suportat mai uşor ideea că băieţaşul va fi omorât, decât să-i văd bolnav… Spun prostii. Sunt un dobitoc. Nici măcar nu sunt un meşteşugar bun. Ei şi? Câteodată îmi spun că semăn cu un felinar pus la colţ de stradă pe care se pişă toţi cei care sunt liberi să facă ce vor pe pământul ăsta.

Ridică iar capul spre odaia de la catul de sus, deoarece copilul începuse din nou să se vaiete.

Katov nu îndrăzni să spună: „în curând moartea ţi-l va lua din cale”.

Moartea îl eliberase şi pe el.

De când începuse să-l asculte pe Hemmelrich, se gândise întruna la soţia lui.

O întâlnise câhd se întorsese din Siberia. Nu mai nutrea nici o speranţă. Abandonase studiile lui la Facultatea de Medicină, învins pe toate planurile, devenise muncitor într-o uzină. Ştia că avea să moară înainte de a vedea triumful Revoluţiei… Îşi petrecea zilele pe care le mai avea de trăit făcând să sufere o tânără croitoreasă care-l iubea. Nu trecu mult şi femeia care acceptase să se poarte cu ea cum se purta- rău – îl târî în acel vârtej de tandreţe care ia pe sus şi pe cel care chinuie şi pe cel care se lasă chinuit. Din acea clipă nu mai trăise decât pentru ea. Da, îşi continuase activitatea revoluţionară, mai mult din obişnuinţă, dar oriunde ar fi fost şi orice ar fi făcut se simţea cotropit de tandreţea fără margini pe care o nutrea pentru acea prostuţă. Ore în şir stătea lângă ea şi o mângâia pe păr… Făceau dragoste şi în plină zi… T>e mai multe ori… Murise… Şi pe urmă… Asta îl lega de Hemmelrich. Nu era destul.

Slujindu-se de cuvinte nu putea face mare lucru… Da. Dar dincolo de vorbe mai exista ceva. Tot ceea ce pot expri', jia privirile, unele gesturi, sau simpla lui prezenţă alături de el. Katov ştia din propria lui experienţă că cea mai cumplită suferinţă este cea îndurată de unul singur. Te uşurezi când îi spui cuiva oful tău… Câţi oameni cunosc acele cuvinte – puţine la număr – care pot exprima o adâncă durere?

Fie că le găsea, fie că nu, ba chiar spunând minciuni, trebuia să vorbească pentru a-i da lui Hemmelrich prilejul de a găsi un nou motiv pentru a se dispreţui. Omul suferea mai ales de boala ce-l măcina pe el.

Katov se uită la el, fără să aibă aerul că-l priveşte şi zise cu o voce tristă – având încă o dată prilejul să constate cât de puţine şi de neîndemânatice sunt cuvintele care exprimă afecţiunea dintre doi bărbaţi:

— Trebuie să înţelegi, fără să mai aştepţi să-ţi spun altceva. Nu mai e nimic de spus.

Hemmelrich ridică mâna, apoi o lăsă să cadă de-a lungul trupului, ca şi cum ar fi avut de ales între disperare şi absurd.

Stătea acolo, în faţa lui Katov, copleşit de prezenţa lui, „Nu va trece mult şi voi putea porni din nou în căutarea lui Cen”, îşi zise Katov.

Ora şase

— Banii au fost daţi ieri, spuse Ferral, adresându-se colonelului. De data aceasta era îmbrăcat în uniformă. Care este situaţia?

— Guvernatorul militar a trimis generalului Jiang Jieshi un raport foarte detaliat pentru a întreba ce măsuri trebuie să ia în cazul când s-ar ivi o răzmeriţă.

— Vrea să aibă o acoperire?

Colonelul îl privi pe Ferral şi spuse doar: Iată traducerea.

Când văzu că Ferral ajunsese la sfârşitul paginii, adăugă:» Am şi răspunsul” şi-i întinse o fotocopie. Deasupra semnăturii lui Jiang Jieshi, două litere din alfabetul chinez.

— Ce înseamnă?

— Împuşcaţi-i!

Ferral privi harta oraşului atârnată de perete. Petele rosj-indicau locurile unde se aflau masaţi muncitorii şi oameni-nevoiaşi. De fapt erau aceiaşi.

„Trei mii de oameni din garda sindicală, îşi zise, poate încă trei sute de mii de oameni care îi susţin. Dar vor sări în ajutorul lor? Pe de altă parte, Jiang Jieshi şi armata…”

— Va începe, chiar înainte de rebeliune, prin împuşca, rea şefilor comunişti?

— Desigur, zise colonelul. De altminteri nu va fi nici o răscoală. Comuniştii sunt aproape dezarmaţi. Jiang Jieshi are armata de partea lui. Divizia I-a se află pe front. E singura periculoasă.

— Mulţumesc. La revedere. Ferral avea întâlnire cu Valerie.

Lângă şofer, stătea un băiat cu o colivie mare pusă pe genunchi.

Valerie îl rugase să-i aducă o mierlă.

De îndată ce automobilul porni, Ferral scoase din buzu-nar o scrisoare pentru a o reciti.

De o lună de zile îşi tot zisese că americanii aveau să sisteze creditele. Şi iată că de ceea ce se temuse nu scăpase.

Comenzile Guvernului Indochinei nu erau suficient de mari pentru a satisface cererile uzinelor create pentru o piaţă ce ar fi trebuit să se extindă cu timpul şi care se restrângea văzând cu ochii. Întreprinderile industriale ale Consorţiului erau deficitare. Cursul aqiunilor se menţinea la Paris datorită băncilor lui Ferral şi asociaţiilor financiare franceze care li se alăturaseră, mai ales după începutul inflaţiei. Cursul valutar al francului era în continuă scădere. Băncile Consorţiului trăiau efectiv din beneficiile aduse de plantaţiile de cauciuc. Planul Stevenson avusese drept efect creşterea cursului cauciucului pe piaţa internaţională. De la 16 cenţi, la 112. Era ceva. Ferral, care era şi proprietarul unor asemenea plantaţii în Indochina, beneficiase de această situaţie, fără a fi obligat să restrângă producţia, aşa cum fuseseră nevoiţi englezii. Băncile americane, ştiind din experienţă cât fuseseră de păgubite de planul Stevenson, se oferiseră să-l crediteze, ştiind că Ferral putea garanta suma împrumutată fin plantaţii. Din păcate, producţia indigenilor din Indiile fandeze, insulele Filipine, Brazilia şi Liberia, ducea acum U devalorizarea totală a cursului monetar al cauciucului, j^ncile americane încetaseră să le acorde credite. Tocmai din motivele care le determinaseră să le acorde.

Ferral era păgubit nu numai de crahul singurei materii prime pe care se bizuise – ceruse credite şi făcuse speculaţii bancare bazându-se pe această materie primă, plantaţiile de cauciuc, ci şi stabilizarea francului francez, care antrenase scăderea tuturor celorlalte acţiuni aflate în posesia lui, fără a mai pune la socoteală sistarea creditelor americane. Ca atare, îşi dădea foarte bine seama că toţi afaceriştii de la Paris şi New York aveau să facă tot ce le stătea în puteri pentru ca valoarea acţiunilor să scadă.

Nu putea ieşi din această situaţie decât dacă cei care conduceau jocul ţineau seama şi de unele considerente de ordin moral. Ca atare, singura salvare nu-i putea fi oferită decât de Guvernul francez.

Când se văd în pragul falimentului, asociaţiile financiare devin hiper-conştiente de faptul că aparţin unei anumite naţiuni. Obişnuite să vadă cum se spulberă ce au agonisit, guvernele nu acceptă să li se ia şi nădejdea, devenind ca atare un stoc monetar dotat cu gândire şi cu speranţa jucătorului de cărţi, hotărât să redobândească într-o bună zi banii irosiţi. Ca atare, Franţa nu putea să lase în plata Domnului Consorţiul, după ce încetase să acorde credite Băncii Industriale Chineze.

În ceea ce-l privea, Ferral ştia că nu se putea adresa acestei bănci pentru a putea primi credite, decât dacă revoluţia din China avea să fie zdrobită. Jiang Jieshi la putere, şi stăpân pe toate provinciile, însemna construirea căii ferate în China, acordarea unui împrumut în valoare de trei miliarde de franci, garantaţi în aur, sumă echivalentă cu multe, foarte multe milioane de franci bancnote…

Evident, nu numai el avea să beneficieze de aceste comenzi, căci nu era singurul suporter al generalului, dar, oricum, 86 număra printre ei. Unde mai pui că băncile americane, speriate cum erau de un eventual triumf al comuniştilor, aveau să se bucure de înăbuşirea răscoalei şi, ca atare, aveau să-Sj modifice atitudinea lor politică.

Faptul că era francez îi conferea lui Ferral o situaţie prj, vilegiată, aşa că nu putea fi vorba să fie exclus din construirea căii ferate, deoarece el, Ferral era preşedintele Consorţiului

Ca să treacă hopul, trebuia, şi putea, să ceară Guvernului un ajutor. Avea să-l primească, întrucât Guvernul se temea de o nouă catastrofă financiară.

Ferral primea credite de la americani, dar acţiunile şi de. Pozitele sale în bancă erau în franci francezi.

Nu toate cărţile pe care le ţinea în mână erau câştigă-toare, mai ales în această situaţie extrem de critică, dar, aşa cum planul Stevenson salvase într-o anumită perioadă viaţa Consorţiului, aşa avea să se întâmple şi acum. Guomindangul va avea grijă.

Stabilizarea francului îi fusese potrivnică. Înfrângerea comuniştilor chinezi avea să-i fie favorabilă.

Oare aşa avea să i se scurgă viaţa, tot aşteptând la cotitură, să vadă mersul economiei mondiale? La început ofrande, la sfârşit lovituri sub centură.

Acum, în noaptea care începuse aducând cu ea fie izbândă, fie înfrângere, simţea că soarta lui depinde de toate puterile care se înfruntau în lumea largă. Mai era şi Valerie. Nu. Ea avea să depindă de el, peste puţin timp, când va vedea iar pe faţa ei dovada că era cu totul a lui. Atunci, constrânge-rile de tot soiul care se exercitau asupra lui, aveau să dispară, aşa cum o mână pusă pe ochi alungă nălucile.

O mai întâlnise la unele recepţii (Val6rie făcuse o călătorie şi se întorsese de curând de la Kyoto) şi de fiecare dată fusese şi atras şi iritat de refuzul ei de a i se da cu totul. Acceptase totuşi să-l primească în acea noapte.

Din nesăbuita lui dorinţă de a fi el cel ales – admirăm mai uşor şi mai total pe cei de sex opus – se gândea că dacă nu se va putea bizui pe admiraţia ei, va face apel la erotism. Din acest motiv o privise pe Val6rie în timp ce făceau dragoste. Devii mai sigur pe tine însuţi când constaţi că buzele unei femei se umflă de voluptate.

Ferral detesta cochetăria. Valdrie nu uzase de nici un artificiu. Tocmai fiindcă i se împotrivea îi stârnea dorinţa de a o poseda. O sumedenie de impresii, senzaţii tulburi şi încâlci-te i se perindau prin minte, ivite toate din dorinţa lui de a fi în locul femeii pentru a şti în ce măsură se afla în puterea jui, căci asta dorea de fapt. Un trup de femeie cucerit înainte de a i se fi predat, îl atrăgea mai mult decât oricare altul.

Coborî din maşină şi intră în hotelul Astor urmat de băiatul care ţinea colivia în mână, cu braţul îndepărtat de corp, aşa cum se cerea unui vânzător stilat.

Lumea era populată de umbre: femei a căror iubire nu-l interesa pe Ferral şi un singur adversar în carne şi oase, femeia de care ţinea cu orice preţ să fie iubit. Să o posede, trup şi suflet, asta dorea din răsputeri. Devenise o idee fixă. Orgoliul lui cerea să înfrunte un alt orgoliu, pe potriva lui, aşa cum un jucător de cărţi doreşte să aibă în faţă un partener tot atât de versat şi de îndârjit ca şi el, Ferral voia să se ia la trântă cu Valdrie, nu să încheie un tratat de pace. Oricum, întâlnirea avea să aibă loc în seara asta. În pat, nu în salon.

În holul hotelului, un funcţionar european se apropie de Ferral şi-i spuse:

— Doamna Serge m-a însărcinat să vă transmit că nu se va întoarce la hotel în această seară şi că domnul pe care îl vedeţi vă va explica…

Ferral, trăsnit de vestea pe care o primise, îl privi pe acel domn care stătea într-un fotoliu cu spatele la el. Domnul întoarse capul. Era directorul unei bănci englezeşti. De o lună de zile îi făcea curte doamnei Serge. Lângă el, un băiat de prăvălie, tot atât de demn ca şi cel care îl însoţise pe el, ţinea în braţe o colivie.

Englezul se ridică, şi năucit, strânse mâna lui Ferral, zicând:

— Domnule, socot că ar trebui să-mi daţi unele explicaţii…

Îşi dădură, în acelaşi timp, seama că amândoi fuseseră traşi pe sfoară. Se priviră lung, ştiind că, deşi nu scoteau nici un cuvânt, funcţionarii hotelului, se amuzau pe socoteala lor,

Ca şi ceilalţi clienţi sau vizitatori aflaţi în hol. Era ora cina aveau loc cocktailurile. Toată lumea bună din Shanghai era acolo.

Ferral se simţi ridicol, mai ridicol decât celălalt, care avea avantajul de a fi tânăr.

Un dispreţ la fel de intens ca furia din care se ivise îl ajută să treacă peste acel moment în care se aflase într-o stare de inferioritate. Simţea că în jurul lui se coagulase prostia omenească, adevărata şi marea prostie, cea care se lipeşte de ţi-ne, care te apasă pe umeri. Persoanele din holul hotelului erau mai demne de dispreţ decât toţi cretinii din lume. Totuşi, neştiind ce aflaseră şi ce nu, socotea că sunt la curent cu toate câte se întâmplaseră şi, ca atare, faţă în faţă cu mutrele lor ironice se simţi paralizat de o neînduplecată ură.

— E vorba de un concurs? Întrebă unul din băieţii de prăvălie pe celălalt, sosit şi el tot cu o colivie în mână.

— Nu ştiu.

— Pasărea mea e un mascul.

— A mea e o femelă.; '

— Poate că de aia ne-au trimis pe amândoi…

Englezul se înclină în faţa lui Ferral şi se duse la recepţie. Portarul îi înmână o scrisoare. Englezul o citi, îşi chemă ajutorul, şi după ce scoase din portofel o carte de vizită, o agăţă de colivie, spunând portarului: „Vă rog s-o trimiteţi doamnei Serge”.

Ferral îşi dădu toată silinţa să-şi limpezească gândurile, pentru a se putea apăra.

Femeia îl lovise în punctul cel mai vulnerabil… Avea impresia că îi scosese ochii în timp ce dormea. Îi nega pur şi simplu existenţa. Pentru ea, tot ce gândea, tot ce făcea, tot ce voia el, nu exista. Această scenă ridicolă nu putea nicicum, nicicând fi abolită. Nu mai exista decât el, Ferral, proiectat într-o lume populată de fantome care îşi băteau joc de el. Unde mai pui că nici măcar nu avea să se culce cu Valerie în seara aceea… Gândul nu se ivise ca o concluzie logică. I se părea că era una din multele înfrângeri pe care trebuia să le îndure, şi ca şi cum furia l-ar fi făcut să devină masochist. Îşi tot zicea… „N-am să mă culc cu ea. N-am să mă culc cu ea…”

Din ce în ce mai dornic de a se răzbuna – chinuind acel trup care-l lua în zeflemea, Ferral era nevoit să stea faţă în faţă cu idioţii ăia care se uitau la el cu ochii holbaţi, fără a mâi pune la socoteală băiatul de prăvălie care rămăsese pironit locului, ţinând în mână blestemata aia de colivie. Trebuia neapărat să rămână în hol. Comandă un cocktail, aprinse o ţigară şi apoi rămase nemişcat în fotoliu, sfârâind un chibrit rămas în fundul buzunarului.

Prin faţa lui trecură un domn şi o doamnă. Bărbatul avea farmecul celor care încărunţesc, fără ca faţa să le îmbătrâne-ască. Femeia era drăguţă, semănând cu fotografiile aflate pe coperta revistelor de modă. Îl sorbea din ochi. Îi era, de bună seamă, recunoscătoare. „îl iubeşte, gândi Ferral, cu ciudă. Cretinul ăsta, poate unul din mulţii care câştigă un ban de pe urma mea, o fi satisfăcut-o la pat şi o fi ştiut să fie tandru…”

Chemă portarul.

— Ai o scrisoare pentru mine, nu e aşa? Dă-mi-o!

Portarul, puţin mirat, i-o înmână ceremonios.

„Ştii oare, dragule, că femeile persane când se înfurie îşi bat bărbaţii cu tălpile ţintuite ale papucilor? Sunt iresponsabile. Unde mai pui, că pe urmă reiau viaţa lor de toate zilele, cea în care faptul de a te căina faţă de un bărbat nu te angajează, în vreme ce faptul de a te fi culcat cu el, te leagă – aşa crezi oare?

— De acea viaţă în care bărbatul posedă femeile. Eu nu sunt o femeie care a fost «posedată», un corp imbecil din care te poţi înfrupta cu plăcere, minţind aşa cum minţi copiii şi bolnavii. Ştii multe, dragule, dar poate vei muri fără să-ţi fi dat vreodată seama că o femeie este o fiinţă omenească. Am avut ocazia să cunosc bărbaţi care m-au găsit fermecătoare, din păcate. Nu ştii pe ce ton îmi zic: «Din păcate.» Poate că nu-mi va fi dat să cunosc decât bărbaţi din această speţă. Au făcut tot ce s-au priceput – erau înduioşători —, când făceau exces de zel, pentru a-mi satisface toate capriciile. Când era însă vorba de probleme într-adevăr importante, se duceau să stea de vorbă cu prietenii lor. E drept că uneori veneau şi la mine să se vaiete, pentru a fi consolaţi. Am capricii, mai mult încă, am nevoie de ele nu oumai ca să-ţi fiu pe plac ci, mai ales, pentru a te sili să mă asculţi atunci când îţi vorbesc. Încântătoarea mea nebutije este pe măsura tandreţei de care dai tu dovadă. Dacă, aşa cum doreai, m-ai fi făcut să sufăr, nici n-ai fi observat.

Am întâlnit prea mulţi bărbaţi ca să nu-mi pot da seama ce înseamnă «o aventură». Când în joc se află însă orgolii unui bărbat, lucrurile se schimbă. «Plăcerea» este un cuvânt pe care îl folosesc pentru a-şi putea ascunde setea de putere Refuz să fiu doar un trup, aşa cum refuzi şi tu să fii doar un carnet de cecuri. Te porţi cu mine aşa cum fac prostituatele cu clienţii lor. «Vorbeşte cât vrei, dar plăteşte…» Sunt, ce e drept, şi acel trup, ştiu, la care ai fi dorit să mă limitez. Numi vine uşor să mă apăr de ideea pe care şi-o fac alţii despre mine. Prezenţa ta mă face să-mi privesc trupul cu dezgust, aşa cum primăvara mă face să mă bucur că pot respira prin toţi porii. Şi fiindcă veni vorba de primăvară, îţi doresc să te amuzi bine în compania păsărelelor. Te-aş mai ruga ca, data viitoare, să nu mai tot aprinzi lampa de la căpătâi.

V.”

Ferral îşi tot spunea că transformase o ţară, făcând drumuri şi şosele, smulgând din mizerabilele lor cocioabe mii de ţărani şi mutându-i în cabanele făcute din tablă, aflate în preajma uzinelor lui, aşa cum făcuseră pe vremuri marii seniori feudali, sau împuterniciţii Imperiului. Degeaba. În colivie păsăruica părea că-şi bate joc de el ciripind într-una.

Puterea lui Ferral, luciditatea, îndrăzneala de care dăduse dovadă pentru a transforma Indochina – scrisoarea sosită din America era o dovadă ce nu putea fi tăgăduită – se năruiau în ciripitul acelei mierle ridicole, ce părea să-i spună că atât ea cât şi întreg universul îşi băteau joc de el.

„Cum am ajuns oare să acord atâta importanţă unei femei?”

Nu de femeie era vorba… I se luase legătura de pe ochi. Se aruncase în aventura asta, fără să-şi drămuiască puterile, împotriva propriei lui voinţe. Dorinţa lui carnală, devenită zadarnică acum, îl proiecta într-o stare hipnotică şi asfixiantă. Nu putea scăpa de ridicol decât prin vărsare de sânge… Cel 209 ai rapid mijloc de a te vindeca este să te răzbuni pe un trup de

Clappique îi povestise o istorioară cumplită… Soţia unei căpetenii din Afganistan se întorsese acasă, goală puşcă… Pusese violată de şeful unui trib din vecinătate care, îi trimisese soţului şi o scrisoare: „îţi înapoiez femeia. Nu mi s-a părut atât de grozavă cum se zvonea.” După ce puse mâna pe autorul scrisorii, soţul îl legase de un stâlp pentru a-i scoate ochii în faţa femeii despuiate, spunându-i: „Uită-te bine. Ai văzut-o şi ai dispreţuit-o. Poţi jura pe tot ce ai mai sfânt că nu o vei mai vedea niciodată.”

Ferral îşi imagină că se află în odaia din hotelul unde locuia Val6rie. Femeia era lungită pe pat, legată fedeleş. Zbiera, izbucnind în hohote de plâns – atât de asemănătoare celor ivite dintr-o intolerabilă plăcere – zvârcolându-se de durere… Fiindcă Val6rie nu ţipase şi nu se zvârcolise în timpul cât făcuseră dragoste.

Portarul aştepta.

„Trebuie să-mi alcătuiesc o mutră impasibilă, ca a idiotului din faţa mea, ca nu cumva să-i ard o pereche de palme.”

Idiotul n-avea de gând să râdă, aşa cum îşi închipuise Ferral.

„Se va ivi o altă ocazie”, îşi spuse Ferral.

„Mă întorc, peste câteva minute”, spuse, şi plecă, fără să fi plătit cocktailul şi lăsându-şi pălăria pe masă.

Se urcă în maşină şi spuse şoferului:

— Mă duci la cel mai mare negustor de păsări. Magazinul se afla în apropiere, dar era închis.

— Să mergem în oraşul chinezesc, spuse şoferul. Acolo sunt mulţi păsărari.

În timp ce străbătea oraşul, Ferral îşi aduse aminte că citise cândva, într-o carte de medicină, că o femeie care ardea de dorinţa de a fi flagelată, îşi dăduse întâlnire, printr-un schimb de scrisori, cu un necunoscut… Descoperise, înspăimântată, în clipa când omul care o legase de pat se îndrepta spre ea cu un bici în mână, că nu mai dorea nimic altceva decât să fugă, să scape.

Pe chipul femeii din relatarea făcută în cartea de medicină se aşternu o altă faţă: Val6rie.

Ce dracu mai putea face? Să intre într-un bordel? N-avea rost. Nici un alt trup de femeie nu-l putea lecui de durerea produsă de luarea în batjocură a orgoliului lui de bărbat.

Maşina trebui să se oprească în faţa barierei de sârniâ ghimpată. În oraşul chinezesc, cufundat în întuneric, te puteai aştepta la orice. Cu atât mai bine! Ferral coborî din maşină şi-şi trecu revolverul în buzunarul hainei, sperând că va fi atacat. Tragi în ce poţi.

Strada unde se aflau prăvăliile negustorilor de animale părea cufundată în somn. Băiatul ce stătea lângă şofer bătu în primul oblon, şi strigă – „Suntem cumpărători!”, ştiind că negustorii se tem de soldaţi. După câteva minute, uşa magazinului se deschise. În splendida penumbră roşietică a prăvăliilor câteva pisici se deplasau domol în salturi ca maimuţele, vestind împreună cu zvâcnirile aripilor unor păsări, trezirea din somn a animalelor. Într-un colţ, câteva pete de un roz pal. Papagalii, legaţi de câte un stâlp.

— Cât ceri pe toate păsările astea?

— Numai pe păsări? Opt sute de dolari.

Era un negustoraş care nu ţinea în prăvălie păsări de soi.

Ferral scoase carnetul de cecuri, şovăind. Poate că negustorul n-avea să i le dea decât pe bani peşin. Băiatul înţelese despre ce era vorba şi zise: „Dumnealui e domnul Ferral. Maşina aşteaptă în stradă”.

Negustorul ieşi din prăvălie, văzu farurile automobilului, pătate de umbrele sârmei ghimpate.

— E în regulă.

Această dovadă de încredere, îi arăta lui Ferral de câtă autoritate se bucura. Totuşi, cuvintele negustorului îl călcau pe nervi. La ce bun?

Totuşi, orgoliul, susţinut de planul pe care îl făcuse şi pe care avea să-l ducă la bun sfârşit, precum şi răcoarea nopţii de primăvară îl înviorară. Mânia şi imaginile sadice se dezagregau într-un dezgust fără margini… Îşi dădu însă seama că nu dispăruseră definitiv.

— Am şi un cangur, spuse negustorul.

Ferral dădu din umeri. Un puşti se ivi din fundul prăvăliei cu un cangur în braţe. Era mic, şi din trupşorul lu> acoperit cu blană, doi ochi de ciută speriată îl priveau pe Ferral.

— Bine, îl iau, zise Ferral, scoţând din nou carnetul de cecuri.

Se îndreptă cu paşi lenţi spre automobil.

Valerie avea să istorisească negreşit povestea coliviilor. gi el avea să povestească cum se terminase. Numai aşa avea $ iasă din situaţia ridicolă în care se afla.

Negustorul şi puştiul aduceau coliviile, le aşezau în automobil, se întorceau în magazin pentru a aduce altele. În sfârşit aduseră cangurul şi papagalii.

De departe, dincolo de oraşul chinezesc, se auziră câteva focuri de puşcă. Foarte bine: să se bată cât or vrea, până ce n-or nai putea, îşi zise Ferral.

Când intră în holul hotelului Astor, Ferral ceru să vorbească cu directorul.

— Vă rog să intraţi cu mine în camera doamnei Serge. Ştiu că nu este acasă. Vreau să-i fac o surpriză.

Directorul încercă să-şi ascundă mirarea, neîndrăznind însă să refuze. Hotelul Astor depindea de Consorţiu.

Prezenţa unui alb îl elibera pe Ferral din lumea alcătuită din umilire, ajutându-l să intre în „rândul oamenilor”. Negustorul chinez care îi vorbise în beznă, îl cufundase în obsesiile lui. Nu scăpase cu totul de ele dar, cel puţin, izbutise să vadă că mai era şi altceva în jurul lui.

Cinci minute mai târziu, Ferral dădea dispoziţii servitorilor, arătându-le unde şi cum trebuiau aşezate coliviile.

În camera doamnei Serge, toate obiectele de preţ erau puse în dulapuri. Unul din ele nu era închis. Ferral luă de pe pat o pijama. De îndată ce atinse mătasea călduţă, simţi un val fierbinte urcând în lungul braţului şi apoi răspândindu-i-se în tot corpul. Îşi dădu seama că mătasea acoperise sânii femeii. Rochiile, pijamalele atârnate în şifonierul întredeschis Păstrau o urmă de senzualitate mai intensă parcă decât cea Pe care o emana trupul femeii.

Îşi înfrână dorinţa de a-şi îngropa faţa în mătasea pijama-'ei şi apoi de a o frământa – poate chiar şi a o sfâşia.

Erau lucrurile ei, erau îmbibate de prezenţa ei… Dacă aj fi putut, ar fi luat pijamaua… O azvârli în şifonier.

În clipa când lăsase din mână pijamaua, legenda lui Hercuie i se ivi în minte. Eroul, îmbrăcat în haine femeieşti, şifonate şi călduţe ca cele pe care le ţinuse el în mână, stând în faţa re. Ginei Omfala, umilit şi bucuros de a fi umilit, aşa cum era şi el acum. Se gândi iar, dar fără folos, la scenele de sadism ca. Re-i trecuseră prin minte. Bărbatul învins şi de regina Omfala şi de propria lui soţie, Dejanira, apăsa greu pe toate gânduriie lui, cufundându-l într-o umilitoare plăcere.

Auzi pe cineva apropiindu-se pe coridor. Scoase revol-verul din buzunar. Dacă Valârie ar fi intrat în odaie, fără do-ar şi poate că ar fi tras în ea. Paşii se îndepărtară. Ferral băgă revolverul în buzunar şi scoase o batistă.

Trebuia neapărat să facă ceva, orice, pentru a scăpa de gânduriie care-l obsedau.

Dădu ordin să se deschidă coliviile. Papagalii se refugiară în colţurile odăii. Unii căutară adăpost în perdele. Cangurul sărise în pat şi stătea acolo. Părea să-i placă. Ferral stinse plafoniera şi lăsă aprinsă doar lampa de la capul patului. Albi, roz, papagalii începură să zburătăcească prin odaie, arcuin-du-şi aripile, dar zborul lor era greoi şi neliniştit.

Coliviile pline de păsări agitate, aşezate pe toate mobilele, ba chiar şi pe podea, îl sâcâiau pe Ferral. Nu ştia de ce, dar îl sâcâiau. Ieşi din odaie. Se întoarse… Camera părea să fi fost devastată. Avea oare să scape vreodată de noaptea asta buimacă? Cu voie sau fără voie lăsase în odaia de hotel imaginea evidentă a furiei de care fusese cuprins.

— Deschide toate coliviile, spuse băiatului care-l însoţea.

— Vor murdări camera, spuse directorul.

— Doamna Serge se va muta într-altă odaie. Fiţi pe pace. Nu se va întoarce la hotel astă-seară. Îmi veţi trimite nota de plată.

— Doriţi să aducem şi flori, domnule Ferral?

— Nu. Doar păsările astea. Şi să nu intre nimeni aici, nici măcar servitorii.

Fereastra era dublată de o reţea metalică, pentru a nu lăsa să intre în cameră ţânţarii. Nici păsările nu puteau ieşi. Pirectorul deschise canatul pentru ca din cameră să poată ieşi mirosul.

Acum, pe mobile, pe perdele şi colţurile camerei, păsările exotice zburătăceau. Culorile lor se atenuaseră în lumina palidă. Deveniseră mate ca cele din frescele chinezeşti. Din ură, îi făcuse doamnei Serge cel mai frumos dar posibil. Ferral stinse lumina. O reaprinse, o stinse din nou, apăsând pe comutatorul de la capătul patului, aducându-şi aminte de ultima lor noapte de dragoste. Îi trecu prin minte să smulgă comutatorul, pentru ca Val6rie să nu se mai poată niciodată folosi de el,… Când va fi în pat alături de el, sau de altul. Renunţă, căci dorea să nu lase în urmă nici o dovadă a cumplitei lui mânii.

— Ia coliviile goale, îi spuse băiatului. Pune-le pe foc.

— Dacă doamna Serge va dori să afle cine i-a trimis păsările, zise directorul hotelului, uitându-se cu admiraţie la Ferral, ce va trebui să-i spun?

— Nu vă va întreba… Cadoul poartă semnătura mea. Ferral plecă.

Trebuia neapărat să se culce cu o femeie. Totuşi n-avea chef să se ducă imediat în restaurantul chinezesc. Ii era de-ajuns să ştie că existau şi alte femei care îi stăteau la dispoziţie… Cel puţin momentan.

Uneori, când visa urât şi se trezea speriat, simţea dorinţa de a adormi din nou, deşi ştia că avea să regăsească coşmarul. Alteori voia să se deştepte şi să rămână treaz. Somnul era echivalent cu visul rău, dar făcea parte din el. Era el. Starea de trezie era lumea, pacea. În acea noapte, erotismul era coşmarul.

Se hotărî în sfârşit să iasă din această transă şi spuse şoferului să-l ducă la Clubul Francez. Acolo putea sta de vorbă, restabili nişte relaţii normale cu oamenii, fie ele derizorii, cum sunt cele înjghebate în cursul unei conversaţii mondene. Da, asta avea să-l readucă la realitate.

Barul clubului era plin. Aşa se întâmplă în perioadele tulburi.

214 ♦ Anârâ Malraux

La o masă din apropierea terasei stătea Gisors. Purta o pelerină din lână miţoasă. Stătea aşa, de unul singur, sorbind din când în când dintr-un pahar.

Kyo îi telefonase şi-i spusese că totul mergea bine, dar Gisors venise la bar ca să audă ce se spunea în oraş… Zvonuri, uneori absurde. Nu întotdeauna. Azi n-auzise nimic in-teresant

Ferral, salutând în dreapta şi în stânga se îndreptă spre Gisors. Ştia ce fel de cursuri ţinea, la Universitate, dar nu le acorda prea mare importanţă. Nu aflase de sosirea lui Kyo în oraş. Socotea că e mai prejos de el să-l întrebe pe Marţial despre cutare sau cutare persoană. De altfel, nu se ştia bine care anume era rolul lui Kyo.

Idioţii ăia care se uitau la el oarecum reprobator, credeau că relaţiile lui cu Gisors aveau la bază faptul că amândoi erau fumători de opium. Ferral îşi dădea aere de fumător, pufăind câte o pipă.

— Uneori chiar două – dar niciodată de-ajuns pentru a putea simţi puterea drogului. Fuma doar pentru a putea dibui atmosfera odăii unde pipele treceau din gură în gură, un mijloc de a putea constrânge femeile să se poarte cum voia el. Nu-i plăcea să le facă curte. Detesta acel joc în cursul căruia trebuie să te prefaci că le preţuieşti, pentru a primi în schimb plăcerile pe care le pot oferi trupurile lor, aşa că se folosea de orice alt mijloc pentru a se sustrage de la acest protocol.

Alt impuls, mai complex, îl mânase uneori spre Gisors pe vremea când se aflau amândoi la Beijing. În primul rând dorinţa de a-i scandaliza pe cei din jur. în al doilea rând, nu se mulţumea ca el, Ferral, să fie doar preşedintele Consortiu-mului. Lumea trebuia să înveţe să deosebească omul de acţiunile lui, căci socotea că valora mai mult decât ceea ce făcuse. Interesul pe care-l manifesta în mod uneori agresiv, pentru artă, filosofie, şi pentru cinismul pe care el, Ferral, îl numea luciditate, erau doar mijloace de autoapărare. El, Ferral, nu descindea din „familiile” ce posedau marile întreprinderi, şi nici din cele care erau atotputernice în Mişcarea Generală a Fondurilor, şi cu atât mai puţin din Clanul Inspectorilor Financiari. Dinastia Ferral era prea strâns le 215 gata de Istoria Republicii Franceze, ca să poată fi luat drept Un ageamiu. Totuşi era un amator, de vază, desigur, dar un amator. Prea abil pentru a încerca să astupe şanţul aflat între el şi ceilalţi, el, Ferral, îl adâncea.

Marea erudiţie a a lui Gisors, inteligenţa lui deschisă întotdeauna pentru a înţelege şi adânci problemele interlocutorilor săi, dispreţul pentru tot ce era convenţional, „punctele lui de vedere”, întotdeauna ciudate – Ferral le repeta uneori, nespunând de la cine le preluase – îl apropiau de Gisors, desfiinţând aproape tot ce-i despărţea. Cu Ferral, Gisors nu vorbea despre politică decât pe plan filosofic.

Ferral spunea că are nevoie să stea de vorbă cu oameni inteligenţi şi aşa şi era, în afară de cazul când părerile lor se izbeau de ale lui.

Se uită în jurul lui. În momentul când luă loc la masa lui Gisors, toată lumea începu să se uite în altă parte.

În acel moment, Ferral s-ar fi însurat şi cu bucătăreasa lui, doar ca să oblige lumea s-o salute pe doamna Ferral. Îl exaspera gândul că idioţii ăia îşi arogau dreptul de a hotărî dacă ce făcea el era bine sau nu… Nu prea avea chef să le vadă mutrele. Îi propuse lui Gisors să se aşeze la o altă masă. Deşi se făcuse cam rece, pe terasă erau câteva mese.

— Credeţi oare că poţi cunoaşte, într-adevăr cunoaşte, pe cineva? Îl întrebă pe bătrân.

Se aşezară la o măsuţă pe care se afla o lampă. Licărul ei se pierdea în noaptea care se îmbiba încetul cu încetul de ceaţă.

Gisors îl privi lung. „Nu s-ar preocupa de probleme psihologice dacă ar putea sili pe alţii să facă ce vrea el”, îşi zise.

— E vorba de o femeie?

— N-are importanţă.

— Gândirea care vrea să descifreze ce se petrece într-o femeie este întotdeauna subminată de erotism. Când doreşti să cunoşti o femeie, doreşti – nu e aşa?

— De fapt, fie s-o posezi, fie să te răzbuni.

O cocotă de mâna a doua îi spunea vecinei ei de masă:» Nu mă duce ea pe mine de nas, cu una cu două. Îţi spun eu despre ce e vorba. Mă invidiază că am un dine atât de fru, moş. Asta e!”

— Cred, reluă Gisors, că atunci când recurgi la spirit încerci de fapt să contrabalansezi acest gând: cunoaşterea unei fiinţe este un sentiment negativ. Sentimentul pozitiv realitatea, este faptul că ne îngrozeşte ideea că vom rămâne întotdeauna străini fiinţelor pe care le iubim.

— Oare iubim vreodată cu adevărat?

— Numai timpul poate vindeca această angoasă. Nu poţi niciodată cunoaşte pe cineva, dar uneori încetăm să simţim că nu ştim ce se petrece în sufletul altuia. Mă gândesc la fiul meu şi… la un alt băiat, la care ţin. A căuta să înţelegi, slujindu-te de inteligenţă, a cunoaşte prin intermediul inteligenţei, reprezintă doar o zadarnică ispită; şi anume aceea de a elimina din construcţia mentală elementul timp.

— Oare funcţia inteligenţei nu este tocmai aceea de a elimina anumite lucruri? Gisors îl privi lung:

— Ce anume înţelegi prin „inteligenţă”?

— În general?

— Da.

Ferral stătu câtva timp pe gânduri.

— Capacitatea de a dobândi mijlocele ce pot constrânge oamenii să acţioneze într-un anumit fel şi de a influenţa mersul lucrurilor.

Pe faţa lui Gisors se ivi un surâs. De fiecare dată când punea această întrebare, interlocutorul – oricine ar fi fost – răspundea enunţând propriile sale dorinţe. Ferral îşi aţintise privirea asupra lui:

— Ştiţi oare în ce fel erau pedepsite femeile care se răzvrătiseră împotriva stăpânilor lor, în timpul primelor imperii?

— Cred că existau mai multe. În primul rând, că erau duse pe o plută, cu mâinile tăiate, şi cu ochii scoşi…

În timp ce-şi rostise fraza, Gisors remarcase atenţia şi. Poate, satisfacţia cu care Ferral îl asculta.

— Le lăsau să fie duse spre mare de nesfârşite fluvii… Până ce mureau de foame, sau de epuizare, lângă amanţii lor, legaţi fedeleş alături de ele…

— Cu amanţii lor? Întrebă Ferral, ca şi cum n-ar fi auzit bine. Totuşi, îl ascultase cu mare atenţie, neslăbindu-l din ochi. Gisors nu putea ghici că în mintea lui Ferral „amanţii” nu-şi aflau loc.

— Ciudat, reluă Gisors, aceste legi sălbatice au fost menţinute până în secolul al IV-lea şi după cât se pare au fost ticluite de oameni înţelepţi şi buni.

— Erau înţelepţi, fără doar şi poate.

Gisors privea faţa crispată a lui Ferral, luminată de lampa pusă pe masă.

Se auziră focuri de puşcă. Departe. Câte vieţi omeneşti aveau să fie curmate în acea noapte îmbibată de ceaţă? Şi el stătea să-l privească pe Ferral pentru a descifra ceea ce se afla pe faţa lui aspră. Omul fusese profund umilit – ca bărbat, sau ca om dotat cu suflet şi inteligenţă? Lupta împotriva ruşinii cu acea armă derizorie numită „rancună”. Sângele continua să curgă pe acest pământ suprasaturat, deasupra căruia plutea vechea ură dintre sexe.

Se auziră din nou focuri de armă. De data aceasta atât de aproape încât paharele de pe masă zăngăniră.

Gisors se obişnuise cu cele pe care le auzea zilnic venind din oraşul chinezesc. În ciuda faptului că telefonul primit de la Kyo îl înştiinţase că totul mergea bine, aceste noi împuşcături îl neliniştiră.

Ignora ce anume rol juca Ferral în viaţa politică, şi cât de important era, dar îşi dădea seama că omul nu putea fi decât de partea lui Jiang Jieshi.

Socotea că era normal să stea alături de el la aceeaşi masă – nu avea impresia că s-ar putea „compromite” nici în ochii lui, nici în ochii altora, stând la masă cu cineva, oricine ar fi fost, dar nu mai nutrea dorinţa de a veni în sprijinul celui aflat în faţa lui.

— Ce se întâmplă?

— Nu ştiu. Şefii roşiilor au dat împreună cu şefii aj, baştrilor o proclamaţie prin care fac cunoscută unirea ceiOr două tabere. După cât se pare, situaţia se va ameliora.

„Minte, îşi zise Gisors. E tot atât de bine informat ca şi mine. Poate chiar mai bine.”

— Fie că sunt roşii, fie că sunt albaştri, hamalii tot hamali rămân, cât trăiesc. Nu sunteţi şi dumneavoastră de părere că e o prostie, caracteristică de altfel speciei umane, ca cineva să se sacrifice pentru o idee, când ştie că n-are decât o viaţă de trăit?

— Se întâmplă foarte rar ca un om să poată suporta – cum să spun?

— Propria lui condiţie umană…

Se gândi la ceea ce spunea Kyo: „Oamenii acceptă să moară, nesocotind propriile lor interese, pentru a justifica condiţia umană, punând la temelia vieţii demnitatea. Creştinismul pentru sclavi, naţiunea pentru cetăţean, comunismul pentru muncitori…”

N-avea de gând să discute cu Ferral ideile lui Kyo.

— Trebuie să te intoxici cu ceva, spuse adresându-i-se lui Ferral. Aici la noi, oamenii fumează opium. În Islam, haşişul, în Occident femeile… Socot că dragostea este modalitatea de care uzează occidentalii pentru a se elibera de condiţia umană…

Cuvintele rostite se profilau pe un fundal pe care apăreau confuz, oameni şi obsesiile lor: Cen şi asasinatul, Clappi-que şi ţicneala lui, Katov şi revoluţia, May şi dragostea. Ba chiar şi el, Gisors, cu opiumul.

Numai Kyo era în afară, sau deasupra acestui fundal.

— Mult mai puţine femei s-ar tăvăli în pat, dacă ar putea obţine, în poziţie verticală, frazele de admiraţie de care au neapărată nevoie. Ştiu că doar la aşternut le pot auzi.

— Şi bărbaţii?

— Bărbatul poate şi trebuie să nege femeia. Numai acţiunea justifică viaţa unui om alb. Şi numai ea îl poate satisface. Ce am zice despre un mare pictor care n-a făcut nici un tablou? Un om este suma faptelor sale, a celor săvârşite precum şi a celor pe care le va face. Nimic altceva. Eu nu sunt ceva care poate fi transformat de o întâlnire cu cine ştie je femeie sau cu cine ştie care bărbat. Sunt drumurile pe care le-am croit.

— Era nevoie de drumuri şi şosele.

De când auzise ultimele focuri de arme, Gisors se jiotărâse să nu mai joace rolul de „justificator”.

— Dacă nu de dumneata, de un altul, nu e aşa? Te situezi pe poziţia unui general care ar spune: „Cu soldaţii mei pot mitralia un oraş întreg”. Dacă ar fi în stare să mitralieze, n-ar fi general. Nu poţi fi general decât dacă ai absolvit cursurile Şcolii Militare de la Saint-Cyr. De altfel cred că, în general, oamenii nu se prea sinchisesc de putere. Ceea ce îi fascinează de fapt nu este puterea efectivă, ci iluzia că pot acţiona după bunul lor plac. Puterea unui rege este cea de a putea K guverna, nu e aşa? Dar omul n-are chef să guverneze. Are/chef să-i constrângă pe semenii lui să facă ce vrea el, aşa ai spus. Vrea să fie mai mult decât un om, în această lume a oa-ţ menilor. Să scape de condiţia umană, cum ziceam eu. Nu doreşte să fie puternic, ci atotputernic. Maladia himerică, justificată pe plan intelectual de dorinţa de putere, este de fapt dorinţa de a fi zeu. Orice om doreşte să fie zeu…

Spusele lui Gisors îl tulburau pe Ferral, dar mintea lui nu era pregătită pentru a le înţelege tâlcul. Dacă bătrânul înţelept nu-l justifica, nu va putea să-l elibereze de obsesia lui:

— De ce, după părerea dumneavoastră, zeii nu se însoţesc cu pământene, decât prefăcându-se în oameni sau în animale?

Ca şi cum ar fi fost aievea, Gisors simţi că o umbră se întrupa alături de ei. Ferral se ridicase de la masă.

— Ai nevoie să pui în joc ceea ce este esenţial în dumneata, ca să poţi simţi mai tare decât acum că exişti, spuse Gisors, fără a-l privi.

Ferral n-avea cum să ştie că perspicacitatea lui Gisors provenea din faptul că recunoştea în interlocutorii săi fragmente din propria sa persoană.

Portretul său cel mai veridic n-ar fi putut fi făcut decât punând unele lângă altele aceste dovezi de „perspicacitate”.

— Un zeu poate poseda, continuă bătrânul, dar nu poate cuceri. Idealul oricărui zeu este de a deveni om, fără a uita că îşi va regăsi puterea divină, aşa cum şi oamenii visează să de. Vină zei, fără a-şi pierde personalitatea…

Ferral socoti că sosise într-adevăr momentul să se culce cu o femeie.

„Ciudat caz de automistificare, cu multe implicaţii, îşi #. se Gisors. După cât se pare, Ferral se consideră, cel puţin pe plan erotic, ca un mic burghez romanţios.”

Când, puţin după încetarea războiului, Gisors venise în contact cu reprezentanţii marii finanţe din Shanghai, îşi dăduse seama că ideea pe care şi-o făcuse despre capitalism era inadecvată. Aproape toţi cei pe care avusese prilejul să-i întâlnească aveau o viaţă sentimentală bine aşezată, fie că erau căsătoriţi, fie că erau celibatari. Majoritatea erau însuraţi. Când nu eşti descendentul unei familii de mari bogătaşi, nu-ţi poţi permite să-ţi iroseşti timpul în aventuri sentimentale sau erotice, căci un mare om de afaceri trebuie să fie obsedat de o singură idee.

„Capitalismul din zilele noastre, spusese de mai multe ori studenţilor săi, constă mai mult din voinţa de a organiza decât din puterea propriu-zisă.” în timp ce mergea cu automobilul, Ferral ajunse la concluzia că raporturile lui cu femeile fuseseră întotdeauna aceleaşi: absurde. Poate că iubise într-adevăr cândva… De mult… Ce psiholog, beat criţă, găsise de cuviinţă să boteze „dragoste” acel sentiment care acum îi otrăvea viaţa? Dragostea era o exaltare, o obsesie. Da, femeile îl obsedau, fiindcă îi stârneau dorinţa de a se răzbuna. Îl mâna spre ele dorinţa de a fi judecat, tocmai el, Ferral, care nu recunoştea nici un judecător. Femeia care l-ar fi admirat în timp ce i se dăruia, care nu i s-ar fi împotrivit, nu-l interesa. Era condamnat să se dea pe mâna demimondenelor şi a curvelor… Bineînţeles, şi ele aveau trupuri îmbietoare. „Vei muri, dragule, fără să-ţi fi dat vreodată seama că şi femeile sunt fiinţe omeneşti.” Poate în ochii celei care-i trimisese scrisoarea. Nu şi în ai lui. O femeie nu putea însemna pentru el decât echivalentul unei călătorii, al unei clipe de odihnă, sau al unui duşman ce trebuie înfruntat şi doborât. Nu era o fiinţă umană…

Coborî din maşină şi intră într-una din casele din Nanking goad. Se întoarse cu o curtezană. O fetişcană cu faţa blândă şi armonioasă. Se aşeză lângă el în maşină. Cu mâinile puse pe ţiteră, semăna cu o statuetă din perioada Tang.

Când ajunseră în dreptul casei unde locuia, Ferral o luă înainte pe scări. Pasul lui, lung şi sprinten, devenise greoi. > (Aş face mai bine să mă culc… Să dorm… Să dorm…”

Somnul aduce cu sine pace… Trăise, luptase, crease… Sub toate aceste aparenţe, regăsea în străfunduri, realitatea – una singură. Dorinţa de a scăpa de el însuşi, de a lăsa pe mal, aşa cum faci cu trupul unei amic înecat, acest om – pe el, Ferral – a cărui viaţă se silise în fiecare zi s-o reinven-teze. „De fapt, singurul lucru pe care mi l-am dorit întotdeauna a fost să dorm…”

Ce altceva putea cere fetişcanei care urca în urma lui scara ciocănind fiecare treaptă cu tocurile papucilor?

Intrară în camera în care se fuma opium, de fapt o odăiţă unde divanele erau acoperite de covoare venite din Mongolia. Părea mai propice senzualităţii decât reveriei. Pe unul din pereţi atârna un laviu de Kam'a din prima perioadă şi o flamură tibetană. Fetişcana puse ţitera pe un divan.

Pe o tavă se aflau ustensilele – frumoase şi deloc practice – necesare fumătorilor de opium. Obiecte vechi, făcute din jad. Fetişcana întinse mâna. Ferral îi făcu semn să nu se atingă de ele.

O detunătură puternică. Obiectele aşezate pe tavă se clătinară.

— Doriţi să cânt?

— Nu acum.

Îi privea trupul, ascuns şi reliefat totodată de rochia foarte strâmtă din mătase mov. Ştia că purtarea lui o uluia. Uzanţa cerea să nu faci dragoste cu o curtezană înainte de a fi auzit-o cântând, înainte de a fi stat de vorbă cu ea, înainte de a fi lăsat-o să te servească la masă, şi de a fi înmânat bărbatului pipele pentru fumat opiumul. De ce să iei o curtezană, doar pentru a face dragoste cu ea, aşa cum faci cu o prostituată?

— Nu doriţi să fumaţi?

— Nu. Dezbracă-te!

Ştia că o jignise. Avu chef să-i spună să rămână în pielea goală, dar renunţă, ştiind că avea să-l refuze.

Odaia era slab luminată.

„Erotismul, îşi zise Ferral, constă din umilirea ta, sau a partenerei, poate' a amândurora.”Asta era, de bună seamă, o idee.

Femeia era de altminteri mai ispititoare în rochia ei lj. Pită de trup. Nu-l excita totuşi, sau dacă îl excita cât de cât, nu trupul ei îl atrăgea ci supunerea de care dădea dovadă femeia care aştepta să se apropie de ea bărbatul care nu se clintise din loc. Plăcerea lui se isca doar din faptul că se putea i-magina în situaţia ei, asta era limpede. Da, în locul celei care era constrânsă să-l aştepte, constrânsă de el.

De fapt, niciodată nu făcuse dragoste decât cu el însuşi, dar nu fusese în stare decât în faţa altcuiva. Înţelegea acum ceea ce nici Gisors nu bănuise: „Da, dorinţa lui de putere nu-şi atingea niciodată ţinta. Nu se ivea decât prin reînnoirea ei. Dacă n-ar fi avut în toată viaţa lui decât o singură femeie, posedase, şi avea să posede, graţie femeii care aştepta să se apropie'de ea, singurul lucru pe care-l dorea cu nesaţ – el însuşi.

Avea nevoie de ochii altcuiva ca să se poată vedea, simţurile altcuiva pentru a simţi. Se uită la tabloul tibetan agăţat pe perete, nici el nu ştia când şi de ce.

Într-o lume decolorată rătăceau câţiva drumeţi… Două schelete, care nu se deosebeau de fel unul de altul se strângeau în braţe ca în transă.

Ferral se apropie de curtezană.

Ora zece şi jumătate „Numai de n-ar întârzia automobilul”, îşi zise Cen. În întuneric nu-ţi puteai da seama dacă ai ţintit bine sau nu, şi felinarele aveau să se stingă în curând.

Noaptea deznădăjduită ce plutea asupra orezăriilor şi mlaştinilor din China cotropise şi bulevardul, pe care acum nu mai trecea decât arar cineva… Dârele de lumină ce străbăteau prin obloanele rămase întredeschise şi prin ferestrele astupate dispăreau treptat. Ultimele licăriri se agăţau de şinele tramvaielor şi de bobinele izolatoare puse pe stâlpii de telegraf… Păleau din ce în ce mai repede. Nu trecu mult şi Cen nu le mai văzu decât pe pancartele acoperite de ideograme aurite.

Noaptea asta era ultima lui noapte. Îi era pe plac.

Avea să sară în aer o dată cu automobilul. O bulă enormă -avea să lumineze ca un trăsnet – o clipă doar – acest bulevard hidos. Da. Şi un jet de sânge va mânji unul din aceste ziduri. Nişte cuvinte aflate în cea mai veche legendă chineză i se iviră în minte: Oamenii sunt plaga pământului. Trebuia ca terorismul să devină un misticism. În primul rând, solitudinea. Teroristul trebuia să ia de unul singur decizii, pe care tot el avea să le pună în practică. Puterea poliţiei constă în delaţiuni. Teroristul care acţionează de unul singur nu poate să se denunţe pe sine însuşi.

Singurătate absolută, căci celui care trăieşte în afara lumii îi vine greu să nu-şi caute semenii.

Cen cunoştea obiecţiile aduse terorismului: represiune poliţienească împotriva muncitorilor, apeluri lansate fasciştilor. Represiunea exista şi n-avea cum fi mai violentă decât era. Fascismul era evident. Poate că gândurile lui Kyo nu vizau aceiaşi oameni la care se gândea el. Nu era vorba de a-i menţine în aceeaşi categorie, fie şi pentru a-i elibera, şi cu riscul de a-i duce la pieire pe cei mai buni, ci de a conferi un sens înfrângerii lor. Cen dorea ca fiecare să fie responsabil de acţiunile întreprinse de el şi stăpân pe faptele lui. Trebuia neapărat să dai un ţel fiecărui individ care nu mai nutreşte nici o nădejde: trebuia deci ca atentatele să se înmulţească, nu de dragul unei organizaţii, ci pentru o idee: naşterea unor noi martiri.

Jurnalul lui Pei va avea o audienţă mai mare pentru că el, Cen, avea să moară.

Ştia cât de greu apasă asupra gândurilor noastre sângeie vărsat pentru o idee.

Tot ce se afla în jurul lui părea să se descompună în această noapte în care automobilul, oprit undeva din drum avea totuşi să sosească.

Ceaţa^ îmbibată de fumul ieşit din coşurile vapoarelor, acoperea încetul cu încetul trotuarele pe care mergeau oameni grăbiţi, unul în spatele altuia şi ferindu-se să-l depj. Şească pe cel dinaintea lui ca şi cum războiul ar fi impus o nouă ordine respectată de întregul oraş. Mergeau într-o tăcere mormântală, cu atât mai stranie cu cât oamenii păreau extrem de agitaţi. Niciunul nu avea asupra lui nici un pa-chet. Nimeni nu mergea cu o tarabă atârnată de gât, nimeni nu împingea vreun cărucior.

În această noapte păreau să se mişte de colo până colo fără rost.

Cen privea acele umbre care alunecau spre fluviu, duse de un impuls constant şi inexplicabil. Să fi fost chiar Destinul, acea forţă care îi mâna spre capătul bulevardului, spre acel loc unde diferite firme, de-abia întrevăzute, păreau să alcătuiască poarta ce desparte viaţa de moarte?

Învălmăşite, apropiate şi depărtate totodată, în această noapte cotropită de ceaţă, firmele pe care stătea scris cu litere chinezeşti numele prăvăliilor, se pierdeau în această lume tragică şi nedesluşită, ca veacurile scurse… Ca şi cum ar fi venit nu de la Statul Major, ci din timpuri străvechi, se auzi sunând claxonul automobilului generalului Jiang Jieshi.

Cu un ciudat sentiment de recunoştinţă, Cen strânse bomba pe care o ţinea sub braţ.

Farurile se iviră din ceaţă. Peste câteva secunde, precedată de Fordul în care se găsea garda, tfşni şi maşina generalului.

Cen avu impresia că mergea cu o nemaipomenită viteză.

Trei băieţandri care împingeau câte un cărucior blocară strada.

Cele două automobile îşi încetiniră mersul.

Cen se strădui să-şi controleze respiraţia.

Băieţii dispărură.'Fordul trecu. Maşina se apropia. Un automobil american cu doi poliţişti pe scară. Automobilul era atât de mare şi atât de impresionant, încât Cen îşi dădu seama că dacă nu sare acum, dacă mai întârzie fie şi o clipă, 8vea să dea înapoi. Luă bomba în mână ca şi cum ar fi fost o sticlă de lapte.

Automobilul generalului se afla la cinci metri de el. Enorm.

Cen se avântă spre maşină şi, animat de o extatică bucurie, se aruncă în faţa ei, închizând ochii.

Îşi reveni în simţiri câteva secunde mai târziu. Nu auzise, ixu simţise zgomotul de oase zdrobite, aşa cum se aşteptase. Se năruise într-un glob alcătuit dintr-o orbitoare lumină.

Haina pe care o avusese nu mai era. În mâna dreaptă ţinea ceva mânjit de noroi sau de sânge. La câţiva metri de el un maldăr de cioturi roşii, o movilită din cioburi de sticlă în care se reflecta lumina unei… Nu mai putea spune ce lumină.

Începu să simtă durerea, care de altfel, dispăru în mai puţin de o secundă, într-o zonă unde conştiinţa nu mai avea acces.

Nu mai vedea limpede. Totuşi simţea că strada era pustie. Poliţiştii se temeau oare de o nouă bombă?

Suferea îngrozitor. Toate mădularele, toată carnea îl chinuiau. Fără să-şi poată da seama de unde pornea durerea… Era alcătuit numai din suferinţă. Îşi aduse aminte că avea asupra lui un revolver. Încercă să-şi bage mâna în buzunarul pantalonilor… Nu mai existau buzunare, nici pantaloni… Nici picior. Un maldăr de carne tocată.

Mai avea un revolver. Îl băgase sub cămaşa descheiată. Nasturii cămăşii căzuseră…

Apucă arma, o întoarse, trase cocoşul pe dibuite.

Izbuti să deschidă ochii.

Tot ce se afla în jurul lui începu să se învârtească, încet, dar implacabil, trasând un enorm cerc… Totuşi nu exista… Nimic nu exista în afară de durere.

Un poliţist era lângă el. Cen ar fi dorit să-l întrebe dacă Jiang Jieshi murise, dar dorinţa lui se afla într-o altă lume… In cea în care pătrunsese el acum, moartea generalului nu mai avea nici o importanţă.

Poliţistul îl răsturnă dându-i cu piciorul în coaste.

Cen urlă, trase un glonţ drept înainte, şi mişcarea pe care o făcuse amplifică durerea pe care o secundă mai înainte o socotise drept cea mai mare cu putinţă. Simţea că avea să leşine… Sau să moară. Făcu o enormă sforţare – poate cea mai mare din viaţa lui – şi izbuti să-şi vâre în gură ţeava revolverului. Nu mai mişca din teama de a nu reînvia durerea simţită cu câteva clipe mai înainte.

Un alt poliţist îl lovi cu piciorul.

Cen apăsă pe trăgaci fără să-şi dea seama.

Partea a cincea

! Ora unsprezece şi un sfert

Automobilul porni în noaptea înceţoşată, prin aleea acoperită cu nisip care ducea spre un cazino.

„Am timp să-mi încerc norocul înainte de a mă duce la Black Cat”, îşi zise Clappique.

Era hotărât să-l vadă pe Kyo nu numai fiindcă îl aştepta să-i înmâneze banii făgăduiţi şi mai ales pentru că de data asta putea să-l salveze.

Obţinuse destul de uşor informaţiile pe care i le ceruse Kyo. Informatorii ştiau că la ora unsprezece, trupele speciale ale generalului Jiang Jieshi aveau să intre în acţiune şi că toate sediile Comitetelor Comuniste aveau să fie înconjurate. Nu mai era deci cazul să-i spună „Reacţiunea este iminentă” ci „Să nu pui astă-seară piciorul în nici un sediu”.

Nu uitase vorbele lui Kyo. Ii spusese că trebuia să plece de la Black Cat înainte de orele unsprezece şi jumătate. Ca atare, nu era greu de înţeles că în acea noapte va avea loc o adunare comunistă pe care generalul era hotărât s-o nimicească.

Informaţiile date de poliţişti nu erau întotdeauna exacte, dar de data aceasta nu putea nesocoti coincidenţa dintre spusele lor şi graba lui Kyo.

Informat la vreme, Kyo putea să amâne adunarea, sau în cazul că era prea târziu, putea să nu participe…

„Dacă îmi dă o sută de dolari, cred că o să-mi ajungă – o sută de la el şi o sută şi şaptesprezece pe care i-am dobândit azi după masă prin metode „drăgălaşe”, toate ilegale – fac două sute şaptesprezece dolari… Te pomeneşti că nu-mi dă nimic… Nu se întâmplă în fiecare zi să vrei să cumperi arme… O să încerc să mă descurc de unul singur.”

Automobilul se opri. Clappique dădu bacşiş doi dolari şoferului. Cursa costase un dolar. Şoferul îi mulţumi, surâzându-i cu recunoştinţă.

— Te rog să cumperi cu aceşti bani o pălărie „melon”, zise Clappique, ridicând degetul arătător ca şi cum ar fi anunţat un eveniment de o mare importanţă:

— Am zis „melon”! Şoferul porni la drum.

„Din punct de vedere estetic şi din acest punct de vedere trebuie ca oamenii de bună credinţă să privească lucrurile —, continuă să vorbească de unul singur Clappique, acest personaj are neapărată nevoie de o pălărie «melon» „.

Automobilul nu se mai vedea. Baronul se adresa nopţii, care păru să-l fi auzit, căci îi răspunse, răspândind parfumul unor arbuşti ale căror flori fuseseră împrospătate de ploaie. Un miros ce-i amintea de cele din Europa.

Baronul băgă mâna în buzunar căutându-şi portofelul. Dădu de revolver. Pusese portofelul în celălalt buzunar.

Se uită la ferestrele cazinoului. Cazinoul părea cufundat în întuneric.

„Să stăm puţin şi să ne gândim…” îşi dădea bine seama că încerca să prelungească această clipă când jocul nu începuse, când îi era încă îngăduit să-şi ia tălpăşiţa…

„Poimâine, dacă va ploua din nou, se va răspândi aici aceeaşi mireasmă; şi eu voi fi mort. Ce tot spun? Prostie curată! Nici un cuvânt în plus… Eu sunt muritor.”

Intră în cazino. Urcă la etaj. Zgomot de jetoane aruncate pe masa de joc şi vocea crupierului care părea să urce şi să coboare, în acord cu norii de fum din sală. Uşierii moţăiau, dar detectivii ruşi din poliţia neoficială stăteau de veghe, proptiţi de canaturile uşilor sau preumblându-se prin săli cu un aer nonşalant. Nici gând să aromească. Stăteau treji, cu mâinile crispate pe revolverele vârâte în buzunare.

Clappique intră în sala de joc. Prin norii de fum se vedeau pete albe şi negre. Umerii, acoperiţi de smokinguri, sau dezgoliţi, ai femeilor îmbrăcate în rochii de seară, ai celor aflaţi la masa verde.

— Toto! Vino aici, Toto, strigară câţiva jucători. Baronului i se spunea adesea şi Toto la Shanghai, deşi nu intrase decât arareori în cazino şi atunci numai pentru a-şi întovărăşi nişte prieteni. El nu juca.

Cu braţele deschise, şi cu aerul unui tătic bucuros de a-şi regăsi bebeluşii, strigă:

— Bravo! Sunt înduioşat! Mă bucur că pot lua parte la această sărbătoare de familie.

Crupierul lansă bila şi oamenii din jurul mesei încetară de a-l mai privi pe baron.

Nimeni nu se mai uita la Clappique. Jucătorilor nu le ardea să-i asculte snoavele. Chipurile lor erau aplecate asupra mesei pentru a nu pierde din ochi bila. În sala de joc domnea o disciplină severă.

Clappique avea o sută şaptesprezece dolari. N-avea de $nd să-i pună pe masă mizând pe numere. Mult prea periculos… Hotărî să joace punând jetoanele pe par sau impar.

— Vă rog să-mi daţi nişte drăguţe şi mititele jetoane, spuse, adresându-se celui de la ghişeu.

— În valoare de?

— Douăzeci.

Clappique hotărâse să pună de fiecare dată doar un jeton mizând pe numere pare.

Trebuia să se aleagă cu cel puţin trei sute de dolari.

Puse miza. Ieşi numărul cinci. N-avea importanţă. Miză din nou, tot ca mai înainte. Ieşi un număr par. – 2 – Câşti-gase. Miză din nou – şapte – Pierduse… Apoi pe patru – Câştigase. Apoi pe trei – Pierdea iar. Apoi pe şapte, apoi pe unu… Pierdea, pierdea… Pierduse de fapt optzeci de dolari. Nu-i mai rămăsese decât un jeton.

Ultima miză.

Aruncă jetonul cu mâna dreaptă. Cea stângă o ţinea nemişcată ca şi cum bila, l-ar fi legat de ea. Totuşi, această aână nu stătea imobilă. Îl târa spre el însuşi. Îşi aminti dintr-o dată că nu poziţia mâinii îl sâcâia, ci ceasul-brăţară. Ora unsprezece şi douăzeci şi cinci de minute. Mai rămăseseră doar cinci minute pentru a-l întâlni pe Kyo.

Când mizase pentru penultima oară, fusese sigur că avea să câştige. Chiar de s-ar fi întâmplat altfel, nu putea pierde atât de repede. Făcuse rău că nu ţinuse seamă de ceea ce se întâmplase prima oară când jucase. Pierduse. Fără doar şi poate jocul începuse sub auspicii nefavorabile. Totuşi… Când e vorba de ultima miză, câştigi aproape întotdeauna. Unde mai pui că numerele impare ieşiseră de trei ori la rând. Totuşi. De când sosise, numerele impare ieşeau mult mai des decât celelalte. Să schimbe tactica? Să mizeze pe numere pare? Nu ştia ce anume îl îmboldea să aştepte pasiv, să se lase dominat de ceea ce avea să i se întâmple. Îi trecu prin minte că de fapt pentru asta venise. Orice iniţiativă ar fi fost un sacrilegiu… Lăsă miza pe numere pare.

Crupierul aruncă bila. Porni domol, ca întotdeauna. Păru că şovăie. Aşa făcea întotdeauna. De când stătea la masa de joc, Clappique nu văzuse căzând nici pe roşu nici pe negru… Bila îşi văzu de drum. De ce oare nu mizase pe roşu? Bila îşi încetinise mersul. Se opri brusc pe doi. Clappique câştigase.

Trebuia să pună cei patruzeci de dolari câştigaţi pe numărul şapte. Era evident. N-avea să mai mizeze ca înainte. Puse două jetoane şi câştigă.

Când crupierul îi întinse lopăţica pe care se aflau paisprezece jetoane, Clappique îşi dădu seama cu neţărmurită mirare, că putea şi el câştiga. Da. Nu era vorba de o fantasmă, de o loterie plăsmuită, la care luau parte doar câştigători necunoscuţi…

Îi trecu prin minte că banca îi datora aceşti bani, nu fiindcă mizase pe un număr câştigător; nu fiindcă la începutul jocului pierduse. Îi datora aceşti bani de când era lumea lume, pentru a-l răsplăti căci întotdeauna dăduse dovadă de fantezie şi de lipsă de prejudecăţi… Bila de pe masa verde era destinată să determine hazardul să plătească toate datoriile pe care destinul le avea faţă de el, Clappique.

Dacă miza toţi banii pe care îi avea pe un număr, ştia că avea să piardă.

Puse cei două sute de dolari pe numerele impare şi-i pierdu.

Revoltat, se sculă de la masa de joc şi se apropie de fereastră.

În noapte sclipeau luminile roşii ale automobilelor staţionate în faţa Cazinoului. Deşi ferestrele erau închise, de afară se auzeau confuz, strigăte, râsete, ba chiar o frază rostită cu furie… Oamenii iubeau, urau… Pasiuni… Toţi oamenii ăia duceau o viaţă imbecilă şi flască… Nici măcar nu se conturau în noapte… Erau doar nişte voci. Numai în sala de joc sângele îşi făcea datoria, reanimând viaţa. Cei care nu jucau nu erau oameni.

Oare toată viaţa lui nu fusese şi ea decât un lung acces de nebunie?

Se reaşeză la masa de joc. Puse din nou şaizeci de dolari pe numere pare.

Bila al cărui mers avea să se încetinească era un destin, şi în primul rând, propriul său destin. Clappique nu se lupta împotriva cuiva ci împotriva unui soi de zeitate şi, în acelaşi timp zeitatea era chiar el însuşi. Bila îşi reluă drumul pe masa verde.

Clappique simţi din nou acea tulbure pasivitate pe care de fapt o cunoştea. I se năzări că îşi ia în mâini propria sa viaţă, atârnând-o de această derizorie jucărioară. Graţie acestei bile, pentru prima oară, se împlineau năzuinţele celor două fiinţe din care era alcătuit el, Clappique, una care voia să trăiască şi alta care dorea să fie nimicită. De ce s-ar mai fi uitat la ceas? Îl situase pe Kyo într-o altă lume, cea a viselor… Avu impresia că el, Clappique, hrăneşte bila, nu cu miza pusă pe masă, ci cu propria lui viaţă.

Neîntâlnirea lui cu Kyo anula orice posibilitate de a obţine banii necesari pentru a părăsi oraşul, şi, ca atare, de a supravieţui. Faptul că tânărul nu ştia ce se întâmplă conferea bilei care mergea din ce în ce mai domol viaţa conjuncturală a aştrilor, a molimelor, a tuturor configuraţiilor de care depinde soarta oamenilor.

Nu, banii n-aveau nimic de-a face cu această bilă care Şovăia când ajungea în faţa unei adâncituri aflate pe masa verde, ca botul unei jivine. Ea, bila, era instrumentul prin care putea constrânge propriul lui destin, ea era singura modalitate prin care aflase cum poate pune stăpânire pe sine însuşi! Trebuia să câştige, nu pentru a fugi, ci pentru a rămâne, pentru a putea risca mai mult, pentru ca miza ij. Bertăţii în sfârşit dobândite, să poată transpune gestul în planul absurdului!

Sprijinindu-şi braţul de masa verde, Clappique nici măcar nu mai urmărea mersul din ce în ce mai lent al bilei… Simţea că tremură din cap până în picioare, în timp ce descoperea că sensul jocurilor de noroc era aproape echivalent cu frenezia de a pierde…

De altminteri, aproape toţi cei aflaţi la masă pierdeau. Sala era plină de fum de ţigară. În atmosferă se simţea un fel de deznădăjduită destindere… Crupierii luau banii de pe masă cu micile lor lopeţi.

Clappique ştia că, în ceea ce îl privea, jocul nu luase sfârşit.

Pentru ce anume păstrase şaptesprezece dolari? Scoase o bancnotă de zece dolari şi o puse pe numerele pare.

Era atât de sigur că va pierde, încât considera că nu jucase de data asta, ci că pusese banii pe masă doar pentru a se bucura încă de faptul că pierdea întruna.

De îndată ce bila începu să şovăie, o urmări cu mâna dreaptă. Cea stângă însă nu se dezlipise de masă. Înţelegea acum că bila era animată de viaţa intensă a tuturor obiectelor folosite în jocurile de noroc. Mingiulica asta nu era ca toate celelalte… Se vedea bine că era vie, după felul cum şovăia… Trăia şi ezita… Mişcările ei lente, dar ineluctabile erau dictate de faptul că ea ştia că de mersul ei atârna soarta multor oameni.

În timp ce bila dădea ocol mesei, nimeni nu trase nici un fum din ţigările aprinse. Mingiulica intră într-o alveolă roşie, se răzgândi, mai rătăci câtva timp şi până la urmă se instala în adâncitura numărului nouă.

Clappique schiţă un gest, ca şi cum ar fi dorit s-o smulgă din loc.

Pierduse iar.

Cinci dolari pe numere pare. Ultimul jeton.

Acum trasa mari cercuri pe postavul mesei. Nu înviase încă. Clappique se uita la ceasul-brăţară. Nu-l purta aşa cum se poartă, ci pe dos, cadranul fiind aşezat pe locul unde se ia pulsul. Puse mâna pe masă, pentru a putea urmări numai' mersul bilei.

Descoperi că jocurile de noroc echivalează cu nişte sinucideri ce nu se termină prin moarte. N-aveai decât să pui je-toanele pe masă şi să aştepţi. Aştepta, aşa cum ar fi făcut dacă ar fi sorbit dintr-un pahar cu otravă. Nu o dată, ci de mai multe ori, simţindu-se de fiecare dată mândru de a fi fost în stare să facă ceea ce făcuse.

Bila se opri pe numărul patru. Câştigase.

De fapt îi era tot una. Totuşi… Dacă ar fi pierdut… Mai câştigă o dată, apoi pierdu din nou. Rămăsese cu patruzeci de dolari. Dorea să simtă din nou ceea ce simţise când pusese ultima miză. Erau mulţi cei care puseseră jetoanele lor pe roşu, poate fiindcă nu mai fusese de mult câştigător. Clappique era fascinat, ca mulţi alţii de altminteri, de acea culoare, dar nu-i venea să abandoneze numerele pare… Avea impresia că dă înapoi în toiul unei bătălii. Miză pe numerele pare. Patruzeci de dolari. Nici o miză din lume nu putea fi pe potriva celei pe care o pusese acum pe masă. Kyo, poate, nu plecase încă. Peste zece minute nu avea cum să mai dea de el. Acum, punea în joc nu numai propria lui viaţă ci şi viaţa altuia, mai ales viaţa altuia. Îşi dădea seama că îl dădea pe Kyo pe mâna duşmanilor lui de moarte. Kyo era înlănţuit de această masă, de această bilă. Şi el, Clappique, devenise această bilă, atotstăpână pe el şi pe toate,… Da, stăpână pe el, care totuşi o putea încă privi, căci era viu, mai viu decât fusese vreodată, sleit de o ruşine fără margini, dar viu.

Ieşi din sala de joc la ora închiderii. Era unu noaptea. Îi mai rămăseseră optzeci de dolari.

Răcoarea de afară îl potoli. Ceaţa se mai ridicase. Poate plouase între timp… Deşi nu putea zări nici pomii nici arbuştii, le ghici prezenţa prin aroma amăruie din jur.

— Te rog mult, dragă prietenă, să ai mare grijă de pălăriuţa mea. E singura de acest soi la Shanghai… Unde mai pui că este domesticită…

Femeia izbucni în râs. Era haios, moşneguţul. Veselia îi însufleţi chipul, care până atunci rămăsese încremenit.

— Bem ceva, sau mergem sus?

— Şi una şi alta, zise Clappique.

Femeia se ridică şi apoi se întoarse cu o sticlă, pe care o prezentă zicând: „E o specialitate a casei”.

— Serios?

Femeia dădu din umeri şi zise:

— Dracu' să-i pieptene…

— Ai neplăceri?

Femeia se uită lung la el. Cu ţipi de genul ăstuia, nu se ştie niciodată. Totuşi venise de unul singur. N-avea pe cine să amuze, şi nu părea s-o ia în batjocură.

— Ce poţi avea decât necazuri în viaţa pe care o duc eu?

— Fumezi?

— Opiumul e prea scump. Bineînţeles, poţi face injecţii, dar mi-e frică. Cu siringile lor te poţi alege cu nişte abcese şi când ai bube, patronii te dau afară. Sunt zece amatoare pentru un singur loc.

„E din Flandra”, îşi zise Clappique şi-i curmă vorba:

— Ştiu eu pe cineva care vinde opium la preţ moderat. Eu l-am cumpărat de curând cu doi dolari şi şaptezeci şi cinci.

— Şi tu vii din nordul Europei?

Clappique îi dădu o cutie, fără să-i răspundă la întrebare. Femeia îi era recunoscătoare pentru darul primit şi bucuroasă de a fi întâlnit un compatriot.

— Pentru mine tot scump e. Cutia asta n-a fost. O să consum din el la noapte.

— Nu-ţi place să fumezi?

— Nu cumva îţi închipui că am pipă? Nu, zău…, zise surâzând amar.

Totuşi părea voioasă. Nu dură mult şi pe faţa ei se aşternu iar o umbră de suspiciune:

— De ce mi-ai dat-o?

— Hai… Las-o baltă. Mi-a făcut plăcere să ţi-o dau. Am făcut şi eu parte din tagma lor.

Nu prea avea aerul. În orice caz acum nu mai făcea parte. Clappique simţea uneori nevoia de a-şi alcătui biografii imaginare, dar arareori i se întâmplase să le debiteze în situaţii ca cea de acum.

Femeia se mută de pe locul ei şi se aşeză mai aproape de el pe banchetă.

— Ştii ce? Te rog să fii drăguţă cu mine. E ultima oară când voi face dragoste cu o femeie…

— De ce?

Mintea îi mergea încet, dar nu era tâmpită. Sfârşi prin a pricepe şi zise:

— Ai de gând să te sinucizi?

Nu era primul pe care-l întâlnea. Îi luă mâinile într-ale sale şi apoi îl sărută, luându-l în braţe cu un gest aproape matern.

— Ar fi păcat… Nu vrei să urcăm?

Auzise că dorinţa de a face dragoste se ivea uneori în mintea celor ce aveau să moară curând. Nu îndrăznea totuşi să se ridice de pe banchetă, având impresia că procedând astfel îi grăbea moartea Ţinea încă într-ale ei mâna lui Clappique.

Năruit pe banchetă, Clappique, cu braţele lipite de corp şi cu picioarele încrucişate, semăna cu o insectă… Faţa… Cu nasul în vânt şi cu ochii aţintiţi spre ceva ce se afla departe, părea să fi uitat de femeia de alături, deşi trupurile lor se a-flau lipite unul de altul. Deşi nu băuse mult, se îmbătase cu minciunile pe care şi le tot spusese, cu această lume de el plăsmuită. Când zicea că se va sinucide, nu credea nici o iotă din ce spusese. Dar, din moment ce femeia îl crezuse, i se păru că pătrunde într-o lume unde nu mai exista nici o certitudine. Nimic nu mai era adevărat, nici fals. Doar ceva trăit. Deoarece nu mai exista nici trecutul lui – cel pe care îl inventase mai adineauri – nici gestul elementar şi socotit de femeia de lângă el drept ceva ce avea să se întâmple în curând.

— Gest pe care se bazau de fapt raporturile lui cu femeia de alături – nimic nu mai exista. Lumea încetase să-i apese. Eliberat, Clappique nu mai trăia decât în universul romanesc, de el ticluit. Totuşi se simţea mai tare de când între el şi femeia de alături se ivise acea legătură alcătuită din mila ce leagă pe cineva de un om pândit de moarte. Era atât de tulburat încât simţi că mâna aflată în cele ale femeii de alături începu să-i tremure. Femeia îşi închipui că tremură de frică:

— Nu există nici o cale ca să… Poţi ocoli… Asta?

— Nu.

Pălăria pusă pe colţul mesei părea să se uite ironic la eL O mută pe banchetă ca să n-o mai vadă.

— O poveste de dragoste?

De departe se auziră împuşcături…

„Ca şi cum n-ar fi destui sortiţi să moară în această noapte”, îşi zise femeia.

Clappique se ridică fără să-i fi răspuns la întrebare.

Femeia crezu că vorbele ei reînviaseră cine ştie ce amintiri. Deşi ar fi vrut să ştie care anume, se ridică, simţind nevoia să-i ceară iertare omului aflat lângă ea, dar nu îndrăzni.

Când trecu pe lângă bar, femeia luă un pachet (prosop, i-rigator) şi începu să urce scara alături de Clappique.

Când ieşi din bordel, Clappique nu întoarse capul, dar simţea că de la geam, femeia îl urmărea cu privirea. Gândurile nu i se limpeziseră şi poftele lui nu fuseseră săturate.

Se lăsase iar ceaţă.

După ce merse preţ de un sfert de ceas (aerul răcorors nu izbutea să-l calmeze) se opri în faţa unui bar portughez.

Intră. Stând ceva mai la o parte de clienţi, o femeie înaltă şi slabă cu păr negru şi ochi foarte mari, îşi ascundea sânii cu palmele, ca şi cum ar fi vrut să-i apere. Părea să contemple noaptea de primăvară. Clappique o privi, fără să se apropie de ea.

„Mă aflu în situaţia une femei care nu ştie ce va răscoli în străfundurile fiinţei ei, un nou amant… Ce-ar fi dacă m-aş şi-nucide, alături de femeia asta? Hai!”

Ora unsprezece şi jumătate

Kyo şi May stătuseră să-l aştepte pe Clappique în barul Black Cat.

Ultimele cinci minute. Ar fi trebuit să plece, să fi plecat mai înainte. Kyo era mirat de faptul că nu venise la întâlnire (strânsese pentru Clappique două sute de dolari), dar nu cine ştie ce. De fiecare dată când baronul se purta aiurea, semăna îtât de mult cu el însuşi încât cei care îl cunoşteau nu prea aveau de ce să se mire.

La început, Kyo îl considerase drept un om extravagant şi pitoresc. Acum îi era recunoscător pentru faptul de a-l fi prevenit. Începuse chiar să nutrească faţă de el o reală simpatie. Totuşi, începea să se îndoiască de autenticitatea informaţiei pe care i-o dăduse, şi faptul că nu venise la întâlnirea fixată îi întărea bănuielile.

În mijlocul unui foxtrot intră un ofiţer din armata lui Jiang Jieshi şi toată lumea din bar, inclusiv dansatorii, se repezi spre el.

Deşi Kyo nu putea auzi ce spune, îşi dădu seama că veştile pe care le aducea erau de foarte mare importanţă. May se sculase de la masă, îndreptându-se spre grupul care îl înconjura pe ofiţer. Într-un bar o femeie poate fi suspectată de orice, cu alte cuvinte, de totul şi de nimic… Se întoarse imediat.

— A fost aruncată o bombă asupra automobilului lui Jiang Jieshi, îi spuse lui Kyo pe şoptite. Generalul nu se afla în maşină.

— Şi asasinul?

May plecă din nou, se amestecă în grupul de oameni care făcuseră roată în jurul ofiţerului şi se întoarse repede, urmată de un domn care ţinea cu orice preţ să danseze cu ea. Renunţă când îşi dădu seama că nu era singură.

— A scăpat, zise May.

— Să sperăm, spuse Kyo, care ştia că informaţiile de acest gen erau aproape întotdeauna inexacte. I se părea puţin probabil ca Jiang Jieshi să fi fost asasinat. Evenimentul era de o asemenea importanţă, încât ofiţerul nu l-ar fi putut trece cu vederea.

— Vom afla la Comitetul Militar, spuse după un răstimp Kyo. Hai să mergem…

În sinea lui, dorea prea mult ca prietenul său să fi scăpat, pentru a se lăsa pradă îndoielilor.

Fie că Jiang Jieshi era încă la Shanghai, fie că plecase la Naejingh, atentatul conferea o importanţă capitală întrunirii Comitetului Militar. Totuşi… Ce putea oare spera? Transmisese ştirile primite de la baron Comitetului Central, care le primise cu oarecare scepticism. Lovitura de stat confirma în asemenea măsură ipotezele lui Kyo, încât atitudinea celor din Comitet nu mai constituia o surpriză. De altfel, Comitetul miza pe unirea forţelor, nu pe luptă… Cu câteva zile mai înainte, atât şeful politic al roşiilor cât şi cel al albaştrilor ţinuseră la Shanghai nişte discursuri înduioşătoare. Faptul că mulţimea nu izbutise să ia cu asalt concesiunea japoneză, la Hankou, demonstra că roşiii erau paralizaţi până şi în centrul Chinei. Trupele manciuriene se îndreptau spre Hankou, şi aveau să ajungă acolo înainte de cele ale lui Jiang Jieshi.

Kyo şi May mergeau prin ceaţă, fără să scoată vreo vorbă.

Dacă vor fi siliţi să lupte în acea noapte, comuniştii n-aveau nici o şansă. Ultimele lor arme – cele pe care nu le predaseră – erau insuficiente. Cum puteau oare lupta – unul contra zece – nesocotind instrucţiunile date de Partidul Comunist Chinez? Cum aveau să reziste în faţa corpurilor de voluntari din rândurile burgheziei echipaţi cu arme de provenienţă europeană? Unde mai pui că ceilalţi aveau şi a-vantajul de a ataca.

Cu o lună în urmă, tot oraşul era de partea armatei revoluţionare. Dictatorul era considerat „Străinul” şi oraşul era xenofob. Marea majoritate a micii burghezii era democrată, dar nu comunistă. Armata era prezentă. Nu fugise la Naejingh. Generalul nu mai era călăul din februarie, ci un erou naţional. Nu aşa îl socoteau şi comuniştii. Cu o lună mai înainte, toţi erau împotriva pohţiei. Acum, doar comuniştii erau împotriva armatei. Oraşul avea să se situeze pe poziţii de neutralitate, poate avea chiar să devină favorabil generalului

Cât despre ai lui… Poate aveau să fie în stare să apere cartierele muncitoreşti… Şi pe urmă?

Dacă baronul se înşelase, dacă reacţia s-ar produce cu o lună mai târziu şi Comitetul Militar, el şi Katov ar putea organiza o armată compusă din două sute de mii de oameni… Noile grupuri de şoc, formate din comunişti convinşi, ar putea lua în mână Uniunile… O lună, cel puţin o lună ar dura alcătuirea unei organizaţii capabile să conducă masele.

Mai rămânea de rezolvat şi problema armelor. Trebuia să afle dacă cele trei mii de puşti aveau să fie predate – era o problemă secundară – trebuia să afle cum vor fi înarmate masele în cazul când Jiang Jieshi avea să dea lovitura de stat. Atâta timp cât continuau discuţiile, oamenii erau fără arme. Dacă Comitetul Militar ar cere, oricare ar fi situaţia, să li se dea arme, Comitetul Central era speriat – rămânea de văzut dacă pe bună dreptate sau nu – de orice atitudine care ar fi indicat că este de dorit să se ralieze cu cei din Rusia, ştiind că troţkiştii erau împotriva unirii cu Guomindangul.

Kyo începea să desluşească în ceaţă casa unde se afla Comitetul Militar.

Ceaţă deasă într-o noapte opacă. Mersese pe trotuar, căci pe stradă nu s-ar fi putut feri de automobile. Se opri în loc şi la flacăra brichetei se uită la ceas. Întârziase. Câteva minute. Hotărât să ajungă cât mai repede, o luă de braţ pe May, strângând-o lângă el.

242 ♦ Andr6 Malraax

Făcură câţiva paşi. Deodată simţi că trupul femeii se moleşise. Alunecă de sub braţul lui şi se prăvăli pe trotuar, sughiţând.

— May!

Kyo se împiedică şi căzu şi el în patru labe. În clipa când se ridica simţi o lovitură de măciucă în ceafă. Se prăvăli peste trupul femeii.

Trei soldaţi ieşiră dintr-o casă din vecinătate şi se alăturară celui care îl lovise. Un automobil gol aştepta la câţiva paşi. Îl urcară pe Kyo în maşină şi numai după ce porniră îi legară mâinile. Când May îşi reveni în simţiri – ceea ce Kyo luase drept un sughiţ fusese de fapt zgomotul produs de lovitura de măciucă dată sub coaste – îşi dădu seama că un pichet format din soldaţii lui Jiang Jieshi păzea Comitetul Militar.

Din cauza ceţei nu-i văzu decât când ajunse la câţiva paşi de clădire.

May continuă să meargă în aceeaşi direcţie, deşi respira greu şi începuse s-o doară lovitura primită sub coaste şi se strădui să ajungă cât mai repede acasă, unde aştepta Gisors.

Miezul nopţii

De îndată ce află că fusese lansată o bombă pentru a-l asasina pe Jiang Jieshi, Hemmelrich plecase în mare grabă ca să afle ce se întâmplase. I se spusese că generalul fusese ucis şi că asasinul fugise. Când ajunse lângă maşina răsturnată şi cu capota smulsă, văzu şi cadavrul lui Cen… Un trup mic, acoperit de sânge, şi umezit de ceaţă. Era păzit de un soldat. Stătea lângă Cen.

Hemmelrich află că generalul nu se afla în maşină. Îl tortura ideea, absurdă desigur, că Cen murise fiindcă nu-l adăpostise în prăvălia lui.

Se duse în fugă la Permanenţa comunistă din cartierul unde locuia el şi, disperat, stătu acolo mai bine de un ceas vorbind despre atentat.

— Uniunea filatorilor din Ciapei, a fost închisă de soldaţii lui Jiang Jieshi, anunţă unul din membrii Comitetului, care sosea din centrul oraşului.

— Tovarăşii noştri nu s-au opus?

— Toţi cei care au protestat au fost împuşcaţi. La Ciapei sunt împuşcaţi militanţii şi se dă foc la case. Guvernul Municipal a fost dispersat. Se închid toate Uniunile.

De la Comitetul Central nu sosise nici o instrucţiune. Toţi oamenii însuraţi plecaseră în mare grabă ca să-şi evacueze copiii şi soţiile.

Plecă şi Hemmelrich. De îndată ce ieşi în stradă auzi împuşcături. Ştia că ducându-se acasă risca să fie recunoscut, dar trebuia cu orice preţ să scoată din casă femeia şi copilul. Prin faţa lui trecură automobile blindate şi camioane ticsite de soldaţii lui Jiang Jieshi… Iar împuşcături. Din ce în ce mai aproape.

Pe Bulevardul celor Două Republici nu erau soldaţi. Nici în strada în care se afla prăvălia lui. Nu, nu mai erau soldaţi pe străzi.

Uşa magazinului era deschisă. Hemmelrich se repezi înăuntru.

Pe podea, discuri sparte se iveau din bălţi de sânge.

Trecuseră pe la el şi „curăţaseră” magazinul aruncând grenade, ca şi cum ar fi fost o tranşee pe un câmp de bătaie.

Femeia căzuse lângă tejghea. Părea că stă pe vine, rezemată de scândura de lemn. Pieptul îi era năclăit de sânge.

Într-un colţ un braţ de copil… Ceva mai încolo mâna. Mânuşiţa lui. Părea mai mică decât atunci când băiatul trăia încă.

„Dea Domnul să fi murit amândoi!” îşi zise Hemmelrich, temându-se că ar putea fi martorul unei agonii la care ar fi fost nevoit să asiste neputincios. Era ca întotdeauna, un martor anume făcut pentru a suferi fără nici un folos pentru alţii. Era îngrozit de această agonie, mai îngrozit decât rafturile ciuruite de schije şi mânjite de sânge.

Sub picioare simţi ceva lipicios. Sânge închegat.

„Sângele lor.”

Stătea aşa, împietrit, neîndrăznind să facă nici o mişcare. Privea, tot privea în jurul lui…

După câtva timp dădu de trupul băieţaşului, alături de uşă.

Iar împuşcături… Departe… De-abia mai răsufla, îngreţoşat de mirosul sângelui închegat.

„Nu se pune problema să fie îngropaţi…” închise uşa, răsuci cheia în broască şi rămase acolo, în faţa uşii închise.

„Dacă vin iar şi mă recunosc, s-a zis cu mine”, îşi tot spunea, dar nu era în stare să iasă din prăvălie.

Îşi dădea seama că suferă, dar durerea lui era parcă învăluită într-un nor de indiferenţă, acea indiferenţă care se abate asupra celor care au zăcut mult, sau au fost loviţi la moalele capului. Nici un soi de durere nu l-ar mai fi putut lua pe nepregătite. În definitiv, de data aceasta soarta îl izbise cum se pricepuse ea mai bine. Moartea nu-l mai mira „Ce mi-e viaţa, ce mi-e moartea? Îşi zise.

Singurul lucru care îl tulbura era gândul că în această prăvălie nu se afla doar sânge, ci şi înfiorătoarea suferinţăa celor doi, mama şi copilul.

De data asta, soarta procedase greşit. Voise să-i smulgă tot ce mai avea şi, de fapt, îl descătuşase.

Deşi era năruit, deşi simţea încă lovitura de măciucă ca-re-l izbise în moalele capului, nu putea alunga senzaţia de bucurie – atroce, apăsătoare, adâncă – produsă de sentimentul că era liber. Îngrozit şi bucuros totodată, simţea cum clocotea în străfundurile fiinţei lui un fluviu subteran, care avea să-l cotropească.

Cadavrele erau acolo, la picioarele lui, lipite prin cheaguri de sânge de podea. Ce putea fi mai derizoriu decât aceste asasinate – mai ales cel al unui copil bolnav… Copilul părea mai nevinovat decât maică-sa…

Da, dar acum el, Hemmelrich, nu era nevolnicul dinainte. Acum putea şi el să ucidă.

Avu revelaţia că viaţa nu era singurul mijloc de comunicare între oameni. Poate nici nu era cel mai bun. Poate că avea jâ-i cunoască şi să-i iubească mai bine şi mai mult decât făcuse cât trăiseră, răzbunându-i.

Simţi din nou că tălpile i se năclăiseră în sângele închegat. Se clătină pe picioare. Muşchii corpului nu erau întăriţi de gândurile ce-i treceau prin minte.

Totuşi, o intensă exaltare îl cotropea, cea mai intensă din toate pe care le simţise vreodată. Se lăsă în voia acestei înfiorătoare beţii, neîncercând de fel să i se împotrivească.

„Poţi ucide din iubire. Da, din iubire, fir-ar ea să fie!” repetă, lovind cu pumnul în tejghea, ca şi cum s-ar fi luat la trântă cu întreg universul.

Îşi trase mâna. Tejgheaua era şi ea mânjită de sânge. Gâtuit de hohote de plâns ce nu se iveau, Hemmerlih privea pata de sânge coagulat de pe propria lui mână care acum tremura, de parcă ea, mâna, ar fi căzut pradă unei crize de nervi…

Să mori de râs, zău aşa, să râzi, să plângi, totuna, dar să scapi de senzaţia asta că ţi s-au înnodat toate mădularele, că ţi-au înţepenit toţi muşchii…

Nimic nu mişca în jurul lui şi imensa indiferenţă a lumii se înstăpânea ca şi lumina becului statornicită pe discuri, pe morţi, pe sânge. Fraza care suna aşa: „Se smulgeau membrele condamnaţilor cu un cleşte înroşit în foc”, se tot suia şi tot cobora în mintea lui Hemmelrich. Nu-şi mai adusese niciodată aminte de acele cuvinte pe care le învăţase când mergea încă la şcoală… Acum simţea că îi revenise în minte pentru a-i spune răspicat că trebuia să plece, să se smulgă din acel loc.

În sfârşit, fără să ştie nici când nici cum, înţelese că putea pleca. Începu să meargă… Era cotropit de o euforie vânzolită de o ură fără de margini. După ce făcu câţiva paşi, se opri din mers. „I-am lăsat acolo, şi uşa prăvăliei e deschisă”. Se întoarse din drum. Pe măsură ce se apropia de casă, simţea că hohote de plâns se iveau, înnodându-se şi deznodându-se în piept. Rămâneau acolo. Ajunse în faţa prăvăliei. Voi să deschidă uşa, care rezistă. Plecă.

„Nu s-a terminat, tot mormăia în timp ce se depărta de casă. De-abia începe. Da, începe.”

Mergea aplecat înainte, îndârjit ca un om care se îndreaptă spre un ţinut necunoscut, ştiind doar că acolo, oamenii se omoară unii pe alţii. Mergea înainte şi, ciudat, greutatea atâtor morţi care-i apăsau şi creierul şi umerii, nu-i mai împiedica să înainteze.

Îi tremura mâinile, clănţănea din dinţi, dar, luat pe sus de îngrozitoarea lui libertate, ajunse în zece minute la Permanenţa Partidului.

6 casă cu un singur cat. Probabil că ferestrele fuseseră căptuşite cu saltele. Din stradă se vedea că odăile sunt luminate doar prin dârele verticale dintre canaturi şi saltele. Liniştea din stradă era absolută, aşa încât acele firave lumini păreau a fi, în ciuda subţirimii lor, scântei.

Hemmelrich sună. Uşa se întredeschise. Îl cunoşteau. În spatele uşii, patru militanţi, fiecare cu un revolver Mauser în mână, îl priviră intrând în coridorul care părea să trăiască confuz, în ciuda aparenţelor, ca acele insecte constituite în aglomeraţii cu legi numai de ele cunoscute… Totul se petrecea în pivniţă.

La capătul coridorului, doi muncitori instalau o mitralieră destinată să tragă în nepoftiţii care ar fi pătruns în casă. Nu-ţi sărea în ochi, dar îţi atrăgea atenţia, ca iconostasul într-o biserică.

Studenţi, muncitori… Toţi alergau…

Hemmelrich trecu pe lângă nişte rulouri de sârmă ghimpată (la ce naiba avea să slujească?), ocoli mitraliera şi ajunse pe palier. Katov ieşi dintr-un birou şi se uită lung la el.

Fără să-i spună vreun cuvânt, Hemmelrich îi întinse mâna mânjită de sânge.

— Eşti rănit? Du-te jos. Acolo ai să găseşti pansamente. Băieţaşul e la adăpost?

Hemmelrich nu putea scoate nici o vorbă. Arăta cu încăpăţânare mâna. „E sângele lor” îşi tot zicea, ca un idiot. Dar cuvintele nu puteau fi rostite.

— Am un cuţit, spuse în cele din urmă. Dă-mi o puşcă.

— Nu prea mai avem.

— Grenade. Katov şovăia.

— Tâmpitul dracului! Îţi închipui că mi-e frică, nu e aşa?

— Du-te jos! Sunt nişte grenade în lăzi. Nu prea multe, ştii unde se află Kyo?

— Nu l-am văzut. L-am văzut pe Cen. A murit.

— Ştiu.

Hemmelrich coborî. Cu mâinile înfundate într-o ladă deschisă, câţiva oameni căutau grenade… Provizia părea deci să fie pe sfârşite. Oamenii se agitau la lumina unor lămpi şi corpurile lor aplecate asupra lăzii i se părură lui Hemmeî-rich mult mai dense decât cele ale umbrelor pe care le întâlnise pe coridor. Rămase surprins şi i se păru că, puşi faţă în faţă cu moartea, oamenii ăştia aveau dreptul la o viaţă mâi intensă decât ceilalţi.

Hemmelrich îşi umplu buzunarele cu grenade şi urcă scara. Ceilalţi, umbrele, instalaseră mitraliera şi puseseră rulourile de sârmă ghimpată în spatele uşii, dar nu prea aproape, pentru ca s-o poată deschide când era cazul. Se suna mereu la uşă. Hemmelrich privi prin ferestruică. Strada cufundată în ceaţă părea goală. Cei care sunau la uşă păreau nişte peşti care înoată într-o apă tulbure asupra căreia se proiecta de sub acoperişuri o altă umbră şi mai deasă. Hemmelrich se întoarse pentru a-l reîntâlni pe Katov.

Auzi sunându-se, grăbit, de două ori la uşă. O împuşcătură, şi apoi un gâfâit… Şi, pe urmă zgomotul făcut de un corp care cade pe podea.

„Iată-i!” strigară cei care stăteau de pază la uşă. Pe coridor nu se mai auzeau, în surdină, decât vocile oamenilor din pivniţă.

Urcară şi se aşezară pe poziţii de luptă.

Ora unu şi jumătate

Clappique, buimăcit de minciunile pe care le tot pusese, ca alţii de păhărelele băute, se îndrepta către camera lui din hotelul chinezesc unde locuia. Câţiva băieţandri din serviciul de noapte stăteau pe coridor, la o mescioară, mâncând seminţe sub tabloul care intercepta eventualele apeluri ale locatarilor.' '

Deşi ştia că nu va putea închide ochii, intră în camera luj Deschise din obişnuinţă cartea pe care o tot citea, Povestirile lui Hoffmann, şi îşi turnă whisky într-un pahar. Se întâmpia uneori ca alcoolul să-l scape de angoasa care, din când ţn când, se năpustea asupra lui.

Se schimbase ceva în odaia asta! Încercă să se gândească la altceva. Dacă lipseau anumite lucruri, era de rău.

Clappique izbutise să scape de aproape tot ce pune stăpânire pe oameni: dragoste, familie, muncă. Nu scăpase însă de frică. Se ivea uneori când îşi dădea seama cât de singur era. Atunci se ducea la Black Cat, sau în alt local, pentru a găsi câte o femeie despre care ştia că, în timp ce făcea dragoste cu el, se gândea la altceva.

În noaptea asta nu era în stare. Se săturase de minciuni şi de împerecheri provizorii. Se uită în oglindă… Se apropie ca să se vadă şi mai bine:

— Stai puţin „monşerică”, îi zise celui din oglindă. La urma urmei, de ce ai şterge-o? Cât o să mai dureze tărăşenia asta? Ai avut o nevastă… Să trecem, să trecem… Ai avut şi amante, şi bani. Dacă ţii cu orice preţ să ţi se ivească iar în preajmă pentru a-şi bate joc de tine, n-ai decât să te gândeşti la ele. Şi cu asta, basta! Ai fost dăruit de soartă, cum se zice, cu fantezie şi multe alte calităţi necesare celui sortit să devină parazit… Te vei perfecţiona, desigur, pe măsură ce te vei gârbovi sub povara anilor ce se tot adună şi… Atunci te poţi angaja ca valet la Ferral. Mai există şi alte soluţii. Poţi deveni gentilom-vagabond, poţi să fii adăpostit de poliţie sau să te sinucizi. Să devii proprietarul unui bordel? Iar m-am apucat să nutresc visuri măreţe? Îţi spun eu, sinuciderea e cea mai bună soluţie. Dar nu vrei să mori, ăsta-i baiul. Nu vrei să mori, porcule i Uită-te bine la tine! Ai exact mutra celor din care se confecţionează cadavrele…

Se apropie mai tare de oglindă. Începu să se strâmbe, de-schizând gura ca animalele de piatră de pe acoperişurile catedralelor. Avu impresia că masca din oglindă îi răspunde, spunându-i:

— Nu oricui îi este dat să moară. Evident, lumea e făcută din tot soiul de specimene. Oricum, dacă tu eşti din specia celor meniţi să piară, te vei duce în rai. Unde mai pui că bunul Dumnezeu va fi bucuros să stea de vorbă cu unul ca tine…

Continuă să se scălâmbăie… De data asta închise gura, făcu o strâmbătură ca să-şi apropie buzele de bărbie, închise pe jumătate ochii ca să semene cu un samurai de pe o mască de carnaval. Dintr-o dată, ca şi cum vorbele n-ar fi fost în stare să exprime marea lui angoasă, începu să-şi contorsioneze muşchii feţei pentru a semăna ba cu o maimuţă, ba cu un idiot, ba cu un om băgat în sperieţi, acoperindu-şi obrajii cu toate măştile groteşti pe care şi le putea imagina. Nu se mai sătura. Trase cu degetele de colţurile buzelor ca să semene şi mai mult cu o broască râioasă, ţesându-şi nasul şi trăgându-se de urechi. Fiecare din aceste măşti îi revela un aspect din propria lui fiinţă, de care uitase în timpul cât dusese viaţa pe care o dusese.

Această dezlănţuire a grotescului, în camera de hotel ale cărei ferestre erau asaltate de ceaţă, se înveşmântase în haina comică şi atroce a nebuniei. Se auzi râzând. Râsul maică-şi! Trebui să se uite iar în oglindă ca să-şi demonstreze că el râsese, nu maică-sa… Dădu înapoi îngrozit şi se nărui pe un scaun… Gâfâia… În preajma lui se aflau un carnet cu file albe şi un creion.

Nu putea continua să se comporte aşa cum făcuse… Ar fi înnebunit de-a binelea… Pentru a se apăra de înfiorătoarea oglindă, începu să scrie: „Vei sfârşi pe tronul unui rege, dragul meu Toto. Rege, auzi? Da, vei sta la căldurică într-un confortabil azil de nebuni, datorită acestui delirium tremens, singurul tău amic, daca nu te vei lăsa de beţii. Da… Mă rog, acum ceea ce vreau să aflu este următorul lucru: Eşti beat, sau nu?… Eşti în stare să-ţi imaginezi fel de fel de lucruri… De ce nu-ţi poţi imagina că eşti fericit? Crezi oare că…”

Cineva bătea la uşă.

Clappique se prăvăli în realitate. Descătuşat, dar cam năucit. Se bătea iar în usa lui.

— Intră!

Bătrânul Gisors, în haină de lână miţoasă, cu o pălărie de fetru negru, de sub care ieşea o şuviţă de păr alb.

— Dar… Cum… Eu… se bâlbâi Clappique.

— Kyo a fost arestat mai adineauri, zise Gisors. Îl cunoşti pe Konig, nu-i aşa?

— Eu… N-am nici un amestec…

Gisors îl privi îndelung. „De n-ar fi beat criţă”, îşi zise.

— Îl cunoşti pe Konig?

— Da, dar eu, eu… I-am făcut pe vremuri un serviciu. Un mare serviciu.

— Îi poţi cere acum lui să-ţi facă un serviciu?

— De ce nu? Care anume?

— În calitatea lui de şef al Siguranţei conduse de Jiang Jieshi poate să-l elibereze pe Kyo. În orice caz, poate da ordin să nu fie împuşcat… Asta e prima urgenţă, nu e aşa?

— Evident, evident…

Clappique nu se iluziona cu privire la atitudinea presupus binevoitoare a lui Konig. După convorbirea avută cu Chpilewski, se gândise să se ducă la el, dar până la urmă socotise că e inutil, poate chiar imprudent. Se aşeză pe pat, cu capul în piept. Nu îndrăznea să scoată nici un cuvânt. După cum îi vorbise Gisors, îşi dădu seama că bătrânul nu bănuia că avusese o parte din vină în arestarea lui Kyo. Venise ştiind doar că el fusese prietenul care venise să-l avertizeze pe fiul său de pericolul ce-l pândea, nu şi acel Clappique care stătuse la masa verde când trebuia să se întâlnească cu Kyo. Clappique nu prea ştia ce să creadă. Nu îndrăznea să-l privească în ochi pe Gisors… Nu se putea potoli.

La rândul lui, Gisors se întreba din ce tragedie sau din ce aventură abracadabrantă încerca să se dezmeticească Clappique, neputând ghici că prezenţa lui în hotel declanşase această tulburare.

Clappique avu impresia că Gisors venise pentru a-l acuza.

— Ştiţi, cum să spun… Nu sunt atât de nebun pe cât s-ar putea crede, eu… Eu…

Se bâlbâia… Uneori i se părea că Gisors este singurul om care îl putea înţelege. Alteori, era sigur că Gisors îl socotea un bufon. Atât şi nimic mai mult.

Bătrânul îl privea fără să scoată un cuvânt.

— Aş vrea să ştiu ce părere aveţi despre mine… Gisors n-avea chef să stea de vorbă. Voia să-l scuture şi să-l ducă la Konig, dar pe faţa lui Clappique citi o asemenea răvăşire, care nu se datora doar beţiei, încât nu îndrăzni să refuze să schimbe câteva cuvinte cu el.

— Există oameni care simt nevoia să scrie, alţii care au nevoie să viseze, şi alţii care simt nevoia să vorbească. De fapt e acelaşi lucru. Teatrul nu este ceva serios. Luptele cu tauri, da. Nu romancierii vorbesc despre ceea ce este într-adevăr serios. Ci mitomanii.

Clappique se ridică.

— Ai păţit ceva? Văd că mişti greu braţul.

— Un junghi… O să treacă.

Clappique întorsese braţul, şi făcuse o mişcare greşită pentru a ascunde ceasul pe care-l purta la mână, ca şi cum cadranul pe care se afla ora întâlnirii la care nu se dusese, ar fi putut divulga fărădelegea lui. Îşi dădu seama că se purta ca un idiot când îl auzi pe Gisors întrebându-l:

— Când ai de gând să te duci la Konig?

— Mâine dimineaţă. E bine?

— De ce nu acum? Poliţia stă de veghe în noaptea asta, spuse Gisors, cu o voce amară. Se poate întâmpla orice.

Clappique de-abia aştepta să plece. Nu fiindcă l-ar fi apucat remuşcările – dacă s-ar fi aflat din nou în faţa mesei verzi, ar fi rămas iar acolo, ci fiindcă simţea că trebuie să-şi răscumpere fapta.

— Hai să mergem.

Înainte de a pleca din cameră, se uită împrejur şi fu din nou surprins de ceea ce vedea în jur… Se schimbase ceva. Privi cu atenţie şi constată cu mirare că nu observase din prima clipă că de pe unul din pereţi dispăruse unul din cele mai frumoase tablouri taoiste şi două statuete de mare preţ. Pe masă se afla o scrisoare. Bănuia, după scris, că-i fusese trimisă de Chpilewski. Nu îndrăzni s-o deschidă. El venise să-l prevină că tânărul Gisors era ameninţat. Dacă avea să-j menţioneze numele, nu s-ar mai fi putut apăra, ar fi spus tot Băgă scrisoarea în buzunar.

Când ieşiră în stradă, văzură trecând automobile blindate şi camioane pline de soldaţi.

Clappique se mai potolise. Pentru a-şi ascunde tulburarea pe care n-o putea alunga cu totul, începu iar să facă pe nebunul.

— Aş dori să fiu vrăjitor… Să-i pot trimite califului un animal fantastic – o licornă de pildă – care s-ar ivi ca soarele în palatul lui. L-ar opri din drum şi i-ar striga: „Cea mai frumoasă din sultanele aflate în haremul tău, te înşală, aşa să ştii, Mărite Doamne”. Poate că eu însumi voi fi licorna respectivă… Mi se potriveşte rolul, având în vedere că nasul meu poate fi confundat cu cornul vestitului animal. Bineînţeles că drăgălaşul animal fantastic spunea minciuni. S-ar zice că nimeni nu ştie cât de plăcut este să trăieşti o altă viaţă decât cea pe care o duci de fapt. În ochii altora, bineînţeles. Preferabil în ochii unei femei… Care din damele pe care le-ai agăţat pe stradă nu ţi-a povestit, măcar o dată, întâmplări dintr-o viaţă imaginară? Am dreptate?

— Crezi că toţi oamenii sunt mitomani?

Clappique începu să clipească din ce în ce mai des. Un tic nervos. Îşi încetini paşii.

— Vă rog să vorbiţi mai desluşit. Credeţi că nu sunt? Simţea nevoia – stranie şi necunoscută până atunci —

Să-l întrebe pe Gisors ce părere avea despre jocurile de noroc… Dacă începea această discuţie nu se va putea împiedica să-i mărturisească tot ce se întâmplase… Şi dacă i-ar spune? Din fericire, Gisors îi răspunse la întrebarea pusă mai înainte:

— Poate că sunt cea mai puţin indicată persoană pentru a-ţi putea răspunde… Opiumul nu te învaţă decât un singur lucru şi anume că în afară de durerea fizică, nu există nimic care să fie real…

— Da… Suferinţa, dar şi frica.

— Frica?

— Nu v-a fost niciodată frică, când vă drogaţi cu opium?

— Nu. De ce?

— Ziceam şi eu aşa…

Gisors gândea că, şi în cazul când lumea n-ar fi reală, oamenii, dimpotrivă, şi mai vârtos cei care se opun acestei lumi, sunt extraordinar de reali. Clappique era unul din puţinii oameni pe care îi cunoscuse el, lipsiţi de orice consistenţă. Acest gând îl sperie, întrucât în aceste mâini făurite din ceaţă, se afla acum soarta lui Kyo.

Dincolo, sau mai bine-zis, sub atitudinile fiecărui om, există un strat pe care îl poţi dibui atunci când întrevezi ce-i poate pricinui o mare suferinţă. Durerea lui Clappique era independentă de el, asemeni celei îndurate de copii. Nu şi-o asuma. Putea să-l distrugă, dar nu-l putea schimba. Clappique putea înceta sa existe, putea dispărea, din cauza unui viciu sau a unei monomanii. Nu putea însă niciodată deveni un om. „O inimă de aur, dar găunoasă”, îşi zise Gisors, dându-şi seama că în străfundurile fiinţei baronului nu se afla nici durere, nici singurătate. Doar senzaţii. Ca la fiecare dintre noi.

Gisors avea obiceiul să judece oamenii, gândindu-se cum aveau să fie când vor îmbătrâni. Clappique nu putea îmbătrâni. Chiar dacă ar fi ajuns la o vârstă înaintată, n-ar fi învăţat nimic. Anii scurşi nu l-ar fi dus decât la o intoxicare – fie prin erotism, fie prin droguri – care i-ar fi îngăduit să ignore viaţa.

„Poate, îşi zise baronul, dacă i-aş spune ce-am făcut, Gisors ar socoti că ceea ce s-a întâmplat e în firea lucrurilor…”

Acum, tot oraşul chinezesc se afla în bătaia puştilor.

Clappique îl rugă pe Gisors să se despartă de el când ajunse la limita concesiunii, spunându-i că nu va fi primit de Konig dacă vor fi văzuţi împreună.

Gisors stătu locului, până ce văzu dispărând în ceaţă silueta cam şuie şi firavă a baronului.

Secţia specială a poliţiei generalului Jiang Jieshi se afla într-una din vilele construite prin anii 1920. În stil franţuzesc, dar cu ferestrele încadrate de extravagante ornamente portu- 254 ♦ Andră Malraux gheze galbene şi albastre. Doi soldaţi stăteau de pază. Plan-toane circulau în jurul vilei. Toţi înarmaţi.

Pe fişa pe care i-o întinse un funcţionar, Clappique scrise doar „Toto”, fără a completa locul unde ar fi trebuit să menţioneze scopul vizitei, şi se puse pe aşteptare. De când ieşise din hotel, se găsea pentru prima oară într-un loc unde era aprinsă o lampă. Scoase din buzunar scrisoarea trimisă de Chpilewski: „Scumpe prieten,

M-am lăsat convins de dumneavoastră. Scrupulele mele erau reale şi întemeiate, dar am stat şi m-am gândit. Graţie dumneavoastră îmi pot regăsi liniştea. Beneficiile pe care nădăjduiesc să le obţin în mai puţin de un an prin afacerea de care mă ocup, îmi vor permite să vă ofer obiecte asemănătoare şi, sper, mai frumoase decât cele pe care le aveaţi. Comerţul cu alimente, în acest oraş…”

Scrisoarea era urmată de alte patru pagini, în care Chpilewski dădea explicaţii…

„Nu prea merge treaba, îşi zise Clappique. Nu merge deloc.”

Un funcţionar se apropie de el şi-l invită să-l urmeze. KOnig îl aştepta. Era aşezat pe birou, cu faţa spre uşă.

Un om îndesat, cu o faţă pătrată şi cu un nas cam strâmb. Se ridică şi veni în întâmp'inarea lui Clappique, întinzându-i în grabă nââna. Salutul lui aducea mai curând a „La revedere” decât a „Bine ai venit!”

— Cum îţi merge? Bine? Ştiam că am să te văd astăzi. Sunt încântat că ţi-am putut fi şi eu de folos.

— Sunteţi o persoană cu care, zău, nu m-aş lua la trântă, spuse Clappique, făcând pe bufonul. Mă întreb însă dacă nu e vorba de o neînţelegere. Ştiţi că eu nu fac politică.

— Nu e vorba de nici o neînţelegere.

„Mă ia cam de sus, vorbindu-mi de recunoştinţa pe care mi-o poartă”, îşi zise Clappique.

— Ai la dispoziţie două zile pentru a o şterge din loc. Mi-ai făcut un serviciu pe vremuri. Astăzi am dat ordin să fii prevenit.

— Aţi… Ce spuneţi? Dumneavoastră aţi dat ordin să fiu evenit.

— Nu cumva ţi-ai închipuit că Chpilewski ar fi îndrăznit să vină cu de la sine putere la dumneata? Ai de-a face cu Securitatea Chineză. Dar acum Securitatea nu mai e în mâna

| chinezilor. A venit timpul să vorbim serios.

I Clappique îşi dădu seama că începuse să-l admire pe

\~Chpilewski, deşi, evident, comportamentul lui îl irita.

— Mă rog, fiindcă aveţi bunăvoinţă de a vă aduce aminte de mine, vă rog să-mi îngăduiţi să mă adresez dumneavoastră pentru a putea rezolva o altă problemă.

— Despre ce este vorba?

Clappique nu mai nădăjduia să-şi ducă la bun sfârşit mi-j siunea. Fiecare din răspunsurile lui Konig îi demonstrase că jnu se mai putea baza pe sentimentul de camaraderie pe care j scontase, fi făcuse lui Konig cândva un serviciu. Îl răsplătise. JAcum nu-i mai datora nimic. Spuse, doar ca să se simtă cu I conştiinţa împăcată, dar fără a mai nutri vreo speranţă:

— Nu s-ar putea face nimic pentru tânărul Gisors? Cred că puţin vă pasă de toată tărăşenia asta…

— Ce este?

— Comunist. Cred că are un rol important.

— Mă rog, spune-mi de ce este comunist domnul ăsta. Din cauza lui taică-său? Fiindcă e metis? Fiindcă n-a găsit Jnici un loc de muncă? Când un muncitor nu găseşte unde să |se angajeze, devine comunist. Mai-mai că înţeleg, deşi so-î luţia tot idioată rămâne. Dar el? Hai, zi-i!

— Nu se poate rezuma în câteva cuvinte… Spuse Clappique jşicăzupegânduri.

] Da, Kyo era metis, dar s-ar fi putut descurca. Maică-sa lera japoneză. Nu încercase… Parcă îl auzise o dată spunând că a devenit comunist din demnitate.

— Din demnitate! Zise.

Konig începu să răcnească. Clappique rămase cu gura 'căscată, dându-şi seama că făcuse o prostie.

— Vrei să-mi spui ce înseamnă acest cuvânt? Zise Konig, ca şi cum s-ar fi adresat unui surd. Auzi dumneata, „din 'demnitate”!

Clappique pricepu că vorbele pe care Konig le tot repeta erau rostite cu ură.

— Ia spune-mi, dragul meu Toto, dumneata crezi oare în demnitate?

— Există, cred, unii care…

— Ascult. Clappique tăcu.

— Ştii oare cum se purtau Roşiii cu ofiţerii prizonieri? Clappique continua să tacă. Situaţia devenea serioasă. Îşi dădea seama că fraza rostită de Konig era de fapt o introdu-cere la cele pe care-i venea greu să le spună. Întrebarea nu cerea nici un răspuns.

— În Siberia, eram interpret într-un lagăr de prizonieri. Am putut scăpa înrolându-mă în Armata Albă, în regimentul în fruntea căruia se afla Semenof. Albi, Roşii… Mi-era tot una. Voiam să mă întorc în Germania. Am fost prins de Roşii. Eram pe jumătate mort. Degerasem. M-au pălmuit, m-au lovit cu pumnii, zicându-mi „Domnule căpitan” (eram locotenent) până ce am căzut lat. M-au ridicat. Eram îmbrăcat în uniforma soldaţilor lui Semenof… Pe epoleţi aveam două stele.

Se opri.

„Ar putea să mă slăbească, îşi zise Clappique. De ce o fi ţinând să-mi povestească toate astea?”?

Konig gâfâia, şi vocea lui dovedea că ţine neapărat să scape de o povară.

— Mi-au bătut câte un cui în fiecare umăr. Acolo unde erau stelele. Un cui lung cât un deget. Mă auzi, drăguţule?

Îl luă pe Clappique în braţe, şi-l privi drept în ochi… O privire de om îndrăgostit.

— Am plâns ca o muieruşcă, am plâns ca un bou. Acolo, cu ei de faţă. Mă înţelegi, dragul meu Toto? Basta! Cui ce-i pasă?

Privirea lui Konig îi dădu să înţeleagă că omul voia ceva. Nu să depună o mărturie, ci să se răzbune. Fără îndoială că povestea ceea ce i se întâmplase ori de câte ori era pe cale să omoare. Trebuia să zgândăre rana produsă de acea înfiorătoare umilinţă.

— Dragul meu Toto, ar fi mai bine s-o lăsăm baltă. I pemnitatea mea constă în faptul de a-i ucide. Nu cumva îţi închipui că-mi pasă de China? Nu zău? Am intrat în Guomindang ca să pot omorî. Nu pot trăi ca altă dată, ca un bărbat în toată firea, mă rog, ca un om oarecare, ba chiar ca unul din prăpădiţii ăştia care trec zilnic pe sub ferestrele mele, decât atunci când ucid. Da, sunt aidoma fumătorilor de opium… O zdreanţă, nu e aşa? Dacă ai fi venit să-mi cer să-l omor, ţi-aş fi fost recunoscător ca şi cum mi-ai fi salvat de trei ori viaţa…

Se opri, dădu din umeri, şi apoi reluă cu şi mai multă furie:

— Ştii oare, dragul meu Toto, ce înseamnă să pricepi că viaţa ta a început să aibă un sens, un sens absolut? Nu? Începe să ţi se facă silă de tine însuţi…

Ultimele cuvinte le rostise scrâşnind din dinţi, dar fără să facă vreo mişcare. Stătea cu mâinile în buzunare, nemişcat. Doar părul din creştetul capului părea să fi fost vânzolit de cuvintele pe care le smulsese din rărunchi.

— Omul mai uită… Spuse Clappique.

— A trecut mai mult de un an de când nu m-am mai culcat cu nici o femeie. Acum pricepi?

Se opri brusc, apoi reluă ceva mai calm:

— Nu zău, dragă Toto… Ce tot vrei? Gisors în sus, Gisors în jos… Vorbeşti de o neînţelegere. Vrei să afli de ce eşti condamnat? Îţi spun eu. Cine altul, decât dumneata a tratat afacerea cu puştile de pe vaporul Shandong? Nu ştiai oare cui anume le erau destinate?

— Când te ocupi de ce mă ocup eu, nu pui întrebări, zise, cu degetul pe buze, conform tradiţionalei lui maniere de clovn. Îşi lăsă repede mâna în jos, jenat.

— Comuniştilor. Ţi-ai pus pielea-n joc, aşa că Gisors ar fi trebuit să te avertizeze. Unde mai pui că era vorba de o escrocherie. S-au slujit de dumneata pentru a câştiga timp. Chiar în noaptea respectivă au jefuit vaporul. Nu cred că mă înşel afirmând că protejatul dumitale te-a băgat în afacerea asta, nu e aşa?

Clappique fu pe punctul de a spune: „Mi-am încasat comisionul”.

Tăcu, când văzu pe faţa lui Konig o expresie de mare satisfacţie. Nu, Clappique nu mai dorea nimic altceva decft s-o ia la sănătoasa.

Unde mai pui că tânărul Gisors, deşi se ţinuse de cuvânt, îi pusese viaţa-n joc fără să-l avertizeze.

Kyo avusese de ales între el şi cauza pe care o servea. Alesese, pe bună dreptate, cauza. Dar acum, şi el dobândise dreptul de a se dezinteresa de Kyo. Mai ales că efectiv nu putea face nimic pentru el.

Dădu din umeri.

— Dacă am înţeles bine, am înainte patruzeci şi opt de ore pentru a o şterge din loc?

— Da, văd că nu insişti şi bine faci. La revedere. Coborând scara îşi aminti cuvintele rostite de Konig… De ce nu se mai culcase cu nici o femeie? De un an, aşa zisese. Să fi devenit impotent? Aş fi zis că dimpotrivă, acest soi de… de drame te fac să devii erotoman… Poate că îi place să facă astfel de confidenţe celor despre care ştie că vor muri curând…

În orice caz, trebuie s-o şterg. Cât mai repede, şi să nu mă mai gândesc la ce mi-a spus.

Totuşi… Auzea încă răsunându-i în urechi felul cum rostise Konig vorbele: „Pentru a putea trăi ca un om, ca un fitecine…”

Aceste vorbe care dovedeau o intoxicaţie atât de mare, încât numai vărsarea de sânge o putea ostoi îl năuciseră pe Clappique. Văzuse destul de multe epave din războaiele civile din China şi Siberia pentru a-şi da seama că faptul de a nega lumea din jur, atrage după sine şi o intolerabilă umilinţă. Numai vărsarea de sânge, drogurile şi nevroza pot pătrunde în asemenea pustiuri.

Clappique îşi dădea acum seama de ce Konig se simţise bine în compania lui. Simţul realităţii dispăruseră în timp ce stătuse lângă el, auzindu-l spunând verzi şi uscate.

Clappique mergea încet, anume, pentru a întârzia clipa când avea să-l întâlnească pe Gisors dincolo de reţeaua de sârmă ghimpată.

Ce oare îi putea spune?

N-avu timp să ticluiască un răspuns. Gisors se ivi din ceaţă la doi paşi de el. Îl privea cu intensitatea din ochii nebunilor. Lui Clappique i se făcu frică. Stătu locului. Gisors îl apucă de braţ.

— Nu-i nimic de făcut? Zise cu o voce tristă. Clappique se mulţumi să clatine din cap.

— Hai! Trebuie să mă duc la altcineva să-i cer sprijin. Când îl zărise pe Clappique, bătrânul îşi dădu seama că se purtase ca un nebun. Dialogul despre care îşi închipuise că va avea loc la întoarcerea baronului era de domeniul absurdului. Omul nu putea fi nici interpret, nici un mesager, ci doar o carte dintr-un joc. O jucase şi pierduse – era suficient să te uiţi la mutra lui ca să-ţi dai seama. Trebuia să facă rost de o alta.

Sufocat de angoasă şi de disperare, Gisors rămăsese totuşi lucid. Se gândi să ia contact cu Ferral, dar renunţă dându-şi seama că unul ca el nu s-ar fi putut amesteca într-un conflict de o asemenea anvergură. Trebuia să ia legătura cu doi din prietenii săi…

— Mâine să-l aduceţi aici pe tânărul Gisors! De îndată ce se va termina Consiliul, zise Konig.

Ora cinci

Katov şi Hemmelrich priveau de la ferestrele casei unde afla Permanenţa. Zorile se iveau presărând dâre de lumină umburie pe acoperişurile din vecinătate, dând în acelaşi p relief zidurilor caselor. Lumina zorilor plutea deasupra urtelor străfulgerări gălbejite ale focurilor de armă. 1 începuseră să se vadă unul pe altul, descifrându-şi reciproc acelaşi gând: „Asta e ultima zi!”

Nu mai aveau muniţii. Niciuna din asociaţiile muncitoreşti nu le venise în ajutor.

Salve de tun în cartierul Ciapei… Trăgeau asupra tovarăşilor lor, asediaţi ca şi ei.

Katov îi explicase lui Hemmelrich de ce n-aveau nici o şansă de scăpare. Oamenii lui Jiang Jieshi aveau să aducă tunuri de mic calibru din corpul de gardă al generalului. De îndată ce unul dintre ele va putea fi băgat în casa de vizavi, zidurile căptuşite cu saltele aveau să cadă ca păpuşile în care tragi la bâlci. Mitralierele comuniştilor apărau încă uşa casei în care se aflau, dar când nu vor mai avea gloanţe nu vor mai putea face nimic. Şi asta avea să se întâmple în curând. De ore întregi, tot trăgeau cu furie ca şi cum ar fi vrut să se răzbune dinainte pentru ceea ce avea să se întâmple cu ei. Condamnaţi la moarte, nu mai aveau nimic altceva de făcut decât să confere o semnificaţie ultimelor ore pe care le mai aveau în faţă. Începuse însă să li se facă lehamite. Adversarii erau mai bine apăraţi decât ei, din ce în ce mai bine, aşa încât nu se mai iveau decât arareori la ferestre.

S-ar fi zis că lupta se mai potolise în timpul cât strada fusese cotropită de întuneric. Deşi ştiau că e absurd, îşi ziceau totuşi că această nouă zi, în care nu se ivea nici o siluetă inamică, le va aduce eliberarea, aşa cum întunericul adusese blocarea lor în sediu.

Pe acoperişuri lucea o lumină alburie.

Deasupra luptei curmate, zorii păreau să absoarbă mari fâşii de întunecime, nelăsând în faţa caselor decât pete negre, care deveneau din ce în ce mai mici.

Când le priveai, nu te mai gândeai la oamenii care aveau să moară acolo, în stradă. Petele se micşorau văzând cu ochii, aşa cum făceau de când e lumea lume, dar căpătaseră o sălbatică măreţie în ochii celor ce-şi dădeau seama că nu aveau să le mai privească niciodată.

Deodată, toate ferestrele din casa de peste drum se luminară şi gloanţele se năpustiră asupra uşii lor. Unul din cei aflaţi înăuntru, agăţase o haină pe o bâtă. Duşmanii se mulţumeau să stea la pândă.

— Unsprezece, doisprezece, treisprezece, paisprezece-zise Hemmelrich. Număra cadavrele căzute în stradă.

— Asta nu înseamnă nimic, răspunse Katov, vorbind pe şoptite. N-au nimic altceva de făcut decât să stea şi să aştepte. Lumina zilei le este favorabilă.

În sediu nu erau decât cinci răniţi. Stăteau întinşi pe podea. Nu gemeau. Doi fumau, urmărind lumina strecurându-se în odaie printre giurgiuvele şi saltele. Ceva mai în fund, Suen şi un alt combatant apărau cealaltă fereastră. Rar câteva focuri… Oare trupele lui Jiang Jieshi, răspândite pretutindeni, aşteptau şi ele să se facă zi?

Cu o lună mai înainte, când fuseseră învingători, comuniştii erau ţinuţi la curent cu ceea ce se întâmpla. Ştirile soseau din oră în oră. Acum nu mai ştiau nimic, aflându-se exact în situaţia învinşilor de atunci.

Ca şi cum ar fi dorit să confirme spusele lui Katov, uşa casei de vizavi se deschise şi din coridor (se afla exact în fata coridorului unde se aflau ei) începu să se audă răpăitul mitralierelor. Comuniştii ştiau la ce trebuiau să se aştepte.

— Au suit-o pe acoperiş, îşi zise Katov.

— Pe aici! Luaţi-o pe aici! Strigau soldaţii care trăgeau, cu mitraliera.

! Katov şi Hemmelrich ieşiră în fugă şi înţeleseră despre ce era vorba. Mitraliera duşmanilor, apărată fără îndoială de, camionul blindat, trăgea întruna.

Nu se mai afla nici un comunist în coridor. Ieşiseră când, îşi dăduseră seama că se trage asupra lor din capul scării, cu «propria lor mitralieră. Trăgeau desigur asupra duşmanilor, dar aceştia se aflau acum sub protecţia automobilului blindat. J Era însă absolut necesar să tragă în continuare. Ţintaşul căzuse şi stătea pe podea într-o rână. Mort, desigur. Servantul j fusese cel care strigase. Continua să tragă, în locul celui care căzuse. Gloanţele intrau în pereţi, în scara de lemn, t smulgând aşchii din scânduri, bulgări de ipsos din pereţi. • Altele pătrundeau repede şi fără zgomot în trupurile celor | vii sau morţi.

Hemmelrich şi Katov se năpustiră spre scară.

— Stai pe loc, urlă Hemmelrich, şi, izbindu-l pe Katov sub bărbie, îl trânti la pământ.

Urcă scara în fugă şi-l dădu la o parte pe cel care trăsese, cu mitraliera.

Duşmanii continuau tirul dar gloanţele nu ajungeau în capul scării.

— Mai sunt gloanţe? Întrebă Hemmelrich. În loc să răspundă, servantul se prăvăli pe scări cu capm în jos.

Hemmelrich îşi dădu seama că nu ştia să tragă cu mitraliera. Dintr-o săritură urcă câteva trepte şi simţi că-l dor ochii şi piciorul stâng. Se opri pe coridor, în unghiul unde gloanţele nu ajungeau, şi-şi dădu seama că zgaiba de la ochi fusese produsă de o bucată de ipsos căzută din perete. Rana de la picior sângera… Glonţul nu pătrunsese în adâncime. Se năpusti în camera unde îl lăsase pe Katov, care acum trăgea de o saltea, nu pentru a se pune la adăpost, ci pentru a se ascunde, căci în cealaltă mână ţinea un pachet cu grenade.

Grenadele, numai ele, dacă explodau în apropiere, puteau trece de blindaj. Trebuia să fie aruncate de foarte aproape, pentru a ajunge în coridorul unde erau duşmanii.

În spatele lui Katov se afla un al doilea pachet. Hemmelrich îl apucă şi-l azvârli în acelaşi timp cu cel lansat de Katov, pe deasupra saltelei.

Acum Katov se prăvălise, secerat de gloanţe, ca şi cum ar fi fost rănit de grenadele pe care el însuşi le lansase.

Când capul şi braţele îi ieşiseră de sub saltea, se trăsese asupra lui de la toate ferestrele.

Hemmelrich auzi ceva troznind… Nu cumva zgomotul provenea din propriul său picior, rănit mai înainte, căci acum se aplecase la timp.

Gloanţele se năpusteau fără încetare, dar deasupra celor doi oameni întinşi pe podea. Fereastra se afla la şaizeci de centimetri deasupra parchetului.

Deşi se trăgea cu puşca, Hemmelrich avu impresia că se făcuse linişte, întrucât mitralierele încetaseră focul. Se îndreptă, tâiâş-grăpiş spre Katov. Nu mai mişca. Îl zgâlţâi. Aflaţi în afara tirului, cei doi bărbaţi se priviră lung, fără a scoate vreo vorbă.

Deşi ferestrele erau încă astupate cu saltele, lumina zilei intrase în cameră.

Katov leşină. O mare pată roşie – fusese rănit în coapsă – se lăţea pe podea, absorbită încetul cu încetul de scânduri ca de o hârtie sugativă.

Hemmelrich îl auzi pe Suen strigând „Tunul!”, apoi o aternică detunătură. Surdă dar puternică. În clipa când ri-pică capul, simţi o lovitură în bărbie. Leşină.

Încetul cu încetul îşi reveni în simţiri, urcând din străfunduri spre această linişte, atât de stranie, care părea să-l aducă din nou la viaţă. Tunul nu mai trăgea.

Peretele fusese pe jumătate dărâmat. Pe jos, cioburi şi bucăţi de lemn şi moloz.

Katov şi ceilalţi, morţi sau doar leşinaţi…

Îi ardeau obrajii şi îi era sete. Rana de la picior nu era gravă. Ajunse, mergând în patru labe, până la uşă, se ridică, sprijinindu-se de perete.

În afară de lovitura primită în cap, care îl chinuia, nu simţea decât o durere difuză. Proptindu-se pe rampa scării, coborî, nu în strada unde, fără îndoială, duşmanul aştepta încă, ci în curtea din dosul casei.

Tirul încetase. În zidurile casei se aflau câteva nişe, unde înainte se aflau nişte mescioare. Se cuibări într-una din ele şi privi în curte.

În dreapta, o casă ce părea părăsită, Hemmelrich era sigur că nu era, deşi părea, şi un hangar făcut din tablă. Ceva mai departe, o altă casă cu acoperiş chinezesc, şi un şir de stâlpi de telegraf înşiraţi de-a lungul unei şosele ce ducea spre satele din câmpia pe care ştia că n-avea s-o mai revadă. Sârma ghimpată aflată pe uşa de la intrare se profila asupra acestui peisaj mort, scrijelindu-l, de parcă întregul peisaj ar fi fost alcătuit din porţelan ciobit. Deodată, se ivi o umbră… Un fel de urs, ba nu, era un om adus de spate… Mergea, agăţându-se de sârma ghimpată.

Hemmelrich nu mai avea gloanţe. Privea această masă informă care înainta, fără să-şi poată imagina ce avea de gând să facă. Mergea, cădea, se agăţa iar de sârmă, ca o enormă insectă.

Hemmelrich se apropie, mergând pe lângă zid.

Era limpede că omul voia să treacă prin curte. Nu putea încă să se smulgă din acea reţea care i se agăţase de haine. Se zbătea mârâind şi Hemmelrich avu impresia că această monstruoasă insectă avea să rămână acolo, lipită de ziua de cu-loarea cenuşii.

Gângania ridică mâna – o mână neagră, larg deschisă şi apucă un alt nod al reţelei. Omul începu iar să meargă.

Se apropia sfârşitul. În spatele lui Hemmelrich erau strada şi mitraliera. În casă, la etaj, Katov şi oamenii lui, căzuţi pe podea. Casa din faţa lui era, desigur, ocupată de soldaţi care mai aveau muniţii pentru mitralierele lor. Dacă ieşea, duşmanii aveau să-l împuşte în picioare, pentru a-l putea lua prizonier. Simţi dintr-o dată cât de fragile îi deveniseră oasele, mai ales rotulele… Mă rog… Cel puţin, îi va fi dat să-i vină de hac omului ce se apropia.

Monstrul alcătuit dintr-un urs, un om şi un păianjen, începuse să se smulgă din reţeaua sârmei ghimpate. O rază de lumină se opri asupra pistolului pe care-l purta.

Hemmelrich avu impresia că se află în fundul unei văgăuni, fascinat nu atât de omul care se apropia, de parcă ar fi fost întruchiparea morţii, ci de tot ce avea să se întâmple pentru a-l zdrobi din nou, punând deasupra lui, încă viu, capacul ce se aşază pe sicriele morţilor. Arătarea întruchipa tot ceea ce îi sugrumase zi de zi viaţa. Acum venea să i-o curme. „Mi-au tot dat 37 de ani în şir în cap. Acum vin să mă omoare!”

Spre el înaintau nu numai propriile sale suferinţe, ci şi cea a soţiei lui spintecate, şi a copilaşului asasinat… Totul se învălmăşea într-o ceaţă alcătuită din sete, febră şi ură.

Simţi iarăşi, fără să o privească, că pe mâna stângă se afla o pată de sânge. Nu-l durea, nici măcar nu-l stingherea, dar ştia că era acolo, aşa cum ştia că omul avea să scape din reţeaua de sârmă ghimpată.

Ăsta nu asasina pentru bani, ci pentru o idee, pentru un crez. Hemmelrich ura din răsputeri această umbră şi ura lui cotropea până şi ideile pentru care lupta cel din faţa lui. Îşi zicea că duşmanul făcea parte dintre acei fericiţi care socot că luptă pentru o cauză dreaptă.

Omul începuse să meargă, ţinându-se drept şi bine pe picioare şi umbra lui se întindea la nesfârşit în curtea cenuşie, roiectându-se şi pe reţeaua de sârmă care se cufunda în îţărmurita pace a acestei dimineţi ploioase de primăvară.

Cineva strigă de la o fereastră şi omul răspunse. Vocea lui răsună pe coridor, copleşindu-l pe Hemmelrich.

Pistolul pe care-l avusese nu se mai zărea – era pus în teacă – dar omul scosese baioneta. Nu mai era un om, era întruchiparea însăşi a tot ceea ce-l făcuse să sufere.

În coridorul întunecat, Hemmelrich simţi nu numai prezenţa oamenilor care stăteau în spatele mitralierelor ci, mai ales, a acelui om care înainta…

O furie fără margini îl cuprinse.

„Ne-au mâncat zilele, zi de zi ne-au mâncat zilele, dar ăsta, ăsta o să plătească pentru toţi… Şi pentru alţii şi pentru el”.

Omul se apropia, cu baioneta în mână.

Hemmelrich se aşeză pe vine. Umbra omului devenea din ce în ce mai mare. Avu impresia că torsul era mai mic decât crezuse, şi că picioarele crescuseră. Erau mari şi groase ca nişte stâlpi.

În clipa când omul era cât p-aci să-i împlânte baioneta în beregată, Hemmelrich se ridică în capul oaselor, se agăţă cu mâna dreaptă de duşman şi începu să-l sugrume.

Avea un gât gros… N-avea să-i vină de hac cu o singură mână… Apăsa din răsputeri, simţind că degetele i se înfundau în carne, fără a putea însă curma respiraţia omului… Hem-melrih mai avea o mână, o mână apucată de nebunie… Ea freca cu frenezie faţa omului care gâfâia din ce în ce mai tare.

„Ai să speli ruşinea! Ai s-o speli!”

Omul se clătină. Din instinct, se propti de perete.

Hemmelrich îi izbi capul de zid, şi-i înfipse baioneta – baioneta pe care celălalt voise să i-o înfigă în beregată – în burtă.

Omul simţi că ceva enorm îi pătrunsese în măruntaie, pentru a i le sfârteca, bucată cu bucată. Îşi duse amândouă mâinile la pântece, gemu şi căzu la picioarele lui Hemmelrich. Dintr-o dată toate membrele i se destinseră. Din vârful baionetei curgea, picătură cu picătură, sânge, sângele lui, ca şi cum mâna ar fi dorit să se răzbune.

Hemmelrich îndrăzni să-şi privească propria lui mână. Pata de sânge, pata lăsată de sângele celor asasinaţi în prăvălie, se ştersese de mult.

Îi trecu prin minte gândul că, poate, nu avea să moară. Îi dezbrăcă în grabă pe ofiţer. Acum îl iubea pe acest om, care, de fapt venise să-l elibereze. Îl apucă iar furia, în timp ce-i scotea anevoie hainele, ca şi cum mortul n-ar fi vrut să i le dea. Începu să zgâlţâie corpul inert, silindu-l să joace ca într-o horă în care eşti tras când în dreapta când în stânga. Când, în sfârşit, izbuti să se îmbrace în hainele mortului, se duse la fereastră şi, scoţând capul, pe jumătate acoperit de chipiul ofiţerului, se uită în stradă.

Duşmanii, aflaţi în casa de peste drum, deschiseră ferestrele şi începură să zbiere.

„Trebuie s-o iau din loc, cât mai e vreme!” îşi zise Hemmelrich.

Ieşi în stradă şi o luă spre stânga, aşa cum ar fi făcut ofiţerul pentru a se duce la unitatea lui.

— Ai dat de oameni înăuntru? Zbierară cei ce se aflau la ferestrele din casa de peste drum de sediul Permanenţei.

Hemmelrich făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi dorit să le dea de înţeles că le va spune el, când se va întoarce, cum stau lucrurile.

I se părea normal, dar şi stupid, că de la fereastră nimeni nu trăsese asupra lui. De fapt, nu mai avea puterea să se mire.

O luă la stânga şi se îndreptă spre concesiuni. Erau păzite, desigur… Dar ei, Hemmelrich, cunoştea toate casele în care se putea pătrunde pe dindos…

Unul după altul, oamenii Guomindangului începeau să iasă în stradă.

Partea a şasea

Ora zece

— Provizoriu, zise soldatul.

Kyo îşi dădu seama că avea să fie dus într-una din celulele destinate infractorilor de drept comun.

De îndată ce intră în închisoare fu năucit de o duhoare infectă. Mirosea ca într-un abator, ca într-o expoziţie de câini şi a excremente.

Poarta prin care intrase dădea într-un coridor cu totul asemănător celui din care venise. Pe dreapta |i pe stânga, enorme bare de lemn. În acele cuşti erau oameni. In mijlocul coridorului se afla un paznic, aşezat în faţa unei măsuţe pe care se afla un bici cu mâner scurt şi cu un şfichi lat cât o palmă şi groasă ca un deget. O adevărată armă.

— Stai pe loc, porc de câine ce eşti!

Începu să scrie, în întuneric, pe o foaie de hârtie, semnalmentele prizonierului aflat în faţa lui.

Pe Kyo îl durea capul şi simţind că avea să leşine, se propti de barele de lemn.

— Cum o mai duci? Cum o mai duci? Strigă cineva.

O voce ciudată de papagal. Striga totuşi un om. Era prea întuneric pentru ca să se poată distinge faţa celui care-i pusese insolita întrebare. Nu vedea decât nişte degete enorme, crispate pe barele de lemn, aflate la câţiva centimetri de gâtul lui. Mai în fund, oameni. Unii trântiţi pe paturi de lemn fără saltele, alţii mergând de colo până colo… Umbre care mergeau… Oameni, viermi… În cuşcă colcăiau zeci de umbre.

— S-ar putea şi mai bine, zise Kyo, îndepărtându-se de cuşcă.

— Tacă-ţi fleanca, scârnăvie, dacă nu ţii neapărat să primeşti una peste bot.

Kyo auzise de mai multe ori cuvântul „provizoriu”, aşa încât îşi dădea seama că nu avea să rămână multă vreme acolo.

Se hotărâse să nu mai ţină seama de insulte şi să îndure tot ce putea îndura. Trebuia să iasă de acolo, să reia lupta. Îi era greaţă, o greaţă pe care o simte oricine când se vede în şi-tuaţi'a de a depinde de cineva, ştiind că se afla la bunul plac al altcuiva, aşa cum era el acum, în faţa acestei scârboase umbre care ţinea un bici în mână.

Kyo simţea că fusese despuiat de propria lui personalitate.

— Cum o mai duci? Cum o mai duci? Strigă din nou acel om nevăzut de dincolo de barele de lemn.

Gardianul deschise o uşă, aflată de cealaltă parte a coridorului. Kyo intră într-un grajd. În fund, pe un pat de lemn era întins un om. Uşa se închise în urma lui.

— Politic?

— Da. Şi dumneata?

— Nu. În timpul Imperiului am fost Mandarin…

Kyo începuse să vadă în întuneric. Într-adevăr, era vorba de un om în vârstă, aproape fără nas, cu mustaţă rară şi urechi ţuguiate. Semăna cu un motan alb şi bătrân.

— Vând femei… Când merge treaba, dau bani poliţiei şi mă lasă în pace. Când nu, poliţiştii cred că păstrez banii pentru mine şi mă bagă la închisoare… Când rămân fără un sfanţ, prefer să fiu hrănit de poliţie decât să stau acasă şi să mor de foame.

— Aici?

— Cu vremea te obişnuieşti. Nici afară nu e prea vesel, când eşti bătrân şi nu te mai ţin puterile.

— De ce nu te-au băgat dincolo, împreună cu ceilalţi?

— Mituiesc grefierul de câte ori vin aici, aşa încât mă bagă la „provizorii”.

Paznicul se apropie şi întinse printre gratiile de lemn două castronaşe pline de un fel de terci de culoarea noroiului şi care mirosea tot atât de urât ca şi aerul din jur… Paznicul scotea terciul cu o lingură mare, îl punea în fiecare castronaş şi aştepta până ce auzea mâncarea făcând „pleosc” ca să umple un alt castronaş.

— Ăstuia nu mai are rost să-i dai, zise cineva. Mâine.

— Vrea să spună că nu mai are rost, zise Mandarinul. II execută mâine.

— Şi pe mine, zise altcineva. Aşa că ai putea să-mi dai o |porţie dublă. Mie mi-e foame.

— Nu cumva ai poftă şi de un pumn? Zise paznicul.

Un soldat intră în cuşca de unde se auzise vocea şi se apropie ie cineva… După câtva timp zise: „Mişcă încă…” Apoi plecă.

Kyo se străduia din răsputeri să vadă căreia din umbrele care le zărea aparţineau acele voci aflate în preajma aorţii. Aveau să moară curând. Ca şi el, de bună seamă. Nu-i ^utea deosebi pe unii de alţii. Aveau să moară fără a fi fost sntru el decât nişte voci.

— Nu mănânci? Întrebă Mandarinul.

— Nu.

— Aşa se întâmplă la început. Mandarinul luă castronaşul lui Kyo.

Paznicul intră, îi trase Mandarinului câteva palme şi ieşi, i să spună vreo vorbă, luând cu el castronaşul.

— De ce nu m-o fi atins şi pe mine? Zise Kyo pe şoptite.

— Păi numai eu eram vinovat… Nu, nu din cauza asta. Şti „provizoriu”. Eşti deţinut politic… Eşti bine îmbrăcat. 1 să încerce să-ţi stoarcă nişte bani. Dacă n-ai asupra dumiItale, rudelor… Totuşi, s-ar putea întâmplă… Vom trăi şi vom fvedea…

Banii… Până şi în vizuina asta dau de ei, îşi zise Kyo.

Abjecţia paznicului nu i se părea că face parte din reali-ate ci din domeniul fanteziei. Avea impresia că nu putea fi adevărată, şi în acelaşi timp că era o infamă fatalitate, ca şi am forţa putea preschimba pe oricine într-un animal.

Oamenii nevăzuţi colcăiau în cuştile lor cu gratii de emn, neliniştitori ca acele imense insecte văzute doar în aşmarurile din copilărie. Nu mai semănau a oameni.

Singurătate şi umilire, doar din asta mai erau zămisliţi.

„Trebuie să fiu atent!” îşi zise Kyo. Începeau să-l lase puterile şi i se păru că dacă n-ar fi ştiut că e stăpân pe propria lui moarte, în acel loc s-ar fi aflat faţă în faţă cu groaza.

Chise catarama centurii, luă cianura şi-o băgă în buzunar.

— Cum o mai duci? Cum o mai duci? Strigă iar omul nevăzut.

— Taci odată! Strigară prizonierii aflaţi în cealaltă cuşcă.

Kyo se obişnuise cu întunericul. Nu se mira că strigaseră atât de mulţi, trebuie să fi fost cam zece oameni înghesuiţi pe patul de lemn din cuşca de alături de a lui.

— N-ai de gând să taci? Urlă paznicul.

— Cum o mai duci? Cum o mai duci? Paznicul se ridică.

— E şugubăţ, sau încăpăţânat? Îl întrebă, pe şoptite, Kyo pe Mandarin.

— Niciuna, nici alta. E nebun.

— De ce oare… Zise Kyo, renunţând să-şi ducă până la capăt întrebarea. Mandarinul îşi astupase urechile.

Se auzi un zbieret… Percutant şi răguşit, un răcnet de durere şi de groază.

În timp ce Kyo cerea lămuriri Mandarinului, paznicul intrase cu biciul lui în mână în cuşca de alături. Se auzi plesnetul biciului. Şi răcnetul.

Kyo nu îndrăzni să-şi astupe urechile şi aşteptă, cu mâini-le puse pe barele de lemn, să se ivească iarăşi îngrozitorul zbieret care-l făcuse să se cutremure din creştet până-n tălpi.

— Dă-i una zdravănă, zise cineva. Să tacă dracului şi să ne lase în pace!

— Da, ziseră la unison, alţii – vreo patru-cinci. Să se termine o dată… Să putem dormi liniştiţi.

Mandarinul care-şi astupase urechile, se aplecă spre Kyo:

— Ea unsprezecea oară când îl bate… Şapte zile în şir, aşa mi s-a spus. Eu am intrat acum două zile. L-a bătut de patru ori. Fac ce pot ca să nu aud, dar tot aud… Nu pot închide ochii. Am impresia că uitându-mă la el îi vin în ajutor, că va pricepe că nu l-am părăsit…

Kyo se uita şi el într-acolo, fără însă a putea vedea mare lucru.

„Din compasiune? Din cruzime?” se întrebă înspăimântat.

Tot ce este josnic – şi în acelaşi timp fascinant – în fiecare om fusese zădărât acum cu o sălbatică violenţă, în străfundurile fiinţei lui. Kyo se lupta din răsputeri împotriva, infamei porniri.

Îşi amintise că trebuise întotdeauna să facă un efort pentru a nu privi corpurile oamenilor torturaţi, pe care le văzuse din întâmplare. Da, făcuse o mare sforţare pentru a se smulge din preajma lor.

Faptul că cineva putea să lovească un nebun care nu era nici măcar rău şi, fără îndoială, bătrân, cum demonstra vocea, faptul că se găseau unii care erau de acord să fie lovit, zgândărea teroarea pe care o simţise ascultându-l pe Cen vor-bindu-i despre caracatiţe în acea noapte când se întâlniseră la Hankou.

Şi Katov îi spusese ce efort trebuie să facă studenţii în medicină când se află pentru prima oară în faţa unui om cu pântecele spintecat.

Kyo era cotropit de groază, o groază paralizantă, cu totul altceva decât frica, o groază atotputernică pe care mintea nu o putea struni, o groază cu atât mai înfiorătoare cu cât îi dovedea că el, Kyo, putea oricând fi cotropit de ea.

Deşi ochii lui nu se obişnuiseră cu întunericul, vedea totuşi şfichiul biciului abătându-se asupra nebunului, care zbiera întruna.

De când intrase în cuşcă, Kyo nu făcuse nici un gest. Stătea aşa, cu mâinile agăţate de barele de lemn.

Chemă paznicul.

— Ai chef s-o iei pe cocoaşă?

— Vreau să-ţi vorbesc.

— Nu mai spune!

În timp ce paznicul închidea lacătul, condamnaţii aflaţi în cuşca nebunului, se tăvăleau de râs. Urau din răsputeri prizonierii politici, de care erau despărţiţi.

— Du-te! Du-te, dragă! Îi spuneau paznicului. Du-te, ca să avem şi noi de ce râde.

Paznicul se afla în faţa lui Kyo. Pe faţa lui se citea o furie abjectă, cea a imbecilului care consideră că cineva ia în râs puterea pe care o avea… Totuşi… Trăsăturile feţei nu arătau că ar fi fost un om josnic. Nu… Obişnuite, regulate, anonime.

— Ascultă-mă, spuse Kyo.

Se priveau drept în ochi. Paznicul era mai înalt decât Kyo. Se uita la el de sus, mai ales la mâinile lui crispate pe barele de lemn. Înainte de a pricepe ce se întâmplă, Kyo simţi că mâna lui stingă fusese zdrobită. Biciul paznicului se abătuse cu toată puterea asupra ei. Kyo zbieră.

— Foarte bine, strigau prizonierii din cuşca aflată în faţa celei în care era Kyo. Să mai încaseze şi alţii.

Mâinile îi căzură de-a lungul corpului, apucate de o groază autonomă, fără să-şi fi dat măcar seama.

— Mai ai ceva de zis? Biciul se afla între ei.

Kyo scrâşni din dinţi. Făcând o sforţare, ca şi cum s-ar fi pregătit să ridice o enormă greutate, îşi puse amândouă mâinile pe bara de lemn, privindu-l drept în ochi pe omul aflat în faţa lui. În timp ce se ridicase, paznicul dăduse înapoi, pentru a-şi putea lua din nou avânt. Biciul se abătu iar dar izbi doar bara. Reflexul de apărare fusese mai tare decât voinţa lui Kyo. Fără să vrea, fără să-şi dea seama, îşi lăsase braţele în jos. Făcând o mare sforţare le ridică iar.

Paznicul îşi dădu seama, întâlnind privirea lui Kyo, că de data aceasta nu avea să le mai retragă. Îl scuipă drept în faţă şi ridică biciul.

— Dacă-i dai pace nebunului, când voi ieşi de aici, îţi voi da… Cincizeci de dolari.

Omul şovăia.

— Bine, zise după câtva timp de gândire, uitându-se în altă parte.

Kyo simţi că era gata să leşine. Atât de mare să fi fost efortul pe care îl făcuse? Mâna şfichiuită îl durea atât de tare încât nu-şi putea descleşta degetele. O ridicase în acelaşi timp cu cealaltă şi acum nu o mai putea desprinde de bară.

Se auziră din nou râsete în cuşca de vizavi.

— Îmi întinzi mâna? Întrebă în bătaie de joc, paznicul. Poftim, ţi-o întind şi eu, adăugă strângându-i mâna rămasă la vedere.

Kyo simţea că nu avea să uite acest contact… Nu numai din cauza durerii, ci fiindcă niciodată până atunci nu i se întâmplase să se atingă de ceva atât de hidos. Îşi retrase mâna şi căzu lat pe pat. Paznicul şovăi, şi începu să se scarpine în fi cap cu mânerul biciului. Până la urmă se îndepărtă şi se aşeză fia masa lui.

Nebunul de alături plângea în hohote.

Câte ore trecuseră de când zăcea în această abjecţie?

În sfârşit, câţiva soldaţi veniră pentru a-l duce la „poliţia | specială”.

Fără îndoială mergea spre moarte. Totuşi, ieşi pe coridor | cuprins de o bucurie atât de mare, încât el însuşi rămase năucit. | Avea impresia că lăsase în urmă cea mai infectă particulă din [toate cele din care era alcătuit.

— Intră!

Un chinez din gardă îl împinse pe Kyo, dar nu-l înghionti.

Când aveau de-a face cu străini (în ochii chinezilor, Kyo era japonez, sau european, oricum un străin) paznicii se fereau să fie atât de brutali cum li se ceruse.

Konig făcu semn paznicilor să stea în coridor.

Kyo înainta, ascunzând în buzunar mâna tumefiată şi pri-j vându-l drept în ochi pe omul din faţa lui, care şi el îi căuta | privirea.

Era un bărbat cu o faţă osoasă şi nas strâmb. Părul îi era tuns perie.

„Un om care te condamnă la moarte seamănă, desigur, | cu oricare altul” îşi zise Kyo.

K6nig întinse mâna, nu ca să-şi ia revolverul, aşa cum j crezuse Kyo, ci pentru a deschide cutia în care-şi ţinea ţigări-i le. Luă una şi i-o oferi lui Kyo.

— Mulţumesc. Nu fumez.

— Masa în închisoare este infectă, de bună seamă. Nu I vrei să dejunăm împreună?

Pe masă erau două ceşti, o cană de cafea cu lapte, pâine tăiată felii.

— O bucată de pâine. Mulţumesc. Konig zâmbi:

— Dacă doreşti cafea cu lapte, să ştii că vom bea din aceeaşi cană amândoi…

Kyo decisese să fie prudent. Konig nu mai insistă.

274 ♦ Andră Malraux

Kyo rămase în picioare în faţa biroului (de altfel în odaie nu era nici un scaun) ronţăind din bucata de pâine ca un copil.

După ce ieşise din abjecta cuşcă, ceea ce vedea în jurul lui i se părea ireal, ca şi cum lucrurile şi-ar fi pierdut ponderea.

Ştia că viaţa-i era în primejdie, dar până şi faptul de a muri era simplu pentru un om care venea de unde venea el.

Nu prea avea încredere în „omenia” unui şef de poliţie.

K6nig, de altfel, stătea la oarecare distanţă, ca şi cum între el şi cordialitate se afla o barieră. Cordialitatea în faţă, el, KOnig, în spate. Pe de altă parte, nu era exclus ca omul să fi fost politicos din indiferenţă. Era european… Fusese obligat să facă meseria de poliţist, fie din cauza cine ştie cărui accident, fie din cupiditate. Oricum, era politicos şi atât dorea de fapt Kyo, căruia KOnig nu-i era deloc simpatic.

Ceea ce dorea acum Kyo era să se poată destinde, să uite de starea de tensiune nervoasă din timpul cât stătuse în închisoare cu deţinuţii de drept comun. Îşi dădu seama că era înfiorător să nu te poţi adăposti decât în propria ta fiinţă.

Sună telefonul.

— Alo!… Da, Kyo Gisors este aici… Da, exact. Se află la mine în birou.

— Am fost întrebat dacă mai trăieşti, îi spuse lui Kyo, după ce puse telefonul în furcă.

— De ce m-aţi chemat?

— Sper că ne vom înţelege. Telefonul sună din nou.

— Alo! Nu. Îi spuneam că sunt sigur că ne vom putea înţelege. Cum? A fost împuşcat? Te rog să mă chemi din nou. Am să văd.

De când intrase în birou, KOnig nu-l slăbise din ochi.

— La ce te gândeşti? Întrebă Konig la sfârşitul convorbirii telefonice.

— La nimic.

Konig privi în jos, apoi se uită drept în ochii lui Kyo:

— Ţii să trăieşti?

— Depinde cum.

— Există şi mai multe feluri de a muri.

— Uneori nu ai de ales.

— Socoti că poţi întotdeauna alege modul în care îţi poţi duce viaţa?

Konig se gândea la propria lui alegere. Kyo era hotărât să nu dea nici un pas înapoi, dar nu dorea să-l irite pe KOnig.

— Nu ştiu. Dumneavoastră ce credeţi?

— Mi s-a spus că ai devenit comunist din… Demnitate. E î adevărat?

Kyo nu înţelese ce anume voia să spună. Se întreba, nu fără oarecare angoasă, ce sens avea acest ciudat interogatoriu.

— Doriţi într-adevăr să aflaţi?

— Mai mult decât îţi poţi închipui.

Vorbele fuseseră rostite pe un ton ameninţător.

— Cred, răspunse Kyo, că doar comunismul poate conferi sentimentul demnităţii celor care luptă alături de , mine. Ceea ce se opune demnităţii îi constrânge – în afară de „ cazul că ar fi înţelepţi, dar şi înţelepciunea este o calitate foarte rară – să devină slugarnici, fiindcă sunt săraci, şi fiindcă munca pe care o fac nu-i apropie, ci-i îndepărtează de

I viaţa lor. De ce mi-aţi pus această întrebare de vreme ce nu mă ascultaţi?

— Ce înţelegi prin „demnitate”? E un cuvânt fără sens. Telefonul sună iar.

„Acum se hotărăşte soarta mea”, îşi zise Kyo. KOnig nu ridică receptorul.

— Demnitatea este antonimul umilinţei, continuă Kyo. Nd vin de unde vin, pot spune că vorbesc în cunoştinţă de lUZă.

Soneria telefonului zbârnâia. Konig puse mâna pe aparat.

— Unde sunt ascunse armele?

— Nu vă mai jucaţi cu telefonul. Am înţeles. Convorbi-ile fac parte dintr-un scenariu ticluit anume pentru mine,

Kyo, plecându-şi instinctiv capul.

276 ♦ Andră Malraux

La timp. Konig fusese cât p-aci să-i arunce în cap unul din cele două revolvere, goale probabil, care se aflau pe birou. Se răzgândi şi-l puse la loc.

— Am scenarii mai bune, spuse. Cât priveşte telefonul… Ai să-ţi poţi da în curând seama dacă apelurile au fost trucate sau nu. Spune-mi, ai fost vreodată de faţă când un om era torturat?

Kyo încercă să se asigure că degetele mâinii tumefiate se puteau închide şi deschide la comandă. Cianura se afla în buzunarul stâng. Se temea că îi va putea aluneca din mână în momentul când va trebui s-o ducă la gură.

— Am văzut câţiva în timpul războiului civil. Aş dori să-mi spuneţi de ce anume m-aţi întrebat unde se află armele. Ştiţi, sau veţi afla, nu e aşa?

— Comuniştii au fost zdrobiţi. Pretutindeni.

— Se poate

— Aşa e! Gândeşte-te bine. Dacă vrei să lucrezi pentru noi, eşti salvat. Nimeni nu va şti… Te voi ajuta să evadezi…

„De ce nu mi-o fi spus asta de la bun început?” se întrebă Kyo.

Când era prea nervos lua lucrurile în glumă, dar acum nu era momentul. Ştia că poliţia nu se mulţumeşte cu vorbe care nu pot fi garantate cu fapte. Totuşi… Era uluit de propunerea pe care i-o făcuse Konig. Deşi continua să-l mire, propunerea încetase de a mai fi reală.

— Nimeni altcineva decât mine nu va avea cunoştinţă. Asta-i tot.

„De ce oare, se întrebă Kyo, rostise cu atâta plăcere cuvintele: «Asta e tot!»?”

— Nu voi face parte dintre subordonaţii dumneavoastră, spuse Kyo, cu o voce indiferentă, de parcă ar fi fost vorba de un răspuns la o întrebare fără prea mare importanţă.

— Bagă de seamă! Te pot trimite la zdup, într-un loc unde se află zeci de oameni nevinovaţi, cărora le voi spune că soarta lor depinde de hotărârea pe care o vei lua. Dacă nu vorbeşti, vor mucezi în închisoare. Pot acţiona cum cred de cuviinţă cu dumneata, utilizând orice mijloc…

— N-ar fi mai simplu să faceţi apel la un călău?

— Nu e uşor să stai la un loc cu oameni care, când te im-'ploră să-i ajuţi, când te chinuie cum îi taie capul. Nu vorbi despre ceea ce nu ştii. Încă.

— Am văzut cum a fost torturat un nebun. Da, un ne-) un. Vă daţi seama?

— Îţi dai seama la ce te expui? Ce rişti?

— Am luptat în războiul civil, v-am mai spus. Ştiu. Şi ai noştri au torturat. Ar trebui ca oamenii să aibă parte de mul-

; bucurii pentru a contrabalansa ceea ce s-a întâmplat. Nu 3i intra în serviciul dumneavoastră.

Konig avea impresia că, în ciuda celor spuse, Kyo nu-şi ădea seama în ce situaţie se află. „E tânăr, îşi spuse. Tinereţea te ajută în asemenea situaţii”.

Cu două ore mai înainte, luase interogatoriul unui prizonier din Ceka. După zece minute, simţise că vorbesc frăţeşte. Făceau amândoi parte din altă lume, o lume care nu mai era. Oamenilor. Acum fiecare din ei venea din altă parte… Poa-! Că tânărului din faţa lui nu-i era frică, fiindcă nu avea ima-inaţie…

— Nu te întrebi de ce nu ţi-am aruncat adineauri revolverul icap?

— Cred că mă aflu în preajma morţii. Nu mai eşti curios ud te afli unde mă aflu eu. Pe urmă, aţi mai zis: „Iţi rezerv i mai de soi.” Konig sună.

— Poate te voi vizita la noapte pentru a te întreba ce rere ai despre demnitatea oamenilor.

„Seria A”, le zise soldaţilor care intraseră în birou.

Ora patru

Clappique se amestecă în mulţimea care se îndrepta spre\~reţeaua de sârmă ghimpată din jurul concesiunilor. Pe Bulevardul celor Două Republici trecea călăul cu o sabie încovo-I iată pusă pe umeri. Era urmat de escorta lui, formată din câţiva oameni cu revolvere în mână.

Clappique făcu stânga împrejur şi ajunse iar în domeniu] concesiunilor.

Kyo fusese arestat, comuniştii învinşi, numeroşi simpatizanţi fuseseră asasinaţi chiar în cartierele europene ale oraşului. Konig îi dăduse un răgaz de câteva ore. Înainte de a se însera trebuia să-şi ia tălpăşiţa.

Se trăgea din toate părţile. Aduse de vânt, împuşcăturile păreau să se apropie de el şi o dată cu ele se apropia moartea.

„Nu vreau să mor, zise, scrâşnind din dinţi, nu vreau să mor”. Îşi dădu seama că o luase la fugă. Ajunse pe cheiul de pe malul fluviului. N-avea paşaport, dar îi rămăseseră destui bani pentru a cumpăra un bilet.

În radă erau trei pacheboturi. Unul din ele, sub pavilion francez. Clappique se opri. Dacă s-ar sui într-una din bărcile de salvare? Da, dar până la urmă tot trebuia să se urce pe vas şi omul din capul scăriţei nu l-ar lăsa să treacă. Ce idioţenie! Să intre în cala vaporului? Stupid, stupid, stupid! Se mai descurcase în viaţa lui, în tot felul de situaţii similare. Da, dar de data asta, căpitanul va crede că e vorba de un comunist şi va refuza să-l ia la bord. Vaporul pleca peste două ore… Nu era momentul să-l deranjeze pe căpitan. Se vor aranja lucrurile când vasul avea să fie în larg. Da, dar mai întâi trebuia să urce.

Se şi vedea în cală, pitit într-un butoi… Fantezia nu-i venea, de data asta, în ajutor. Avea impresia că se lăsa în voia unor preoţi ce slujeau unui zeu necunoscut, stăpânul acelor vapoare enorme încărcate de destine omeneşti. Zei indiferenţi sau pizmaşi.

Clappique se oprise în faţa vasului cu pavilion francez… Nu se gândea la nimic. Privea, fascinat de scăriţa pe care urcau şi coborau zeci de oameni. Niciunul nu se gândea la el, nu bănuia angoasa care-l cotropise – ar fi putut să-i omoare oricând pentru indiferenţa lor. Toţi aveau bilete.

Trebuia să facă şi el rost de un bilet, fals, desigur. O idee absurdă!

Îl pişcase un ţânţar. Îl goni, îşi frecă obrazul şi-şi dădu seama că barba începuse să-i crească. I se năzări că o şedinţă la bărbier avea să-i poarte noroc, aşa că hotărî să intre în pri 279

! Ma frizerie ce i se va ivi în cale. În dosul hangarelor, printre cârciumi şi dughenele negustorilor de „suveniruri” dădu de o frizerie. Patronul, un chinez, era şi proprietarul unei cafenele infecte. Cele două încăperi erau despărţite printr-o rogojină. Clappique se aşeză şi, până îi veni rândul, nu slăbi din ochi chebotul. În cafenea, oamenii sporovăiau…

— Ăsta e al treilea, zise un bărbat.

— Dacă luăm puştiul cu noi, n-o să ne prindă. Dacă am i lovitura într-unui din marile hoteluri?

— Nu zău? Cu hainele astea de bogdaproste pe noi, tipul alonat de la poartă o să ne gonească înainte de a pune piiorul în hotel, zise o femeie.

— Da, dar în hoteluri copiii au dreptul să ţipe… Să ncercăm, dacă nu într-unui din marile hoteluri, în altă par-

— Proprietarii vor refuza să ne găzduiască de îndată ce se vor vedea venind cu un plod. Numai în hotelurile chineşti putem fi primiţi şi acolo copilul se va îmbolnăvi. Dau ie mâncare nişte porcării.

— Dacă izbutim să fim primiţi într-un hotel european de ultima mână, n-o să ne dea afară. În orice caz, o noapte cel puţin, vom fi la adăpost. Ce-ar fi să-l înfăşurăm pe mucos în nişte hârtii… ca să creadă că avem în braţe un pachet cu rufărie?

— Rufele nu ţipă.

— Dacă îi punem biberonul în gură n-o să ţipe.

— S-ar putea. O să încerc să cad la învoială cu tipul de i poartă. Tu să vii mai târziu. Să treci iute prin faţa lui.

Se făcu linişte. Clappique auzi cum se lasă scăriţa pache-stului.

Nu-ţi poţi da seama cât de greu îmi este să-l duc aşa,. pe un pachet. Mi se pare că o să-i poarte ghinion… Toată…/iată. Şi pe urmă mă tem că o să-l doară… Tăcură iar. Să fi luat-o din loc?

Clientul sosit înaintea lui se ridică de pe scaun. Bărbierul pi făcu semn lui Clappique.

Fără a slăbi din ochi vaporul, Clappique se ridică şi se laşeză pe scaunul rămas liber. Scăriţa era goală. Nu trecură decât câteva secunde şi se ivi un matelot cu două căldări în mâini. Păreau nou-nouţe. Probabil că le cumpărase cu puţin timp mai înainte, ca şi măturile pe care le căra în spinare.

Clappique îl urmărea, urcând, ca şi cum ar fi fost un câine dornic să-şi urmeze stăpânul pe această scară ce ducea spre puntea vaporului. Matelotul trecu prin faţa celui ce stătea de pază în capul scăriţei fără a scoate vreo vorbă.

Clappique plăti, aruncând câţiva gologani pe chiuvetă, îşi smulse prosopul şi cu faţa plină de clăbuci ieşi în stradă. Ştia unde putea da de negustorii de haine vechi. Toată lumea se uita la el. Se întoarse în prăvălia bărbierului, se spălă pe faţă şi o luă iar din loc.

Găsi, mai repede decât credea, nişte salopete. Cumpără una şi se întoarse în mare grabă la hotelul unde locuia şi se îmbrăca în grabă cu salopeta de curând cumpărată.

„Aş avea nevoie şi de nişte mături, sau ceva în genul ăsta, îşi zise. Ce-ar fi dacă aş cumpăra câteva de la servitorii de la hotel? Absurd. Nici un marinar nu coboară pe chei cu mături vechi în spinare. De ce ar face-o? Ca să se grozăvească? M-am tâmpit de-a binelea. Dacă urca pe scăriţă cu mături în spate, era limpede că se dusese în oraş ca să le cumpere. În consecinţă, măturile trebuiau să fie nou-nouţe… Trebuie să cumpăr câteva…”

Intră într-o prăvălie, arborând aerul lui de sărbătoare. Când văzu cu cât dispreţ se uita la el vânzătorul, îi veni să-i zică: „Vino să te pup!” Se opri, îşi puse măturile în spinare, se întoarse din drum, răsturnând o lampă de aramă pusă pe tejghea şi ieşi din dugheană.

„Vino să te pup!” aşa strigase, dar nu ca de obicei, din obişnuinţă, ci fiindcă expresia asta reprezenta într-adevăr ceea ce simţea…

Înainte, juca o comedie, îmboldit de frică, temându-se mereu că avea să dea greş. Acum, până şi privirea dispreţuitoare a vânzătorului îi dovedea că avea să izbutească. Nu ghicise că era un domn.

Cu măturile pe umăr, Clappique se îndreptă spre pachebot, uitându-se în dreapta şi în stânga pentru a citi în ochii trecătorilor dacă îl luau sau nu drept ceea ce voia să arate costumul în care se deghizase.

Aşa cum i se întâmplase cu câteva minute înainte, când se oprise în faţa vaporului, Clappique îşi dădu din nou seama cât de neînsemnată era soarta lui în ochii celorlalţi. De fapt, nu exista decât în ochii lui.

Mai adineauri, călătorii urcaseră pe scăriţă fără să se uite la omul rămas pe chei, la acel om care avea, poate, să fie ucis în curând. Acum, trecătorii priveau cu aceeaşi indiferenţă un marinar…

Nimeni nu ieşise din mulţime pentru a se mira de transformarea lui. Nimeni nu-l recunoscuse… Pe faţa nimănui nu se vedea nici o urmă de suspiciune…

Nu se mira că uniforma îi hărăzise o viaţă falsă, dar era uluit de faptul că fusese silit să se deghizeze, şi că de acest costum depindea viaţa lui.

Îi era sete. Se opri în faţa unui bar chinezesc. Puse mătura alături de el şi bău un păhărel. De îndată ce-l dădu de duşcă înţelese că nu-i fusese sete. Dorise doar să aibă o dovadă în plus. Felul în care patronul îi întinse restul îl linişti… Da, de când îşi schimbase hainele, se schimbase şi lumea din jur. încercă să priceapă în ce fel anume. Privirile oamenilor nu mai erau aceleaşi. Martorii mitomaniei lui se înmulţiseră. În faţa lui Clappique se afla o gloată.

În acelaşi timp, şi el se simţea cotropit de noua sa impostură, fie din spirit de apărare, fie că efectiv îi plăcea să mistifice. Dăduse, din întâmplare, de rolul care avea să-i procure cel mai mare succes din cariera lui.

Nu, oamenii nu existau, de vreme ce fusese nevoie doar de un nou costum pentru a scăpa de propria lui persoană şi a căpăta o nouă viaţă în ochii celorlalţi.

Clappique regăsi, într-un ungher al fiinţei sale, senzaţia că se afla într-un loc străin, bucuria pe care o simţise când pătrunsese şi se lăsase purtat într-o gloată alcătuită din chinezi.

„Când te gândeşti că franţuzii cred că «fac istorie» când o scriu, nu când o trăiesc!”

Ţinând măturile ca pe nişte puşti, Clappique se urcă pe scăriţă, trecu – ce e drept, cu frica în sân – prin faţa matelotului de gardă şi ajunse pe punte. Se îndreptă cât putu de iute spre proră, strecurându-se printre călători, şi-şi puse măturile pe un maldăr de funii.

Nu risca mare lucru, înainte de prima escală. Totuşi, nu se prea simţea la largul lui.

Un pasager, probabil că era rus, se apropie de el:

— Faceţi parte din echipaj? Zise şi, fără să aştepte un răspuns, continuă:

— Viaţa e plăcută la bord, nu e aşa?

— Ehei, băiete! O să ai ocazia să-ţi dai seama. Franţuzilor le place să călătorească. Asta aşa e. Ofiţerii însă sunt nişte pisălogi, mă rog, n-aş spune că sunt mai pisălogi decât patronii, dar… Şi pe urmă, omul mai trebuie să şi doarmă… Şi pe vapor dormi prost. Mie nu-mi place să dorm într-un hamac… O să-mi spui că e o chestiune de gust. Dar de mâncat, se mănâncă bine. Şi vezi multe. Când mă aflam în America de Sud, misionarii îi învăţaseră pe băştinaşi să cânte nişte rugăciuni în latineşte… Zi de zi îi băteau la cap cu cântecele lor… Şi, stai să vezi… Într-o zi se urcă pe vas un episcop. Misionarul începe să bată tactul. S-a făcut linişte. Sălbaticii erau paralizaţi, nu de frică, ci de respect… Dar de cântat s-a cântat. Un cor al papagalilor din pădurea de pe mal. Cântau cu o reculegere rar întâlnită… Da. Şi când îţi voi spune că acum zece ani, când mă aflam în larg am întâlnit, în dreptul insulelor Celebes, ca-ravele arăbeşti pornite în derivă, sculptate cum sunt nucile în cocos. Erau pline de cadavre… Muriseră mulţi de ciumă… Stăteau laţi pe vas, cu braţele date în lături şi deasupra lor zburau pescăruşL. Da, aşa a fost…

— Ai avut noroc. Eu călătoresc de şapte ani pe mare şi nu mi-a fost dat să văd aşa ceva.

— Trebuie să vâri şi niţică artă în viaţă, dragul meu… Nu pentru a crea capodopere.

— Nu, zău nu!

— Ci pentru a insufla mai multă viaţă celei care ne este dată. Îţi spun eu!

Îl bătu uşurel pe burtă şi întoarse ochii spre chei. Apoi, din prudenţă, îi lăsă în jos. Un automobil pe care îl ştia se oprise în faţa scăriţei. Ferral se întorcea în Franţa.

Un tânăr marinar începu să parcurgă puntea din faţa cabinelor de clasa întâi, cu un clopoţel în mână. Vestea ora plecării din port. Fiecare clinchet pătrundea în pieptul lui Clappique.

„Europa, îşi zise, Europa. Deci s-a zis cu petrecania. Europa…”

Avu impresia că Europa îi ieşea în întâmpinare, zăngănind din clopoţel, nu ca o gazdă primitoare, ci ca paznicul unei închisori.

Dacă nu s-ar fi ştiut condamnat la moarte, s-ar fi dat jos chiar în acea clipă, de pe vapor.

— Barul pentru călătorii de clasa a treia e deschis? Zise, adresându-se rusului.

— S-a deschis acum o oră. Toată lumea poate intra, acum cât n-a pornit încă vaporul.

— Hai să mergem… O să tragem o beţie…

Ora şase într-o sală mare, două sute de răniţi din rândurile comuniştilor aşteptau să vină cineva să le pună capăt zilelor. Rezemat într-un cot, Katov, unul din ultimii sosiţi, privea în jurul lui. Toţi stăteau lungiţi pe jos. Mulţi gemeau şi gemetele erau la fel de regulate ca respiraţia. Câţiva fumau, aşa cum făcuseră şi combatanţii în sediul Permanenţei. Nori de fum se urcau până în tavanul ce nu se mai vedea bine, deşi nu se lăsase încă noaptea. Era încă seară, o seară umedă şi ceţoasă, dincolo de ferestrele mari, ca ale caselor din Europa…

Tavanul părea să plutească undeva, sus de tot, deasupra oamenilor întinşi pe podea. Deşi era încă lumină, imensa încăpere părea cotropită de întuneric.

„Mi se pare că s-a lăsat noaptea din cauza răniţilor, se întrebă Katov, sau fiindcă stăm cu toţii pe jos ca într-o gară? Suntem într-o gară. Vom pleca cu toţii îndreptându-ne spre nicăieri… Asta e!”

Patru ofiţeri chinezi mergeau printre răniţi, străbătând încăperea în lung şi în lat. Baionetele lor, scoase din teacă, reflectau lumina sleită de puteri a zilei. Afară, în ceaţă, becurile lămpilor cu gaz, păreau să vegheze asupra prizonierilor…

Se auzi un şuierat. Din ce în ce mai puternic, înăbuşea vaietele şi gemetele prizonierilor. O locomotivă. Se aflau în apropierea gării din Ciapei.

În sală se înstăpânise o atmosferă tensionată… Nu, n-avea nimic de-a face cu apropierea morţii…

Katov îşi dădu seama că era provocată de foame şi sete.

Stătea în picioare, rezemat de un zid, rotindu-şi privirile în sală. Mulţi prizonieri îi erau cunoscuţi. Combatanţi din grupurile comuniste.

Există un spaţiu liber, lat de trei metri…

— De ce răniţii stau buluc? Se întrebă cu voce tare. Acolo e loc… Katov sosise de curând. Îşi luă mâna de pe zid, şi anevoie, se clinti din loc. Orice mişcare zgândărea durerea, căci fusese rănit… Totuşi avea impresia că se va putea ţine pe picioare. Încercă să se îndrepte din şale. Fără să fi auzit vreun cuvânt, simţi că oamenii din jur erau cotropiţi de o spaimă atât de mare, încât stătu locului. Îi vorbiseră cu privirile? Cu vreun gest? De-abia îi putea zări… Stăteau cu toţii întinşi pe jos, ca nişte oameni răniţi care îşi vedeau de propriile lor suferinţe…

Totuşi… Oricum i-ar fi fost transmisă, spaima lor ajunsese până la el. Erau îngroziţi, aşa cum sunt animalele, şi uneori oamenii, când sunt puşi faţă în faţă cu „inumanul”.

Katov, cu mâna sprijinită de perete, trecu peste corpul rănitului aflat la doi paşi de el.

— Ai înnebunit? Îl întrebă cel trântit pe podea.

— De ce?

Nimeni nu-i răspunse. Unul din paznici, aflat la cinci metri de Katov, îl privea cu gura căscată.

— De ce? Întrebă din nou, de data aceasta pe un ton imperativ.

— N-a aflat, spuse în şoaptă un alt rănit… După câtva timp adăugă: N-o să treacă mult şi o să afle.

Pusese întrebarea cu voce tare. I se răspunsese în dodii şi pe şoptite. Şovăiala acestor oameni era înfiorătoare. Toţi ştiau ceva…6 ameninţare plutea deasupra tuturor şi, mai ales, asupra lui.

— Întinde-te pe jos, şopti unul din prizonierii din preajma lui Katov.

De ce oare niciunul din ei nu îndrăznea să-i rostească numele? Şi de ce paznicul nu intervenise?… Îl văzuse lovind cu revolverul pe unul din răniţii care încercase să se mute din loc. Se apropie de omul care-i vorbise şi se întinse pe jos, alături de el.

— Acolo îi pun pe cei care vor fi torturaţi, zise omul, în şoaptă.

Katov înţelese de ce tăcuseră. Toţi ştiuseră, dar nu îndrăzniseră să-i spună lui. O altă voce murmurase… „O să afle…”

Uşa se deschise. Nişte soldaţi cu lanterne în mână, înconjurau brancardierii, care descărcară răniţii, ca pe nişte pachete, în preajma lui Katov.

Se înnopta şi întunericul părea să urce de jos, din podeaua pe care gemetele alergau care încotro, amestecându-se cu o infectă duhoare. Majoritatea răniţilor nu mai puteau face nici, o mişcare.

Uşa se închise în urma soldaţilor.

Timpul se scurgea. Paşii santinelelor şi o ultimă licărire! De lumină pe tăişul unei baionete… Răcnete de durere.

Fără de veste se auzi iarăşi şuieratul unei locomotive. Apoi se stinse în noapte, înghiţit parcă de ceaţă.

Unul din noii sosiţi, culcat pe burtă, îşi astupase urechile şi urla. Ceilalţi nu urlau, dar teroarea era din nou prezentă la nivelul solului.

Omul se ridică, sprijinindu-se în coate. „Ticăloşilor, asasinilor!” zbieră.

Unul din paznici se apropie de el, şi-i dădu cu piciorul în coaste. Omul tăcu şi santinela se îndepărtă.

Era prea întuneric pentru a-i întâlni privirea, dar Katov îi putea auzi glasuL. Ştia că peste puţin, omul avea să vorbească desluşit şi aşa se şi întâmplă.

— Ăştia… Ăştia nu împuşcă… Bagă prizonierii încă vii în cazanul locomotiveL. Acum mai şi pun locomotiva să şuiere.

Paznicul se întoarse. Se făcu linişte. Suferinţa rămăsese pe loc. Gemea pe şoptite.

Uşa se deschise din nou. Iarăşi baionete scoase din teacă, luminate de jos de lămpile puse pe podea. Un ofiţer intră singur.

Deşi nu putea vedea decât o grămadă de oameni, Katov simţi că fiecare dintre ei se încordase. Ofiţerul – o umbră de-abia ghicită la lumina slabă a unei lămpi – dădea ordine paznicului. Santinela se apropie de Katov şi-i făcu semn să se ridice.

Katov izbuti cu greu să se pună pe picioare… Se îndreptă spre ofiţerul care continua să dea ordine.

Mergea încet, flancat de soldatul înarmat cu o puşcă. În mâna celalaltă ţinea o lampă. În dreapta lui Katov se afla spaţiul liber şi zidul alb. Soldatul, în mâna stângă, ţinea o lampă. În dreapta lui Katov se afla spaţiul liber. Cu puşca, soldatul îi arătă unde trebuia să stea. Pe faţa lui Katov se ivi un zâmbet amar, care dădea la iveală şi orgoliu şi disperare.

Nimeni nu-l văzuse zâmbind.

Santinela nu se uita la el dinadins. Răniţii cei care nu erau pe cale să-şi dea duhul, se ridicaseră, unii spriji-nindu-se în coate, alţii, doar în bărbie. Urmăreau cu privirea doar umbra nu prea întunecată, dar care creştea mereu, profilându-se pe zid, a celor ce aveau să fie torturaţi.

Ofiţerul plecă. Uşa rămase deschisă.

Santinelele prezentară armele. În cadrul uşii se ivise un bărbat în haine civile.

„Secţia A” strigă cineva din coridor. Uşa se închise.

Lângă una din santinele, care întovărăşea, mârâind printre dinţi, un prizonier, până ajunse în spaţiul destinat celor ce aveau să fie torturaţi, se afla Kyo.

Cum nu era rănit, santinelele crezură la început, văzându-l apropiindu-se încadrat de doi ofiţeri, că era unul din consilierii lui Jiang Jieshi. Când îşi dăduseră seama că se înşelaseră, începuseră să-l înjure.

Kyo se întinse alături de Katov.

— Ştii ce ne aşteaptă?

— Au avut amabilitatea să mă anunţe. Nu-mi pasă. Am cianura la mine. Şi tu?

— Da.

— Eşti rănit?

— M-au nimerit în picioare. Pot însă să merg.

— Eşti aici de multă vreme?

— Nu. Când au pus mâna pe tine?

— Aseară. Crezi că putem scăpa de aici?

— Nu-i nimic de făcut. Aproape toţi sunt grav răniţi. Afară e plin de soldaţi. N-ai văzut mitraliera din faţa uşii?

— Ba da. De unde te-au luat?

Amândoi simţeau nevoia să vorbească, să vorbească întruna pentru a uita de această veghe funebră. Katov relata felul în care căzuse Permanenţa. Kyo – de închisoare, despre convorbirea avută cu Konig… Ştia că May nu fusese arestată.

Katov stătea într-o rână, foarte aproape de Kyo, dar despărţit de el prin acel spaţiu imens creat de suferinţă.

Despărţit de Kyo prin buzele umflate şi prin ochii pe jumătate închişi, se simţea totuşi legat de omul de alături prin acea prietenie absolută, fără reticenţe şi fără întrebări, care se iveşte doar când te afli faţă în faţă cu moartea. Viaţa celui de alături era sortită să piară, ca şi a lui, în acea umbră saturată de ameninţări şi de durere. Aveau să moară printre toţi acei fraţi de arme, căci toţi făceau parte din ordinul de călugări-cerşetori ai Revoluţiei. Fiecare din ei, prinsese din zbor singura măreţie la care putea năzui.

Paznicii se apropiară de cei trei chinezi şi plecară cu ei. Nu stătuseră alături de răniţi şi nici nu se apropiaseră de prizonierii aflaţi în spaţiul liber de lângă zid. Fuseseră prinşi înainte de declanşarea ostilităţilor. Fuseseră judecaţi de mântuială şi aşteptau să fie împuşcaţi.

— Katov! Strigă unul din chinezi.

Era Lu-Yu-Suen, asociatul lui Hemmelrich.

— Ce vrei?

— Ştii oare, dacă trag de aproape sau de departe?

— Nu ştiu. În orice caz nu auzi când trag. Un altul zise:

— Se pare că după… Îţi iau dinţii de aur din gură…

— Mie nici că-mi pasă. N-am dinţi de aur.

Cei trei chinezi trăgeau din ţigări, savurând cu încăpăţânare fiecare fum.

— Ai mai multe cutii de chibrituri? Întrebă un rănit.

— Da.

— Aruncă-mi una! Suen i-o aruncă pe a lui.

— Aş dori ca fiul meu să afle ca am murit cu demnitate, spuse în şoaptă. Apoi adăugă şi mai încet: Nu e o treabă uşoară.

Katov fu copleşit de o ciudată bucurie. El n-avea nici nevastă, nici copii. Uşa se deschise.

— Fă-le vânt! Strigă santinela.

Cei trei oameni rămăseseră strâns lipiţi unul de altul.

— Hai! Ce mai staţi, zise santinela. Aveţi de gând să vă mişcaţi, sau nu?

Dintr-o dată, unul din chinezi făcu un pas înainte, aruncă ţigara, aprinse alta, după ce strică două chibrituri şi porni cu paşi repezi spre uşă încheindu-şi nasturii vestonului.

Uşa se închise în urma lor.

Unul din răniţi culegea de pe podea chibriturile ce mai puteau fi folosite. Vecinii lui se amuzaseră rupându-le pe cele căzute din cutia pe care i-o aruncase Suen ca să-şi încerce norocul, mizând pe bucata mai mare sau pe cea mai mică din chibrit.

Peste cinci minute uşa se deschise din nou.

— Să vină un altul!

Lu şi tovarăşii lui, înaintară împreună, ţinându-se de braţ. Lu recita cu voce tare, dar fără intonaţie, nişte cuvinte celebre spuse de eroul unei piese de teatru, dar comuniunea sufletească de care ar fi trebuit să dea dovadă chinezii, se destrămase. Nimeni nu-l asculta.

— Unul, am zis. Care din voi? Nici un răspuns.

— N-aveţi de gând să vă hotărâţi? Zise, şi îi despărţi lo-vindu-i cu revolverul. Lu se afla mai aproape de el decât celălalt. Soldatul îl înhaţă.

Lu se smuci din mâinile lui şi înainta. Tovarăşul lui se întoarse la loc şi se întinse pe podea.

Kyo îşi dădu seama cât de greu îi venise să se întoarcă. Ştia că avea să moară şi o să moară singur. Dăduse dovadă de curaj adineauri când înaintase împreună cu Lu. Dar acum… Până şi felul cum stătea pe jos, chircit, şi cu braţele strânse lângă el, arăta cât de frică îi era. Într-adevăr, când soldatul veni să-l ia, făcu o criză de nervi. Veniră alţi doi soldaţi. Unul îl luă de picioare, altul de gât şi-l duseră în curte.

Lungit pe spate şi cu braţele încrucişate pe piept, Kyo închise ochii. Stătea, cum stau morţii. Se văzu imobil, cu ochii închişi, cu faţa senină – aşa se întâmplă cu toţi morţii, cel puţin în prima zi – ca şi cum ar dori să confere o anumită demnitate până şi celor mai năpăstuiţi sau mai păcătoşi dintre oameni.

Îi fusese dat să vadă mulţi oameni murind şi, dat fiind educaţia primită în Japonia, socotise că e frumos să ai parte de o moarte care să fie numai a ta, de o moarte care să semene cu viaţa pe care ai dus-o… Moartea înseamnă pasivitate. ^ Sinuciderea – acţiune. De îndată ce soldaţii se vor întoarce pentru a lua unul dintr-ai lui, avea să se sinucidă, ştiind bine ce face şi de ce. Îşi aduse aminte – şi inima i se strânse – de discurile auzite în prăvălia lui Hemmelrich. N-avea s-o mai vadă pe May… Singura durere pe care o simţea încă era cea pe care avea s-o simtă femeia, ca şi cum sinucigându-se i-ar fi greşit ei. „Poţi avea remuşcări şi când te hotărăşti să mori”, îşi zise cu amară ironie. Nu avea remuşcări gândindu-se la taică-său. Întotdeauna bătrânul îi dăduse impresia de tărie de caracter… De mai bine de un an, May fusese mereu alături de el, eliberându-l dacă nu de amarul din sufletul lui, cel puţin de singurătate. Cumplita cufundare în iubirea trupurilor lor îngemănate, îi revenea pentru prima oară în minte. Acum pentru prima oară din păcate, acum când era despărţit de toţi cei vii. Acum May trebuie să mă uite… Îşi zise. Dacă i-ar fi scris şi trimis aceste cuvinte, n-ar fi făcut nimic altceva decât s-o lege şi mai mult de el… Şi când stau să cuget, cred că eu sunt altcineva decât omul pe care îl iubeşte May…

SFÂRŞIT