Partea întâi 21 MARTIE 1927

Ora douăsprezece şi treizeci de minute.

Cen se întreba dacă era cazul să ridice pologul pus deasupra patului. Ar fi fost poate mai bine să lovească trecând cuţitul prin perdeaua de tul. Era atât de tulburat, încât simţi că-i vine greaţă. Ştia că se putea bizui pe dârzenia lui, dar în acea clipă de buimăceală nu mai era în stare să-şi adune minţile, fascinat cum era de vălurile de tul care cădeau din tavan pe un corp mai puţin vizibil decât o umbră, din care ieşea la suprafaţă doar un picior uşor îndoit, un picior viu, făcut din carnea unui om. Camera era luminată doar de o lampă aprinsă în blocul de alături. Un dreptunghi făcut din fasciculele luminoase ale unui bec, striat de umbra lăsată de barele de fier ale ferestrei. O dâră de culoare închisă, umbra uneia din bare, era proiectată deasupra piciorului, de parcă ar fi ţinut să pună în evidenţă volumul trupului viu. Cinci claxoane sfâşiară simultan tăcerea. Dibuiseră locul unde se afla? Să lupţi, să poţi lupta împotriva unor duşmani care se pot apăra, împotriva unor duşmani treji şi cu arma în mână! S-ar fi simţit descătuşat.

Vacarmul din stradă se potolea treptat. Probabil că şirul de automobile fusese blocat din cine ştie ce motiv (existau asemenea blocaje, acolo jos, în lumea unde trăiau oamenii). Cen era singur, faţă în faţă cu pata mare, albă şi inconsistentă a pologului şi cea făcută de dreptunghiul luminos, imobilizate în această noapte în care timpul nu mai exista.

Cen îşi spunea întruna că acela trebuie să moară. Repeta prosteşte, căci ştia bine că până la urmă avea să-l ucidă. N-avea importanţă dacă mai apoi avea să fie prins, executat sau nu. Trebuia să-l omoare. Nimic nu mai exista pentru el, decât acest picior, acest om pe care trebuia să-l lovească fără ca el să se trezească şi să strige, cerând ajutor. Pleoapele îi zvâcneau. Scârbit, Cen simţi că nu mai era luptătorul care se ştia, ci un om care săvârşeşte un sacrificiu. Nu jertfea doar zeilor de el aleşi, căci de fapta lui, săvârşită în numele revoluţiei, depindea o lume aflată în străfunduri. Gândind astfel, această noapte năclăită de angoasă se prefăcea în zorii unei zile senine. Din păcate, a ucide un om nu înseamnă doar să-i iei viaţa

Cen avea asupra lui un pumnal şi un brici. Cu degete şovăielnice, le înfundă în buzunare, ca şi cum noaptea n-ar fi fost destul de neagră pentru a-i învălui mişcările. Briciul era instrumentul cel mai adecvat, dar Cen simţi că nu se va putea sluji de el. Pumnalul îi producea mai puţină aversiune. Dădu drumul lamei care îi scrijelea degetele crispate. Pumnalul era scos din teacă. Îl apucă cu mâna dreaptă. Mâna stângă se lăsă în jos, rămânând lipită parcă de lâna puloverului. Ridică mâna, năucit de liniştea care plutea încă în jurul lui, de parcă s-ar fi aşteptat ca gestul lui să declanşeze cine ştie ce prăvăli-re. Şi, uite, nu se întâmpla nimic El, numai el trebuia să acţioneze.

Piciorul ăla trăia ca un animal adormit. Prin el se termina un trup omenesc? „încep să înnebunesc?” se întrebă Cen. Trebuia să privească trupul. Şi capul. Pentru a le putea privi, trebuia să intre în zona luminată şi, ca atare, să lase umbra propriului său trup, voinic şi îndesat, să se profileze pe pat. Câtă rezistenţă opune carnea unui om? Cu un gest convulsiv, Cen înfipse vârful pumnalului în propriul său braţ, cel stâng. Durerea (nu mai era în stare să-şi dea seama că era vorba de braţul lui), precum şi gândul supliciului la care avea să fie supus, în cazul că omul se va trezi, îl readuseră pe pământ. Orice, fie şi tortura, era o soluţie pentru a scăpa din ghearele nebuniei. Se apropie de pat. Da, ăsta era omul pe care-l văzuse cu două ore mai devreme. Era încă ziuă. Piciorul care era atât de aproape, încât îi atingea pantalonii, se răsuci dintr-o dată, ca o cheie în broască, şi apoi reveni la poziţia iniţială în liniştea nopţii. Omul simţise, în somn, prezenţa cuiva, dar nu destul de desluşit pentru a se trezi. Cen se înfiora. O insectă i se plimba pe braţ. Nu, era sângele lui, şiroind spre podul palmei. Şi greaţa asta care n-avea de gând să înceteze

Un singur gest şi omul avea să moară. Nu-i venea greu a 1 ucidă, dar i se părea cu neputinţă să-l atingă. Trebuia să lovească drept la ţintă. Omul, care dormea pe spate, în mi-locul patului, aşa cum obişnuiesc europenii, n-avea pe el decât o pereche de izmene. Sub carnea puhavă, nu i se puteau desluşi coastele. Cen era nevoit să ia ca puncte de reper mameloanele. Ştia cât e de greu să loveşti de sus în jos. Ţinea pumnalul cu lama în sus. Partea stângă se afla mai departe decât cealaltă. Prin perdeaua de tul trebuia să lovească ţinând braţul întins şi apoi să împlânte pumnalul, făcând o mişcare de rotaţie. Schimbă poziţia armei. Ideea că va trebui să atingă acel trup imobil îi era tot atât de intolerabilă, ca şi cea de a lovi un cadavru şi, poate, chiar din aceleaşi motive. Ca şi cum ar fi fost stârnit de gândurile lui funebre, auzi un horcăit. Cen nu mai era în stare să se mişte, nici măcar pentru a se depărta de pat, într-atât de moi îi deveniseră picioarele. Horcăitul începu să se potolească. Omul nu horcăia. Sforăia. Redevenise un om viu, un om vulnerabil. Cen avu senzaţia că fusese luat în batjocură. Trupul alunecă uşor, culcându-se pe partea dreaptă. Nu cumva era pe cale să se trezească? Dintr-o singură lovitură, dată cu atâta forţă încât lama ar fi putut străbate şi printr-o scândură, Cen opri trupul din drum. Auzi fâşâitul perdelei despicate şi icnitura pumnalului când se împlântă în carne. Ca şi cum ar fi fost o prelungire a trupului lovit, tăişul pumnalului vibra, transmiţându-i lui Cen zvârcolirile victimei, săltată de somiera făcută dintr-o reţea metalică. Cen îşi încorda braţul pentru a menţine cu vârful armei trupul pe pat. Picioarele se ridicau spasmodic spre piept. Fără veste, se opriră o clipă ca, mai apoi, să se destindă. Trebuia oare să împlânte din nou arma? Dar cum s-o scoată? Corpul zăcea într-o rână, într-o poziţie instabilă. Deşi convulsiile încetaseră, Cen avea impresia că trebuie să menţină trupul în pat cu vârful pumnalului. Apăsă din răsputeri. Prin marea despicătură făcută în perdeaua de tul, Cen vedea bine victima. Stătea cu ochii deschişi. Avusese oare timp să se trezească? Nu i se vedea decât albul ochilor. Sângele începu să urce pe lama pumnalului. Sânge negru, cel puţin aşa părea în acea lumină tulbure care altera şi formele, şi culorile. Trupul mătăhălos părea gata să se prăvălească pe podea, când la stânga, când la dreapta, redobândindu-şi astfel viaţa. Nu, îşi zise Cen, nu era încă momentul să scoată pumnalul din rană. Prin braţul înţepenit, prin umărul care începuse să-l doară, tăişul armei stabilea între trupul inert şi făptaşul crimei un fel de legătură ţesută dintr-o nelinişte ce pătrundea până în plămânii lui Cen şi în inima lui, ce bătea convulsiv. Bătăile inimii erau singurul lucru viu în această odaie, împietrită ca şi Cen. Sângele care continua să-i curgă pe braţul stâng, i se părea a fi sângele celuilalt, al omului întins în pat. Dintr-o dată, fără ca ceva anume să se fi întâmplat, Cen avu certitudinea că omul murise. Deşi de-abia mai putea respira, Cen continua să-l ţintuiască cu vârful pumnalului pe patul din camera pustie, unde se strecurase o tulbure şi încremenită dâră de lumină. Nimic nu arăta că acolo avusese loc o luptă. Nici măcar perdeaua de tul, ruptă în două. S-ar fi zis că aşa fusese croită de la bun început. Nu, în odaie nu se afla nimic, în afară de această tăcere şi un soi de apăsătoare beţie, de care Cen, despărţit de lumea celor vii, se ferea, agăţându-se doar de mânerul armei aflată încă în mâna lui. Degetele puteau încă strânge, dar muşchii braţului se înmuiaseră. Nu trecu mult şi braţul începu să tremure ca o coardă. Ceea ce simţea nu putea fi numit frică. Era vorba de o înspăimântare atroce şi solemnă totodată, pe care o simţise cândva, în copilărie. Se afla singur, faţă în faţă cu moartea, singur în acest loc unde nu existau oameni. Singur, zdrobit de oroare şi de izul sângelui vărsat.

Izbuti să-şi descleşteze degetele. Mortul se înclină uşor. Mânerul pumnalului alunecă, o dată cu trupul, lăsând pe cearşaf o pată de sânge negru care se întindea, ca şi cum ar fi fost vie. Lângă pata de sânge se iviră, crescând şi ele, două urechi ţuguiate.

Uşa se afla departe de pat, dar până la balcon nu erau decât câţiva paşi. De acolo venea totuşi umbra urechilor. Cen nu credea în spiriduşi. Stătea locului, împietrit. Nu putea nici măcar întoarce capul. Tresări auzind nişte mieunaturi, începând să-şi vină în fire, îndrăzni să-şi îndrepte ochii spre fereastră. Era o pisică, o maidaneză care voia să intre în odaie.

I.

Păşea fără zgomot, înaintând pe lăbuţele ei capitonate şi pri-vindu-l ţintă. Cen fu cuprins de o furie sălbatică. Nu duşmănea animalul, ci prezenţa lui în acea cameră, unde nimic viu nu trebuia să pătrundă, căci acolo se afla locul blestemat spre care se îndreptase el. Orice martor care l-ar fi surprins Cu pumnalul în mână l-ar fi împiedicat să intre din nou în rândul oamenilor. Cu briciul în mână, Cen se îndreptă spre fereastră. Pisica o luă la fugă şi ajunse în balcon; Cen se luă după ea. Dar pisica dispăru. Cen se trezi faţă în faţă cu marele oraş Shanghai.

Zguduită de propriile ei angoase, noaptea se zvârcolea ca o imensă dâră de fum negru, ţintuită de mii de scântei; apoi începu să-şi stăpânească gâfâitul, imobilizându-se într-o spărtură de nori; stelele îşi reluară locul în eterna lor mişcare. Cen se domoli privindu-le. Trase în piept aerul proaspăt. O sirenă sună şi apoi tăcu, nimicindu-se în această cutremurătoare seninătate. Jos, în stradă, luminile din miez de noapte se reflectau, străbătând ceaţa gălbuie, în asfaltul umed şi pe şinele palide ale tramvaielor care palpitau şi ele, animate de viaţa oamenilor care nu ucid. Milioane de vieţi o refuzau pe a lui. Ce însemna oare faptul de a fi condamnat de ei, faţă de acea moarte pe care o simţea îndepărtându-se de el, scur-gându-se încet, întocmai ca sângele celui pe care-l ucisese? Această umbră imobilă şi scânteietoare era făcută din viaţă, ca şi fluviul, ca şi marea invizibilă, marea ce se afla hăt, departe. Marea Trăgând adânc aer în piept, Cen avu impresia că se putea integra în această viaţă a oamenilor. Plin de o recunoştinţă fără margini, tot atât de tulburat cum fusese în camera din care ieşise, îl podidi plânsul. „Trebuie s-o iau din loc” îşi zise, dar mai stătu o clipă pentru a privi înaintând pietonii mergând care mai repede, care mai încet, pe toţi cei ce treceau pe străzile luminate.

Privea aşa cum priveşte un orb care şi-a recăpătat vederea, aşa cum mănâncă un om care a suferit de foame. Privea cu lăcomie, nesăturându-se să guste din viaţă, dorind să atingă cu mâna lui toate acele trupuri care mişunau pe străzile oraşului. O sirenă şuieră în noapte, făcând să răsune oraşul până la marginea fluviului, poate şi dincolo de celălalt mal. Anunţa schimbul de noapte la arsenal. Când te gândeşti că nişte muncitori imbecili fabricau arme, destinate să-i omoare pe cei care luptau pentru ei! Oare acest oraş iluminat va rămâne şi de acum înainte în mâna dictatorului care îl stăpânea ca pe un câmp de luptă sau ca pe o turmă de vite bune de tăiat, a altor şefi militari sau a marilor magnaţi din Occident?

Omorul pe care el îl săvârşise atârna tot atât de greu în balanţă ca munca prestată luni în şir în arsenalele din China. Insurecţia iminentă, care avea drept scop să dea pe mâna trupelor revoluţionare oraşul Shanghai, nu poseda decât două sute de puşti. Dacă ar fi avut şi pistoale, acele trei sute de pistoale pe care intermediarul ucis de el le vânduse mai adineauri guvernului, răsculaţii, care ştiau că lupta lor trebuia să înceapă prin dezarmarea poliţiştilor, ar fi izbutit, dublându-le şansele. Cen ştia asta, dar de câteva minute acest gând nu-i mai trecuse prin minte.

Uitase să ia hârtia pentru care săvârşise omorul. Se întoarse din drum, mergând ca şi cum s-ar fi îndreptat spre închisoare. Hainele mortului erau agăţate de bara de la căpătâiul patului. Scotoci prin buzunare. O batistă, ţigări Nu dădu de portofel. Odaia rămăsese aşa cum o lăsase: patul cu polog, pereţii albi, un dreptunghi luminat Un asasinat nu aduce oare nici o schimbare? Cen căută sub pernă, închizând ochii. Dădu de portofel. Era atât de mic, încât putea fi luat drept o punguţă în care ţii mărunţişul. Sugrumat de ruşine sau de angoasă, căci îl neliniştea capul care apăsa prea puţin perna, Cen deschise ochii. Nici o urmă de sânge şi omul nu părea să fie mort. Trebuia s-o ia de la capăt? Să-l omoare din nou? Cen zări albul ochilor fără pupile, petele de sânge de pe aşternut. Răsuflă uşurat. Luă portofelul şi, pentru a putea vedea ce se află în el, intră în zona luminată de lămpile unui restaurant din vecinătate. Găsi documentul, păstră şi portofelul, apoi străbătu în fugă odaia. Când ajunse pe culoar, răsuci de două ori cheia în broască şi o băgă în buzunar. Când ajunse aproape de capătul coridorului, se strădui să-şi domolească paşii. N-avea de gând să ia ascensorul. Coborî pe scări. La etajul inferior se aflau un local de noapte, un bar şi un salon unde se juca biliard. Vreo zece persoane aşteptau ascensorul. Când sosi, Cen se urcă împreună cu ceilalţi.

— Dansatoarea îmbrăcată în roşu e plină de draci, nu-i asa? Îl întrebă pe Cen, vorbindu-i în englezeşte, un siamez sau, poate, un birman – cam afumat. Lui Cen îi veni să-l ia la palme – ca să-l oblige să tacă —, dar şi să-l îmbrăţişeze, fiindcă era un om viu. Bâigui ceva şi omul de alături îl bătu pe umăr, zâmbindu-i ca unui complice.

— E sigur că şi eu m-am abţiguit Cel de alături deschise iar gura.

— Nu ştiu să vorbesc în nici o limbă străină, spuse Cen în limba chineză.

Omul tăcu, uitându-se lung şi oarecum nedumerit la puloverul lui din lână de bună calitate.

Cen se afla în faţa oglinzii din ascensor. Omorul săvârşit nu lăsase nici o urmă pe chipul lui Trăsăturile feţei lui erau mai mult mongole decât specifice chinezilor: pomeţii proeminenţi, nasul teşit, semănând totuşi cu un cioc de pasăre, rămăseseră aşa cum şi le aducea aminte Pe chipul lui nu se putea citi decât o mare oboseală. Umerii zdraveni şi buzele groase păreau a fi cele ale unui băiat de treabă, asupra căruia nici o faptă rea nu putuse lăsa vreo urmă. Numai braţul se năclăia de sânge la fiecare mişcare. Ascensorul se opri, Cen coborî împreună cu ceilalţi.

Ora unu dimineaţa.

Cen cumpără o sticlă de apă minerală şi făcu semn unui taxi. În automobil îşi spălă braţul şi-l bandajă, slujindu-se de o batistă. Şinele pe care nici un tramvai nu trecea şi băltoacele rămase pe străzi după ploaia torenţială din cursul după-amiezii luceau sub lumina revărsată din cerul înstelat. Fără să ştie de ce anume, Cen îşi ridică ochii Fusese atât de aproape de cer, mai adineauri, când descoperise stelele! Simţea că se îndepărtează de ele, pe măsură ce scăpa din ghearele angoasei, pe măsură ce dădea de oameni în calea lui La capătul străzii – maşini prevăzute cu mitraliere, tot atât de cenuşii ca băltoacele din stradă, luciul baionetelor ţinute în mâini de nişte umbre fără glas Postul de gardă de la capătul concesiunilor franceze. Taxiul n-avea permisiunea să treacă mai departe. Cen arătă paşaportul său – fals – de electrician angajat de concesiunea franceză. Soldatul de gardă aruncă o privire indiferentă asupra carnetului („Nu se vede pe faţa mea ceea ce am făcut adineauri”, îşi zise Cen) şi-l lăsă să treacă. În faţa lui, Bulevardul celor Două Republici marca frontiera oraşului chinez.

Tăcere ca într-un loc părăsit. Încărcate de toate zgomotele ce răsunau în cel mai mare oraş al Chinei, câteva unde sonore soseau pentru a se îneca în acest puţ, împreună cu cele ivite din străfundul pământului: răbufnelile războiului şi ultimele zvârcoliri nervoase ale unei mulţimi care nu voia să doarmă. Dar oamenii se aflau acolo, departe. Aici, din întreaga lume nu mai rămăsese decât o noapte, de care Cen se legase din instinct, aşa cum se întâmplă la începutul unei adevărate prietenii. Această lume nocturnă şi neliniştită nu se împotrivea asasinatului. Era de fapt o lume din care oamenii dispăruseră, o lume eternă. Oare zorii aveau să-şi reverse iar lumina asupra acestor acoperişuri paradite, asupra acestor uliţi, la capătul cărora câte un felinar lumina un zid fără ferestre sau o reţea de fire electrice? Exista şi o lume în care domnea asasinatul şi Cen rămăsese acolo, încălzindu-se la văpaia ei. Nici un semn de viaţă, nici un zgomot Nu se auzeau nici strigătele negustorilor ambulanţi, nici schelălăitul câinilor părăsiţi.

Dădu, în sfârşit, de o prăvălie ponosită: „Lu-Yu Suen şi Hemmelrich, Fonografe.” Trebuia să se întoarcă în lumea oamenilor. Aşteptă câteva minute ca să se poată elibera de cea din care ieşise şi bătu în oblon. Uşa magazinului se deschise imediat. Cen intră într-o dugheană plină de discuri, aranjate cu grijă, aducând vag cu o bibliotecă sărăcăcioasă. În odaia din fund, o cameră mare şi goală, se aflau patru dintre tovarăşii lui de arme. Toţi, numai cu cămaşa pe ei, stăteau în jurul unei mese.

Lampa se clătinase şi când se deschisese, şi când se închisese uşa. Chipurile dispărură, ca să apară din nou peste o clipă. La stânga, capul rotund ca o bilă al lui Lu-YuSuen şi fata de boxer obosit a lui Hemmelrich. Era ras în cap, cu nasul teşit de o lovitură mai veche şi umerii săi păreau să fi purtat o grea povară. Mai în spate, în umbră, Katov. În dreapta lui, Kyo Gisors. Trecând pe deasupra lui Kyo, lampa scoase în evidenţă gura lui, desprinsă parcă dintr-o stampă japoneză, întrucât colţurile buzelor păreau să alunece spre bărbie. Când lampa îşi schimba poziţia, faţa de metis a lui Kyo părea să fie cea a unui european. Pendularea lămpii scotea mereu la iveală cele două chipuri ale lui Kyo, care se asemănau din ce în ce mai mult.

Simţind aproape visceral nevoia de a-i pune întrebări, toţi cei aflaţi în dugheană se uitau la Cen, fix şi intens ca idioţii, dar nu scoteau nici un cuvânt.

Noul venit privi podeaua plină de coji de seminţe de floarea soarelui. Putea da informaţii, dar nici acum, nici altă dată nu le-ar fi putut explica ce se petrecuse cu el. Rezistenţa pe care trupul acelui om o opusese cuţitului îl obseda mai mult decât senzaţia avută când îşi înfipsese pumnalul în propriul său braţ. Dacă n-ar fi acţionat impulsiv, tăişul armei n-ar fi putut pătrunde atât de adânc. „Nu mi-aş fi închipuit niciodată că va fi atât de greu

— S-a făcut, zise cu voce tare.

Acolo, în odaia de sus, după câteva clipe în care uitase de toţi şi de toate, n-avusese nici un dubiu. Simţise moartea.

Îi întinse lui Kyo hârtia care atesta livrarea armelor. Textul era destul de lung. Kyo citi şi apoi zise:

— Da, asta e, dar

Toţi aşteptau să sfârşească fraza. Kyo nu părea nici impacientat, nici supărat. Nu făcuse nici o mişcare, dar faţa i se crispase. Nu mult, dar se crispase. Toţi simţeau însă ceea ce se afla scris pe hârtie îl tulburase. După o pauză, ce păru lungă, spuse:

— Armele n-au fost plătite. Plata va fi efectuată la livrarea armelor. Aşa stă scris aici.

Cen se înfurie ca un om care s-a lăsat tras pe sfoară. Cercetase hârtia până ce fusese sigur că era cea pe care o căuta, dar n-avusese timp s-o citească până la capăt Şi de-ar fi citit-o, tot aia era. Scoase portofelul mortului din buzunar şi i-l dădu lui Kyo. Fotografii, chitanţe

— Cred că ne-am putea înţelege cu oamenii ce fac parte din companiile de luptă, zise Kyo.

— Dacă vom putea urca la bordul vasului, spuse Katov, cred că o să meargă.

Tăcură cu toţii. Prezenţa tovarăşilor săi îl smulgea pe Cen din îngrozitoarea lui însingurare. Încet, încet, ieşea la suprafaţă ca o plantă căreia i se smulgeau rădăcinile înfipte în pământ, în acel pământ de care se simţea încă legat prin cele mai firave fibre. Pe măsură ce, treptat, se întorcea printre ai lui, avu impresia că descoperea ce zăcea în ei. Aşa se întâmplase pe vremuri, când soră-sa simţise că el, Cen, venise acasă după o noapte petrecută într-un bordel. În dugheană, oamenii răsuflau greu, aşa cum fac la sfârşitul nopţii cei strânşi în jurul unei rulete.

— Cum a mers? Bine? Îl întrebă Katov, punând un disc la patefon.

Cen nu răspunse. Se uita la Katov. Omul avea o faţă de rusnac, nas cârn, ochi mici şi zeflemitori, pe care nu-i putea tulbura nici palida lumină din dugheană. ^0 faţă de clovn! Totuşi, Katov ştia ce înseamnă moartea. Acum se ridicase de pe scaun ca să se uite la un greier aflat într-o minusculă colivie. Ştia că omul avea motive să tacă. Celălalt se străduia să se concentreze asupra lămpii care lumina mereu alt colţ din cameră pentru a nu se gândi la altceva. Ţârâitul greierului, care se deşteptase când se apropiase Katov, se contopea cu vibraţiile umbrelor ce acopereau şi descopereau feţele oamenilor. Cen nu putea scăpa de obsesia acelei cărni care opusese atâta rezistenţă şi simţi nevoia să apese din răsputeri pe orice i-ar fi ieşit în cale. Cuvintele nu erau bune de nimic. Poate doar să-i tulbure familiaritatea cu moartea, înstăpânită în inima lui.

— La ce oră ai ieşit din hotel? Întrebă Kyo.

— Acum douăzeci de minute.

Kyo se uită la ceas. Era ora douăsprezece şi cincizeci de minute.

— Bine. Să terminăm ce mai avem de făcut şi s-o luăm din loc.

— Aş vrea să-l văd pe taică-tău, Kyo.

— Ceea ce ştii, va începe mâine.

— Cu atât mai bine.

Toţi ştiau că „ceea ce” însemna sosirea trupelor revoluţionarilor în staţiile terminus ale căilor ferate, fapt hotărâtor pentru declanşarea insurecţiei.

— Cu atât mai bine! Zise Cen. Ca toate senzaţiile puternice, aceea simţită când comisese crima şi cea de acum – iminenţa primejdiei, se scurgeau din el alcătuind un mare vid interior. Dorea să le regăsească.

— Oricum, ţin mult să-l văd.

— Du-te! Nu se culcă niciodată decât în zori de zi.

— Mă duc pe la ora patru dimineaţa.

Qnd simţea nevoia să fie înţeles de cineva, Cen se îndrepta instinctiv spre bătrânul Gis'ors. Ştia că atitudinea lui îl mâhnea pe Kyo şi, fapt şi mai grav, ştia că mâhnirea sa nu provenea din vanitatea rănită, dar Cen n-avea altă soluţie. Kyo era unul dintre organizatorii insurecţiei. Comitetul Central avea încredere în el, ca şi în Cen. Exista însă o deosebire între ei. Kyo n-avea să ucidă decât în luptă dreaptă. Se simţea mai aproape de Katov, cel care fusese condamnat în 1905, când era student la medicină, la cinci ani de temniţă grea pentru a fi încercat să arunce în aer poarta închisorii din Odesa. Totuşi

Katov mânca bomboane; le scotea din pungă, una câte una şi le sugea, fără a-l slăbi din ochi pe Cen, care dintr-o dată înţelese de ce omul era atât de lacom. Fiindcă fusese în stare să ucidă, simţea că şi el are dreptul să poftească orice. Chiar nişte lucruri puerile. Întinse mâna. Katov crezu că vrea i-şi ia rămas bun şi i-o strânse. Cen se ridică. De fapt nu rea mai avea ce face acolo. Îl prevenise pe Kyo. Acum îi venise tndul să ia o decizie şi să treacă la fapte. Cât despre el, Cen, jtia ce voia să facă. Se îndreptă spre uşă şi apoi se întoarse lin drum.

— Dă-mi bomboanele!

Katov îi puse în mână punguţa. Ar fi dorit să împartă bomboanele în două, dar n-aveau nici un petic de hârtie. Luă câteva în palmă, începu să le mănânce cu lăcomie şi ieşi din dugheană.

— Nu i-a fost uşor, zise Katov.

Deşi în timpul refugiului stătuse în Elveţia din 1905 până în 1912, când se întorsese clandestin în Rusia, Katov vorbea franţuzeşte fără accent şi înghiţind o bună parte din vocale, de parcă ar fi vrut să compenseze efortul pe care-l făcea, de a vorbi corect în limba chineză. Cu toate că se afla sub lampă, faţa nu i se vedea bine. Kyo prefera să nu-l privească de-aproape. Expresia zeflemitoare şi totodată ingenuă accentuată, sau produsă, de ochii lui mici şi mai ales de nasul cârn, îl stingherea pe Kyo mai ales fiindcă era în contrast cu propriile lui trăsături.

— Hai să terminăm ce avem de făcut, zise Kyo. Ai discursurile, Lu?

Lu-YuSuen, zâmbind întruna şi parcă mereu gata să facă zeci de plecăciuni, puse pe cele două patefoane cele două discuri examinate în prealabil de Katov, care trebuiau să meargă simultan.

— Unu, doi, trei, numără Kyo.

Se auzi un fluierat, urmat imediat de un al doilea de pe celălalt disc, şi apoi se auzi a trimite, apoi iar fluierături. Alt cuvânt ieşi la iveală: treizeci. Fluierături. Apoi, după un răstimp, oameni. Fluierături.

„în ordine” zise Kyo. Opri unul din patefoane, lăsându-l să meargă pe cel de-al doilea. Fluierat. Linişte. Stop. Perfect. Discul purta eticheta specifică celor din stocul de rebuturi. Kyo trecu la celălalt patefon.

„Lecţia numărul trei: a merge, a se duce, a veni, a trimite, a primi. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci, şaizeci, o sută. Am văzut zece oameni fugind. Aici se află zece femei. Treizeci…

Aceste discuri trucate semănau leit cu cele destinate predării limbilor străine. Eticheta era perfect imitată. Kyo părea însă tulburat:

— Înregistrarea cu vocea mea nu a ieşit bine?

— Ba da, a ieşit perfect.

Lu zâmbea întruna. Hemmelrich părea complet indiferent. La etaj, un copil se văita amarnic. Kyo nu se dumirea.

— Dacă a ieşit bine, de ce aţi schimbat-o?

— N-a fost schimbată. E chiar vocea ta. De fapt arareori se întâmplă ca cineva să-şi recunoască propria voce când o aude pentru prima oară.

— Fonograful o deformează?

— Nu-i vorba de asta. Toţi recunoaştem vocile celorlalţi. Nu suntem obişnuiţi să ne auzim propria voce.

Lu vorbea cu bucuria simţită de toţi chinezii când au prilejul să explice unui personaj important un lucru pe care interlocutorul lui îl ignoră.

— Aşa se întâmplă şi cu vocile noastre când ne exprimăm în limba maternă

— Bine, bine Vin până la ziuă să ridice discurile?

— Vapoarele pleacă mâine în zori spre Hankou

Discurile cu fluierături erau expediate cu un vapor, discurile cu texte cu un altul. Pe unele discuri erau lecţii de limba franceză, pe altele, lecţii de limba engleză. Le expediau în funcţie de misiunile religioase aflate în regiunile unde trebuiau să ajungă, căci unii misionari erau catolici, alţii protestanţi. Revoluţionarii se foloseau uneori de discuri originale, destinate predării limbilor străine, alteori de discuri trucate, cu înregistrări făcute de ei.

„în zori, îşi zise Kyo. Câte lucruri se pot întâmplă până atunci.”

— Avem nevoie de voluntari, pentru arme. Dacă se poate, luaţi şi câţiva europeni, spuse Kyo şi se ridică.

Hemmelrich se apropie de el. Se auzeau din nou vaietele copilului de la etaj.

— Uite, ţi-a răspuns băieţaşul. Ţi-ajunge? Ce-ai face tu dacă ai fi în situaţia mea? Cu un copil de gât, care o să crape şi cu o muiere alături, care geme de durere, astupându-şi gura i să nu ne deranjeze? Hai, zi!

Vocea înrăită aparţinea omului cu nasul spart şi cu ochij atât de adânciţi în orbite, încât lumina ce cădea de sus nu maj dădea la iveală decât două pete negre.

— Fiecare cu ale lui, zise Kyo. Discursurile sunt necesare. Mă voi descurca Eu şi Katov. Hai să mergem să căutăm oamenii. Vom afla pe drum dacă vom porni la atac mâine, sau în altă zi şi

— S-ar putea să dea de cadavru între timp, zise Katov.

— Nu vor da de el decât dimineaţa. Cen a închis uşa camerei cu cheia. La hotel nu se fac ronduri de noapte.

— Şi dacă intermediarul îşi dăduse vreo întâlnire cu cine ştie cine?

— La ora asta? Puţin probabil. Oricum, esenţial este să mutăm vasul din locul unde a ancorat. Dacă ceilalţi ar încerca să urce la bord, ar pierde cel puţin trei ore căutându-l. Se afla acum chiar la marginea portului.

— Unde vrei să fie deplasat?

— În mijlocul portului. Nu lângă chei, evident. În port se află sute de vapoare. Vor pierde pe puţin trei ore.

— Căpitanul o să simtă că e ceva în neregulă

Pe faţa lui Kyo nu se putea citi decât arareori ceea ce simţea. Era mereu acoperită de un zâmbet amuzat şi ironic. Numai glasul trăda acum neliniştea ce-l muncea.

— Ştiu pe cineva, un specialist în traficul de arme. Dacă dau de el şi vrea să se ducă, o să ne descurcăm. Căpitanul are încredere în el. N-avem mulţi bani, dar ne putem permite să plătim un comision. Cred că suntem de acord. Ne vom sluji de hârtia adusă de Cen pentru a putea urca la bord şi pe urmă Ne descurcăm noi Ce zici?

Katov dădu din umeri, ca şi cum ar fi vrut să dea să se înţeleagă că planul se impunea cu evidenţă. Îşi puse haina, pe care n-o încheia niciodată până sus, şi-i întinse lui Kyo canadiana atârnată pe un scaun. Amândoi plecară strângând tare, tare de tot, mâna lui Hemmelrich. Îşi dădeau seama că orice semn care i-ar fi arătat omului cât de milă le era de el, n-ar fi făcut decât să-l umilească. Ieşiră din prăvălie.

Trecură de marele bulevard şi ajunseră în oraşul locuit de chinezi.

Cerul era acoperit de o masă de nori care pluteau jos deasupra oraşului. Uneori, printr-o spărtură, se puteau vedea ultimele stele scânteind în cine ştie ce hău. Această ceaţă a norilor anima bezna, ca şi cum uriaşe umbre s-ar fi abătut asupra oraşului anume pentru a-i intensifica întunecimea.

Katov şi Kyo purtau pantofi cu tălpi de crep, aşa încât nu-şi auzeau paşii decât atunci când alunecau pe un trotuar noroit. O dâră de lumină plutea deasupra acoperişurilor clădirilor aflate pe terenurile concesionate. Acolo se aflau inamicii lor.

Vântul, îmbibat parcă de şuieratul prelung al unei sirene, aducea rumoarea înăbuşită a oraşului asediat precum şi semnalizările vedetelor care se îndreptau spre vasele de război. Apoi vântul se răzgândi şi se apucă să clatine becurile electrice aprinse pe uliţe şi în ganguri, dând la iveală ziduri dărăpănate, mânjite, scorojite, care emanau o sordidă eternitate. Dincolo de ziduri se afla o jumătate de milion de oameni; oamenii care lucrau de când erau de-o şchioapă în fabrici, şaisprezece ore pe zi; acolo trăia poporul minat de ulcer, scolioză şi foamete. Sticla din care erau făcute becurile începu să se aburească şi peste puţin, năpraznică şi neîndurătoarea ploaie din China se abătu asupra oraşului.

„Un cartier bun”, îşi zise Kyo. De o lună de zile de când începuse să meargă de la un comitet la altul pentru a pregăti insurecţia, Kyo nu mai vedea străzile; nu mai călca în noroi, ci pe un plan de campanie. Zgrepţănatul milioanelor de neînsemnate vieţi, cel al vieţii de toate zilele nu se mai auzea, fiindcă era înăbuşit de o altă viaţă. Concesiunile, cartierele unde locuiau oamenii bogaţi, cu case şi grădini împrejmuite de grilaje spălate de ploaie, nu mai erau ameninţări, bariere, nesfârşite ziduri oarbe ca cele ale închisorilor; cartierele sărăcăcioase erau, dimpotrivă, atroce – acolo se afla majoritatea trupelor de şoc —, fremătând de o mulţime ce stătea la pândă. La capătul unei străduţe, privirea lui Kyo se cufunda în adâncimea iluminată a unei străzi mari. Deşi voalată de ploaia torenţială, strada păstra în mintea lui Kyo dimensiunea ei, orizontală, căci trebuia să fie atacată cu puşti mitraliere care trag orizontal. După eşecul răzmeriţelor din 34 ♦ Andră Malraux februarie, Comitetul Central al Partidului Comunist Chine? Îl însărcinase pe Kyo să coordoneze forţele insurecţiei. În toate străzile, tăcute şi fără chip, căci ploaia le acoperea cy perdele de apă cu iz de fum, numărul militanţilor se dublase, Kyo ceruse ca din două mii, câţi erau, să fie cinci mii. Di-recţia Militară izbutise să-i satisfacă cererea în cursul unei luni. Din păcate, nu posedau nici măcar două sute de puşti. Şi pe vaporul Shandong care dormea, doar cu un ochi închis în mijocul fluviului, se aflau trei sute de revolvere. Kyo organizase nouăzeci şi două de companii de luptă, fiecare din ele alcătuită din câte douăzeci şi cinci de oameni şi un şef; numai şefii aveau arme. Trecură prin faţa unui garaj plin de camioane vechi transformate în autobuze. Toate garajele fuseseră reperate. Direcţia Militară constituise un stat major, Adunarea Partidului alesese Comitetul Central; chiar de la începutul insurecţiei trebuiau să fie în contact permanent cu grupurile de şoc. Kyo alcătuise primul detaşament de legătură, care reunea o sută douăzeci de biciclişti. La primele împuşcături, opt grupuri aveau să ocupe garajele. Nu puteau da greş. Ceilalţi studiau de zece zile cartierul unde aveau să lupte. O mulţime de oameni pătrunseseră în cursul zilei ce trecuse, în clădirile principale, cerând să li se spună unde anume locuia un prieten de-al lor, de nimeni cunoscut, stătuseră de vorbă cu vecinii lor de masă în ceainării, Câţi muncitori, în ciuda ploii torenţiale, continuau să repare acoperişurile? Toate poziţiile importante pentru cei ce aveau să lupte în stradă fuseseră reperate. La Permanenţa grupurilor de şoc, locurile unde avea să se tragă fuseseră notate cu roşu pe planuri. Tot ceea ce Kyo aflase din viaţa subterană a insurecţiei servea drept hrană pentru a plămădi ceea ce nu ştia. Rămăsese însă ceva care îl depăşea. Pe marile aripi hărtănite ale cartierelor Ceng-Tien şi Potung, pline de uzine şi înglodate în mizerie, sosea un vânt ce avea să spargă enormii ganglioni din centrul oraşului. O mulţime de oameni, invizibili, însufleţeau această noapte a Judecăţii din Urmă.

— Mâine? Întrebă Kyo.

Katov ezită. Mâinile încetară să i se mai bălăngănească de-a lungul corpului. Îşi dădu seama că întrebarea nu-i fusese adresată. De fapt, nu fusese pusă nimănui.

Îşi văzu de drum în tăcere. Aversa se prefăcuse încetul cu încetul într-o ploicică. Nu se mai auzeau răpăielile de adineauri pe acoperişuri. Pe strada întunecată curgeau în cascade zeci de râuleţe. Feţele celor doi se destinseră. Şi Katov şi Kyo descoperiră strada aşa cum era, lungă, neagră, indiferentă. Kyo o regăsea ca pe o amintire, atât de mult îl proiectase în viitor ideea care-l obseda.

— Unde s-o fi dus Cen? Îl întrebă pe Katov. A zis că va merge să-l vadă pe taică-meu la ora patru. O fi dormind?

În vocea lui se strecurase şi admiraţie, şi mirare.

— Ştiu şi eu S-o fi dus într-un bordel Cen nu se-mbată. Ajunseră în dreptul unei prăvălii, pe firma căreia stătea scris „Sia, negustor de lămpi”. Obloanele erau trase, ca peste tot de altfel. Un omuleţ urât le deschise şi rămase în faţa lor în picioare, luminat doar de o lampă din spatele lui. Aureola luminoasă din jurul capului revărsa uneori o rază uleioasă care cădea pe nasul plin de bube al chinezului. Sticlele sutelor de felinare portative agăţate în perete reflectau flăcările celor două lanterne aflate pe tejghea, ajungând până în fundul magazinului.

— Cum stau lucrurile? Întrebă Kyo.

Sia îl privea, frecându-şi mâinile şi zâmbind mieros. Nu zise nimic, se îndreptă spre fundul magazinului şi începu să scotocească într-o ladă de fier. Katov, auzind râcâitul unghiilor pe metal, începu să scrâşnească din dinţi. Omul se întoarse, şi la lumina ce venea de jos, citi documentul, cu capul aproape lipit de una din lămpi. Era un raport al organizaţiei militare care ţinea legătura cu feroviarii. Întărituri care aveau să apere Shanghai de revoluţionari soseau din Naejingh. Feroviarii intraseră în grevă; gărzile albe şi soldaţii din armata guvernamentală îi obligau pe toţi cei pe care puneau mâna să conducă trenurile militare, ameninţându-i cu moartea.

— Unul dintre cei prinşi a manevrat în aşa fel, încât trenul condus de un chinez a deraiat. L-au omorât. Alte trei trenuri militare au deraiat ieri. Şinele au fost scoase.

I

— E neapărată nevoie ca sabotajul să se extindă, zise cjiinez agăţase de zăbrelele gardului nişte prăjituri. („O stra-Kyo. Trebuie să notăm pe rapoarte şi mijloacele de a repara tageniă grozavă pentru a-i otrăvi pe gardieni”, gândi Kyo). Liniile ferate în cel mai scurt timp posibil. ~ J_. I *-• —.; ♦-• – «-1 v-x„. -„♦„. • „. – „. >.,

Orice sabotaj este pedepsit cu moartea.

— Comitetul e la curent. Şi noi vom trage în ei. Mai e ceva Au şi trenuri în care transportă arme?

— Nu.'

— Se ştie când vor sosi ai voştri la Ceng-Tien?

— N-am primit încă ştirile de la ora douăsprezece noaptea.

Soldatul îi restitui paşaportul. Kyo găsi un taxi şi spuse şoferului să-l ducă la barul Black Cat. ' Automobilul care mergea cu mare viteză, întâlni în drum câteva patrule alcătuite din voluntari europeni. „Aici veghează opt naţiuni”, aşa stătea scris în ziare. De fapt, n-avea importanţă. Guomindangul n-avea de gând să atace concesiunile. Bulevarde pustii, ce semănau cu nişte cobiliţe tea. Delegatul Sindicatului crede că vor sosi în noaptea asta uitate pe pământ. Automobilul se opri în faţa unei grădiniţe, sau mâine. La intrare, o firmă viu colorată: Black Cat. Trecând prin vestiInsurecţia avea deci să înceapă a doua zi, sau poate în bul, Kyo se uită la ceas. Era ora două. „Norocul meu e că în cea de-a treia. Trebuia să aştepte informaţiile pe care avea să acest local nu se cere să fii în ţinută de seară”. Kyo purta un le dea Comitetului Central. Pulover peste care avea o haină sport din lână pluşată, gri.

Lui Kyo i se făcuse sete. Ieşi împreună cu amicul său din închis, magazin. ' Jazul se isterizase. Timp de cinci ore, muzicanţii izbutiNu se aflau departe de locul unde drumurile lor se seră să menţină în local o atmosferă, nu de voioşie, ci de despărţeau. O sirenă de pe unul din vapoarele ancorate în ameţitoare şi sălbatică euforie. Toate perechile care dansau port şuieră de trei ori, sacadat, apoi încă o dată, prelung. Spe platou păreau să se agate de această muzică. Deodată, orar fi zis ca strigătul ei se amplifica în noaptea ghiftuită de chestra tăcu şi dansatorii se împrăştiară. Clienţii se îndrep-apă. Lăsă totuşi o dâră în urmă, ca o jerbă desprinsă dintr-un tară spre fundul sălii. Pe margini, animatoarele de profesie, joc de artificii.' Chinezoaice în rochii brodate, lipite de corp, rusoaice, metiOare cei aflaţi la bordul vasului Shandong mirosiseră ceva? Se. Contra bani, primeai un tichet valabil pentru un dans sau Absurd! Căpitanul îşi aştepta clienţii la opt dimineaţa. Katov o conversaţie. Un bătrânel care semăna cu un pastor anglican şi Kyo îşi văzuseră de drum obsedaţi de acel vapor ancorat în rămăsese buimăcit, în mijlocul platoului de dans, dând din îpa verzuie şi glacială, având la bord lăzile cu pistoale. Ploaia coate ca o raţă din aripi. La cincizeci şi doi de ani, întâlnise o stătuse. ' femeiuşcă şi nu se mai întorsese seara să doarmă acasă. Îi era

— De-aş reuşi să dau de omul cu pricina, zise Kyo. Cred atât de frică de nevastă-sa, încât nu mai îndrăznea să-şi reia că m-aş mai'linişti dacă aş afla că vaporul a ancorat în altă viaţa conjugală. De opt luni de zile îşi petrecea nopţile în lo-parte. ' ' ' caluri de noapte. Nu mai ştia ce înseamnă să-ţi dai rufele la spălat. Intra, din când în când, în magazinele chinezeşti să-şi aveau să se reîntâlnească şi porniră care-ncotro. Katov pled schimbe cămaşa, îmbrăcându-se între două paravane. Mai să-şi caute oamenii. ' efau şi alţii. Negustori în pragul falimentului, dansatoare, 'Kyo ajunse în faţa porţii cu grilaj de fier a terenului unde prostituate, bărbaţi şi femei care ştiau că îi paşte o primejdie se aflau concesiunile. Doi soldaţi anamiţi şi un sergent din '> majoritatea priveau acea fantomă care se învârtea pe platou armata colonială se apropiară că să-i cerceteze permisul de ca şi cum numai ea ar mai fi fost în stare să-i împiedice să se intrare în zonă. Kyo avea asupra lui un paşaport francez, prăvălească în neant. Aveau să se ducă la culcare, frânţi de obo-Pentru a-i momi pe soldaţii din postul de gardă, un negustor seală, doar în zorii zilei, atunci când începea să se plimbe prin oraşul chinezesc călăul. Acum, în toiul nopţii, nu se aflau pe străzi decât capete tăiate în cuşti negre, tot atât de negre ca părul lipit de căpăţâni sub ploaia ce şiroia.

— In haine popeşti, dragele mele! Aşa o să-i îmbrace, în haine po-peşti!

Vocea zeflemitoare, inspirată din felul de a glăsui al paiaţelor, părea să se ivească dintr-o coloană. Fonfăită şi amară, evoca destul de pregnant acel rol, răsunând de una singură într-o linişte ce se îmbiba de clinchetul paharelor deasupra pastorului ce se învârtea năucit pe platou.

Omul pe care îl căuta Kyo se afla în local.

Dădu de el când, ocolind o coloană, ajunse în fundul sălii. Acolo erau mesele la care stăteau doar clienţii, nu şi dansatoarele profesioniste. În mijlocul acestei amestecături de rochii de mătase, de umeri şi braţe dezgolite, o paiaţă care semăna leit cu propria sa voce ţinea un discurs bufon celor două femei aşezate la masa lui. O rusoaică şi o metisă din insulele filipi-neze. Omul stătea în picioare, cu coatele lipite de corp, ge-sticulând doar din mâini, vorbind cu toţi muşchii feţei lui ascuţite ca lama unui cuţit. Părea oarecum jenat de peticul de mătase neagră care-i acoperea ochiul drept, vătămat din cine ştie ce pricină. Oricum s-ar fi îmbrăcat – purta un smo-king în acea seară – baronul de Clappique părea deghizat.

Kyo consideră că nu era cazul să se apropie de el acum, ci să-l aştepte la ieşire, când va părăsi localul.

— Da, da, dragă prietenă, aşa o să fie cum vă spun. Jiang Jieshi o să intre aici cu revoluţionarii şi o să strige în stilul cel mai clasic – aşa să ştiţi, cla-sic – cum obişnuieşte el când pune mâna pe un oraş: „Să fie îmbrăcaţi în haine popeşti negustorii ăştia, în piei de leopard militarii (semănau cu leoparzii când se aşezau îmbrăcaţi în uniformă pe bănci proaspăt vopsite)! O să semene cu ultimul prinţ din dinastia Lang! Da, da ştiu eu ce spun, drăguţă, să ne urcăm pe firele de papură imperială şi să ne contemplăm supuşii, înveşmântaţi, pentru a ne amuza, fiecare în haine de culoarea profesiunii pe care o exercitase Albastru, roşu, verde Cu pompoane, cu păr împletit în cozi Lasă scumpă prietenă, lasă Şi cu asta, basta!”

Se opri un moment, apoi reluă pe un ton confidenţial:

— Singura muzică ce va fi auzită la această ceremonie va fi cea cântată la pălăria chinezească.

— Şi dumneata, întrebă una dintre femei, ce hram porţi? Clappique reluă, smiorcăindu-se şi apoi începu să plângă în hohote:

— Cum se poate, scumpă prietenă, să nu fi ghicit? Voi fi astrologul Curţii imperiale şi voi muri îndreptându-mă, într-o seară de beţie, spre un iaz ca să culeg Luna. Poate chiar la noapte.

'• Tăcu câteva clipe, apoi reluă pe un ton doctoral:

— Asemenea poetului Ciu-Fu, ale cărei opere vă încântă, desigur. Şi cu asta, basta! Sunt sigur, vă încântă în zilele când nu sunteţi prea ocupată Aş mai adăuga

Sirena unui vas de război răsună în toată sala. Orchestra începu imediat să cânte şi perechile porniră spre ringul de dans. Baronul se aşezase. Strecurându-se printre perechile de dansatori şi apoi printre mese, Kyo dibui o masă liberă, nu departe de cea la care stătea baronul. Muzica acoperise toate vocile, toate zgomotele. Acum, când izbutise să se apropie de Clappique, îi putea iarăşi auzi vocea. Baronul o pipăia pe metisă, dar continua să vorbească adresându-se celeilalte, rusoaicei, cu o faţă suptă de ochii prea mari.

— Din păcate, scumpă prietenă, nu mai există fantezie. Doar aşa din An în Paşte, dar rar, foarte rar.

Ridică degetul arătător şi continuă:

— Un ministru din Europa i-a trimis într-o zi soţiei sale un colet poştal. Doamna deschide pachetul. Nu spune nici un cuvânt, te rog, continuă, punându-şi degetul arătător pe buze, şi găseşte capul propriului său amant. Se mai vorbeşte încă de asta, deşi s-au împlinit trei ani!

Clappique reluă pe un ton plângăreţ:

— Lamentabil, scumpă prietenă, lamentabil! Uită-te la mine. Vezi ce moacă am? Uite unde te duc douăzeci de ani de fantezie ereditară. E o boală. Seamănă cu sifilisul. Nici un cuvânt.

Reluă pe un ton autoritar, adresându-se chelnerului:

— Şampanie pentru doamne; şi pentru mine Adăugă confidenţial, un păhărel de Martini!

Apoi sever:

— Să nu cumva să-l botezi!

„în cel mai rău caz, îşi zise Kyo, chiar dacă a dibuit ceva, tot mai am o oră în faţă. Dar cât o să mai dureze comedia asta?”

Metisa râdea sau se prefăcea că râde. Rusoaica îl privea pe baron cu ochii larg deschişi încercând să înţeleagă. Clappique gesticula în continuare, ridicând mereu degetul arătător, ca pe un baston de mareşal care-şi cheamă oamenii să asculte atent dispoziţii confidenţiale.

Kyo îl asculta doar cu o ureche. Căldura începuse să-l toropească şi în această stare de plăcută oboseală simţi reve-nindu-i în minte un gând care-l preocupase în timp ce mergea pe străzile oraşului: discul ăla, vocea lui pe care nu şi-o recunoscuse mai adineauri în dugheana lui Hemmelrich. Îşi amintea întâmplarea cu acea nelinişte ciudată simţită în copilărie, când, după ce-l operase, doctorul îi arătase amigdale-le pe care i le scosese Nu-şi mai putea urmări gândurile…

— Pe scurt, îşi reluă sporovăială baronul, clipind din ochiul nebandajat şi adresându-se rusoaicei, bătrânul avea un castel în partea de nord a Ungariei.

— Sunteţi maghiar?

— Defel! Sunt francez. (între noi fie zis, mă lasă rece, absolut re-ce!) Maică-mea era unguroaică. Să reluăm. Buni-cu-meu locuia într-un castel, acolo, în nord, un castel cu săli imense – i-men-se, împreună cu nişte confraţi, decedaţi, la subsol, şi o sumedenie de brazi de jur-împrejur. Era văduv. Trăia singur. El şi un imens corn de vânătoare agăţat de cămin. S-a întâmplat să treacă nişte circari pe acolo. Şi o călăreaţă, tot de la circ Frumoasă foc

Pe un ton doctoral:

— Am zis fru-moa-să foc! Clipi iar din ochi.

— A răpit-o. Nici nu era greu. A dus-o într-una din hărăbăile alea de odăi

Ceru să fie ascultat cu mare atenţie, făcând un semn cu mâna.

_ Şi cu asta, basta! Femeia s-a mutat acolo. A stat cât a stat şi a început să i se urască. Şi tu, fetiţo, ai fi făcut la fel (o gâdilă pe metisă). Ai răbdare. Nici lui nu-i prea ardea de «lumăâşi petrecea după-amiezele făcându-şi manichiura şi pedichiura (nu el, avea un bărbier, sau majordom, la castel), în timp ^ secretarul, fiul unui şerb păduchios, îi citea – sau îi recitea – cu voce tare, istoria familiei. Încântătoare îndeletnicire, nu-i aşa, scumpă prietenă? O viaţă cum nu se poate mai fericită Să nu uit să menţionez că se îmbăta aproape în fiecare zi… Cât despre ea

— S-a îndrăgostit de secretar? Întrebă rusoaica.

— Formidabilă puştanca asta, for-mi-da-bi-lă! Draga mea, eşti formidabilă. De o perspicacitate cu totul şi cu totul neobişnuită!

Îi sărută mâna.

— S-a îndrăgostit de secretar, dar s-a culcat cu pedi-chiuristul, că ea, săraca, nu prea era atrasă de valorile spirituale, între timp, a băgat de seamă că moşul o bătea. Şi cu asta, basta! Ar fi de prisos. Ce mai tura-vura, au plecat amândoi. Moşul, supărat foc şi înrăit la culme, străbătea zi şi noapte enormele săli ale castelului (da, da, cele sub care zăceau strămoşii lui la subsol) şi, socotindu-se batjocorit de cei doi nemernici care, în treacăt fie zis, făceau dragoste pe rupte şi ziua şi noaptea, într-un han din capitala judeţului, ce semăna leit poleit cu cele descrise de Gogol Da, da, nu lipsea nici cana ciobită pe lavoar, nici caleştile din curtea hanului Şi, cum spuneam, moşul ia de unde era atârnat gi-gan-ti-cul corn de vânătoare, încearcă să sufle, dar nu-l ţin puterile, aşa că a cerut intendentului să adune toţi ţăranii. (Pe vremea aia, seniorii mai aveau încă unele drepturi). Mă rog, îi înarmează… Cinci puşti de vânătoare, două pistoale Dar, cum să-ţi explic, dragă prietenă, veniseră prea mulţi! Ce şi-a zis moşul? Mutăm castelul în oraşul de reşedinţă De i-ai fi văzut! Toţi zurbagiii ăia au primit florete, arcuri, halebarde, paloşe şi nu mai ştiu ce alte arme vetuste şi au pornit cu moşul în frunte: ce mai, „răzbunarea urmărind crima”. S-a dat de veste. I-au întâmpinat garda comunală şi jandarmii Un tablou magnific!

42 ♦ Andrd Malraux

— Şi atunci?

— Nimic. Li. S-au luat armele. Moşul a intrat totuşi it oraş, dar a sosit prea târziu, căci amorezii se suiseră într-unj din caleştile prăfuite din curtea hanului şi, mână birjar! Ba. Bacul a înlocuit călăreaţa printr-o ţărancă, şi pe pedichiurist cu un altul, care se întrecea la beţie cu secretarul. Din timp în timp, babacul migălea la unul din micile sale testamente

— Cui i-a lăsat banii?

— Iată o întrebare fără sens, draga mea prietenă. Dai când a murit Baronul rămase o clipă cu ochii, cu singurui său ochi, zgâit:

— Ce întrebare! N-are nici o importanţă, dragă prie tenă… Când a murit

Clappique holbă ochii:

— Atunci, doar atunci s-a aflat ce punea la cale când se lăsa gâdilat la tălpi de pedichiurist, şi ascultând ce-i tot citeai secretarii din cronici. Beţiv sau nu, era nobil! I s-au îndepli nit ultimele dorinţe. A fost înmormântat în capelă, într-un imens cavou, călare pe calul omorât în prealabil, desigur, ca Atila

Hărmălaia făcută de muzica de jaz încetă. Clappique continuă pe alt ton, de parcă paiaţa care zăcea în el ar fi fost anihilată de tăcerea care se lăsase:

— Când a murit, Atila a fost suit pe calul său cu grumazul încordat. Deasupra Dunării. Soarele, la asfinţit, a proiectat o asemenea umbră asupra nesfârşitului câmpiei, îneât toţi ostaşii au luat-o la goană înspăimântaţi… S-au dus şi s-au făcut praf şi pulbere

Clappique visa cu ochii deschişi, lăsându-se dus de alcool, năluciri şi liniştea ce se lăsase în bar.

Kyo ştia ce propunere avea să-i facă, dar dacă taică-său bătrânul Gisors, ar fi ştiut cum să-l ia El nu-l cunoştea prea bine şi cu atât mai puţin în rolul pe care-l juca acum Clappique îl asculta nerăbdător (de îndată ce avea să se elibereze o masă din preajma celei unde se afla baronul, avea să se mute acolo şi să-i facă semn să iasă din local). Trebuia să aştepte, căci nu voia să fie văzuţi împreună. În răstimp, asculta cu în teres vorbăria de la masa vecină. Acum luase cuvântul ruso 43

Aica. O voce tărăgănată, răguşită, tocită parcă de beţie sau de insomnie.

— Şi străbunicul meu avea moşii mari Am plecat de acolo din cauza comuniştilor, fireşte Ca să nu ne amestecăm cu gloata, ca să fim trataţi cu respectul cuvenit. Aici trebuie să stăm câte două la fiecare masă. În fiecare cameră sunt câte patru paturi. Acolo dormim! Câte patru! Mai plătim şi chirie, halal respect! Unde pui că nu pot suporta alcoolul-

Clappique se uită la paharul din faţa femeii. De abia îşi muiase buzele. Cealaltă, metisa, dimpotrivă Se potolise. Stătea acolo, făcută ghem ca un pisoi când dă de căldurică. Fiu era cazul să ţină cont de ea. Se întoarse spre rusoaică:

— N-ai bani?

Femeia dădu din umeri. Clappique chemă chelnerul şi plăti consumaţia, întinzându-i o hârtie de o sută de dolari. Când i se dădu restul, îşi opri zece dolari din bancnotele primite. Celelalte le înmână femeii. Rusoaica îl privi drept în ochi. În ai ei se citea o mare oboseală.

— Fie, zise, ridieându-se de pe scaun.

— Nu, spuse Clappique.

Avea o mutră jalnică, de parcă ar fi fost un dine credincios.

— Nu, nu astă seară, ştiu că n-ai chef, spuse, strângându-i tnâna.

Femeia îl mai privi o dată lung şi apoi zise:

— Mulţumesc. După o clipă de ezitare adăugă: Totuşi, dacă îţi face plăcere

— O să-mi facă plăcere într-o zi când nu voi mai avea nici un sfanţ.

Vorbea iar paiaţa.

— Şi o să vină şi vremea aia, n-avea grijă

Îi luă mâinile şi i le strânse într-ale lui, sărutându-le de mai multe ori

Kyo, care plătise mai înainte consumaţia, se luă după el şi-l ajunse din urmă pe coridor:

— Vrei să ieşim împreună? Clappique se uită la el, îl recunoscu şi zise:

— Dumneata aici? Nemaipomenit! Cum oare, ca

Behăitul se curmă când baronul ridică în aer deget arătător:

— Ai căzut pradă desfrâului, băiete?

— Las-o baltă!

— Ieşiră din local. Deşi ploaia stătuse, aerul era încă im-pregnat de apă. Făcură câţiva paşi pe o alee din grădiniţă.

Aval.

S-ar putea să miroase ceva. Mai ales că s-a plasat în ^yal. Guvernul ar putea să dea dispoziţii ca armele să fie ridicate. I-ar conveni să le ia cu japca, nu-i aşa?

— Nu!

Îşi făcuse din nou apariţia paiaţa. Kyo se hotărî să aştepte fără a mai pune altă întrebare, deşi voia să afle de ce mi- „ în nort se află un vanor încărcat cu arme snuse Kvn jloace anume se putea folosi căpitanul pentru a împiedica

— In port se află un vapor încărcat cu arme, spuse Kyo. J – (ai lunu ^ ţrimi {de n) să ă mâna.

Clappique se opri din drum. Kyo, care înaintase se întoarse ° şi se uită la el. Nu-i vedea bine faţa, dar firma din becur, ^ Qappique reluă firul conversaţiei vorbind pe şoptite: electrice a barului Black Cat îi înconjura ca o aureolă.

— Vaporul poartă numele Shandong.

— Obiectele cu pricina sunt expediate de un furnizor autorizat, îl cunosc şi eu, adăugă pe un ton ironic: Un întunericul din grădină îngăduia feţei lui să nu exprime trădător Nici un gând şi nici un sentiment. Cum asta voia, Kyo reluă Vocea lui Clappique suna ciudat în beznă, acum când nu vorbind pe un ton neutru: se mai vedea mimica. Ajunse iar la diapazonul pe care-l avu-

— Guvernul a propus să cumpere armele. Oferă treizeci şese când comandase chelnerului să-i aducă un cocktail: de dolari pentru un revolver. Eu am găsit un cumpărător ca- – Trădător până în măduva oaselor. Şi are nişte ciolare dă treizeci şi cinci. Comisionarul capătă trei dolari pentru ne! Toate mişculaţiile lui se fac printr-o legaţie care. Mutu fiecare revolver vândut. Livrarea trebuie să fie făcută imeştie dar nu spune. Am eu grijă. O să am însă nevoie de un diat, în port. în orice loc va decide căpitanul, dar în port. Să taxi. Vaporul nu-i la doi paşi de aici. Nu mi-au mai rămas ridice ancora şi să acosteze în altă parte, unde are chef, dai decât.

Imediat. Livrarea se va face în această noapte. Cei care vor Scotoci Prin buzunare şi scoase o singură bancnotă, pe prelua armele au banii asupra lor şi acordul delegatului. Iată contractul.

La lumina brichetei pe care o scoase din buzunar, Kyo arătă o hârtie şi apoi i-o dădu lui Clappique.

„Vrea să-l radă pe celălalt cumpărător, îşi zise Clappique, citind contractul —piese detaşate – şi să se aleagă cu un beneficiu de cinci dolari pentru fiecare armă. Limpede ca lumina zilei! De altfel, puţin îmi pasă, eu mă aleg cu câte trei ratja care o ridică privind-o la lumina firmei.

— Zece dolari, bătrâne. Sunt într-o pasă proastă. Am să cumpăr curând nişte tablouri de la unchiul tău, Kama, pentru Ferral, până atunci mai va

— Cincizeci de dolari îţi ajung?

— E de ajuns şi de prisos. Kyo îi întinse o bancnotă.

— Mă înştiinţezi acasă de îndată ce s-a efectuat opedolari de bucată.”

— S-a făcut, zise cu voce tare. Contractul rămâne la mine, nu-i aşa?

— De bună seamă.

— Peste o oră?

— Cred că mai târziu. De îndată ce pot. Adăugă pe ace-

— Da! II cunoşti pe căpitan? Laşi ton pe care vorbise mai adineauri femeia când spusese că

— Dragul meu Cum să-ţi spun? Sunt alţii pe care-i cualcoolul îi face rău, ca şi cum toate fiinţele reunite în acel nosc mai bine, dar În sfârşit, pot zice că îl cunosc şi pe bar s-ar fi regăsit acolo mânate de aceeaşi disperare.

Ăsta. ' ' – împuţită treabă!

Clappique se îndepărtă. Mergea cu mâinile în buzunarele smochingului În capul gol, cu spinarea încovoiată ca a unui moşneag.

Kyo chemă un taxi şi spuse şoferului să-l ducă până % preajma zonei concesiunilor, căci acolo, într-o uliţă din car. Tierul chinezesc, îi dăduse întâlnire lui Katov.

Zece minute după ce se despărţise de Kyo, Katov, trecând prin culoarele unei clădiri unde se aflau multe ghişee, ajunse într-o cameră goală, cu pereţii spoiţi şi bine luminată de un felinar portativ. Odaia n-avea ferestre. Pe sub braţul chinezului care-i deschise uşa, zări cinci capete aplecate asupra unei mese. Capetele erau aplecate, dar ochii oamenilor erau aţintiţi asupra lui. Toţi cei care făceau parte din formaţiunile de şoc îl văzuseră şi nu-l uitaseră pe Katov, acel om înalt şi spătos care mergea lăsând să i se bălăngănească braţele de-a lungul canadienei niciodată închisă până sus şi răşchirându-şi picioarele. Nu-i uitaseră nici chipul cu nasul cârn şi fruntea acoperită de păr ciufulit.

Oamenii aşezaţi la masă mânuiau grenade de diferite mo dele. Făceau parte dintr-una din organizaţiile de luptă co muniste, create la Shanghai.

— Câţi oameni s-au înscris? Întrebă Katov vorbindu-k în limba chineză.

— O sută treizeci şi opt, răspunse cel mai tânăr dintre ei un chinez. Avea un gât lung, din care mărul lui Adam ieşea în evidenţă şi umeri pleoştiţi. După haine, părea să fie mun citor.

— Am neapărat nevoie de doisprezece oameni. În noap tea asta.

Cuvântul „neapărat” revenea în toate limbile pe care le folosea Katov.

— Când anume?

— Acum.

— Aici?

— Nu, în faţa cheiului Yen-Tang.

Chinezul dădu nişte instrucţiuni şi unul dintre cei aşezaţi ţn jurul mesei se ridică şi părăsi camera.

_ Peste trei ore vor fi acolo, spuse un altul, şeful lor, desigur. Un tip deşirat, cu o faţă scofâlcită, aşa că la prima vedere ai fi zis că e şi slab de înger, dar hotărârea din glasul lui, încordarea muşchilor faciali îţi dădeau să înţelegi că avea o mare forţă ivită din felul cum îşi putea stăpâni nervii.

— Cum a mers instrucţia? Întrebă Katov.

— Cu grenadele or să se descurce. Toţi cunosc acum modelele noastre. Cât priveşte revolverele, fie ele Mauser sau Nagan, o să meargă. I-am pus să tragă cu gloanţe oarbe, dar ar trebui să înceapă să nimerească măcar aproape de ţintă. Mi s-a promis că ni se va da cu împrumut o pivniţă. Un loc, se pare, sigur.

În fiecare din cele patruzeci de camere unde se pregătea insurecţia se punea aceeaşi întrebare. „* _ N-avem praf de puşcă. Poate o să ni se aducă. Pentru moment, nu e cazul să vorbim despre asta. Cum stăm cu puştile?

— Merge. Mitralierele, aici e buba. Dacă nu ne deprindem să ochim ţinta

Mărul lui Adam urca şi cobora ori de câte ori răspundea la o întrebare. Continuă:

— Nu există oare şi alt mijloc pentru a putea căpăta mai multe arme? Şapte puşti, treisprezece revolvere, patruzeci de grenade încărcate! Unul din doi nu are cu ce trage.

— O să ne ducem să luăm arme din mâinile celor care au. Poate între timp facem rost şi de revolvere. Dacă începem mâine, câţi oameni din secţie nu vor şti să se slujească de armele lor?

Omul stătu câtva timp pe gânduri. Privea în gol. „Un intelectual”, îşi zise Katov.

— Crezi că o să poată, când vor fi în posesia puştilor late la poliţie?

— Fără doar şi poate.

— Jumătate din oameni vor putea trage.

— Şi grenadele?

48 ♦ Andr6 Malraux

— Toţi ştiu cum să le arunce. Foarte bine chiar. Am aici treizeci de oameni care sunt rude cu cei torturaţi în februarie… Numai să nu

Şovăi o clipă şi-şi termină fraza printr-un gest ambiguu. Avea o mână deformată, dar cu degete lungi.

— Numai ce?

— Numai ca porcii ăia să nu dea peste noi cu tancurile. Oamenii aşezaţi la masă îşi ridicară capul şi-l priviră lung pe Katov.

— N-aveţi grijă! Luaţi grenadele, le legaţi – câte şase – şi le puneţi sub tanc. Numai de patru e neapărată nevoie ca să sară în aer. La nevoie, puteţi săpa şi nişte gropi, cel puţin pe o parte a străzii. Aveţi ce vă trebuie pentru a săpa?

— Nu prea, dar o să facem rost.

— Faceţi rost şi de nişte biciclete. De îndată ce se va declanşa lupta, e necesar ca fiecare secţie să aibă un agent de legătură. Fără a mai pune la socoteală pe cel de la centru.

— Eşti sigur că tancurile vor sări în aer?

— Absolut. N-avea grijă De altfel, tancurile nu vor pleca de pe linia frontului. Dacă totuşi s-ar întâmpla să li se dea ordin să înainteze, vin eu cu o echipă specializată. Asta e treaba mea.

— Dacă ne iau prin surprindere?

— Tancurile se văd de la distanţă, ce dracu! Avem şi observatori. Ia un pachet de grenade şi apoi împarte altele celor trei sau patru oameni de care poţi băga mâna în foc că vor şti să se slujească de ele. Câţi ai zis că sunt? Trei? Patru?

Toţi cei ce făceau parte din secţie ştiau cine era Katov. Ştiau că, după ce fusese implicat în atacul de la Odesa, fusese condamnat şi că în timp ce-şi ispăşea pedeapsa într-una din închisorile unde condamnaţii nu erau prea prost trataţi, ceruse să plece împreună cu năpăstuiţii ce trebuiau să se ducă în minele de plumb. Pentru a-i instrui. Aveau încredere în Katov, dar frica e frică. Nu se temeau nici de puşti, nici de mitraliere, dar de tancuri da. Socoteau că împotriva tancurilor nu se putea lupta cu nici o armă. Până şi în această cameră unde nu se aflau decât voluntari, rudele celor torturaţi cU puţin timp în urmă, tancul părea să fi moştenit puterea diavolului.

— N-aveţi grijă! Dacă trimit tancurile, vom fi şi noi acolo, 2ise Katov.

Cum putea să se despartă de ei, după ce rostise aceste vorbe goale? Katov, inspectase în cursul după-amiezii vreo cincisprezece secţii. În niciuna din ele nu dăduse de oameni înspăimântaţi. Cei de aici nu erau mai puţin curajoşi decât ceilalţi; doar mai exigenţi. Îşi dădu seama că nu le putea potoli frica, ncfiind în stare să le dea detalii precise şi că, în afară de specialiştii aflaţi sub propria sa comandă, formaţiile revoluţionare aveau să o ia la goană în faţa tancurilor. Nu era imposibil ca tancurile să primească ordin de a părăsi linia frontului Dacă ajungeau în oraş, era cu neputinţă să fie oprite prin gropi săpate în drumul lor, mai ales în acel cartier alcătuit din zeci de străduţe întortocheate.

— Tancurile nu se vor clinti din loc! Spuse Katov.

— Cum anume trebuie să procedăm pentru a lega grenadele? Întrebă un chinez, cel mai tânăr din grup.

Katov îi explică. Atmosfera începea să devină mai respirabilă, ca şi cum faptul de a manipula grenadele era chezăşia unei acţiuni ce avea să fie săvârşită curând. Katov profită de acest moment de relativă destindere pentru a pleca. Era foarte îngrijorat. Jumătate din efectivul trupelor n-avea să ştie cum să se slujească de arme. Numai pe cei pe care îi instruise el se putea bizui pentru a-i dezarma pe poliţişti. Mâine. Dar ce se va întâmpla poimâine? Armata avansa din ce în ce mai repede. Poate puseseră mâna şi pe ultima gară. Va afla de la Kyo, care luase probabil legătura cu unul din centrele de informaţii. Negustorul de lămpi nu primise nici o ştire după ora zece.

Katov aşteptă câteva minute în uliţă, fără a sta însă pe loc. Nu trecu mult şi Kyo sosi. Îşi spuseră ceea ce făcuseră în răstimp. Porniră iar la drum pe străzile noroite. Paşii nu li se auzeau, căci amândoi aveau pantofi cu tălpi de crep. Kyo, mic şi suplu ca o pisică japoneză, Katov bălăngănindu-şi braţele şi urmărind cu gândul înaintarea puştilor, lucind sub ploaie, spre oraşul ruginiu în noaptea fără sfârşit. Şi Kyo ar t\~dorit să ştie dacă oamenii fuseseră opriţi din drum.

Străduţa pe care o luaseră, prima din cartierul chinezesc, era cea în care se aflau prăvăliile negustorilor de animale. O aleseseră tocmai fiindcă se afla în apropierea reşedinţelor europenilor. Acum, toate aveau obloanele trase. Nici un animal nu rămăsese afară, nici un strigăt nu răzbătea în noapte, în afară de cel al sirenelor, ce acoperea uneori clipocitul ultimelor picături de apă care cădeau pe acoperişurile terminate prin nişte imense coarne, în băltoacele de pe stradă. Animalele dormeau. Intrară, după ce bătură la uşă, într-o dugheană. Acolo îi primi neguţătorul de peşti vii. Ol singură lumânare pusă într-o lampă cu oglindă se reflecta înl vasele de sticlă fosforescente, asemănătoare celor ăin AH Baba\~unde dormeau celebrii peşti chinezeşti numiţi ciprini.

— Mâine? Întrebă Kyo.

— Da, la ora unu.

În fundul odăii, după o tejghea, un om dormea cu capul proptit în îndoitura cotului. Ridicase niţel capul ca să răspundă. Era unul din cei optzeci de oameni care făceau parte din Permanenţa Guomindangului. Prin ei se transmiteau ştirile.

— O ştire oficială?

— Da. Armata se află la Ceng-Ceu. Grevă generală la amiază.

Fără să se fi schimbat ceva în camera întunecoasă, fără ca negustorul care moţăia în alveola lui să fi făcut vreo mişcare, suprafaţa fosforescentă a apei din vase începu să freamăte. Vălurele moi, negre, concentrice, se ridicau la suprafaţă. Vocea omului trezise peştii. O sirenă sună iar, apoi tăcu în noapte.

Katov şi Kyo porniră la drum. Nimeriră iar în Bulevardul celor Două Republici.

Făcură semn unui taxi. Automobilul demară ca într-un

— E în plină criză. E opioman şi n-a mai fumat de mult. Ţâre aş vrea să nu mor ca să ajung ziua de mâine. Calmează-te, băiete!

— Clappique va avea grijă să rezolve problema vaporului, spuse Kyo. Tovarăşii care se află în magazinele cu îmbrăcăminte pentru membrii guvernului pot să ne furnizeze uniforme de poliţişti

— Inutil. Am în permanenţă cincisprezece, dacă nu şi mai mult.

— Ne vom urca deci în vedetă cu doisprezece dintre oa-îenii tăi.

— Ar fi mai bine ca tu să nu vii. Kyo îl privi fără să scoată o vorbă.

— Nu e o treabă prea periculoasă, dar nici prea uşoară, ţi dai seama. Aş zice chiar că riscăm mai mult decât acum,

Când ne lăsăm în voia dobitocului ăstuia care mână maşina din ce în ce mai iute. Şi, zău, nu e chiar momentul să mori.

— Nici tu.

— Nu-i acelaşi lucru. Eu pot fi înlocuit. Mi-am făcut treaba. Înţelegi Aş prefera să te ocupi de camionul care va aştepta în faţa portului şi de distribuirea armelor.

Katov tăcu, oarecum stingherit. „Trebuie să-i dau răgazul să priceapă despre ce este vorba”, îşi zise.

Kyo nu spuse nimic. Maşina continuă să gonească printre dâre de lumină, când şi când estompate de ceaţă. Nu încăpea îndoială că el era mai folositor decât Katov. Comitetul Central ştia până în cele mai mici amănunte ce organizase, dar numai din fişe. El însă trăise fiecare acţiune. Oraşul i se strecurase sub piele, simţea în carnea lui punctele nevralgice de parcă ar fi fost răni deschise. Niciunul dintre camarazii lui n-ar fi putut reacţiona mai repede şi mai adecvat decât el.

— Bine!

Străzile erau din ce în ce mai bine luminate. Dădură iar film de groază. Katov, aşezat în stânga, se aplecă şi-l privi cu de camioanele blindate ale concesiunilor. Apoi, din nou, mare atenţie pe şofer. Întuneric.

Maşina stopa. Kyo coborî.

— Mă duc să-mi iau catrafusele, spuse Katov. Îţi dau de ştire când totul va fi gata.

Kyo locuia împreună cu tatăl său într-o casă chinezească cu un singur cat. Patru corpuri de clădire în jurul unei grădini, Kyo străbătu grădina şi intră în hol. În dreapta şi în stânga lui, pe pereţii albi, tablouri din perioada Song, fenicşi albaştri şi în fund, un Buda din dinastia Wei, ce aducea cu statuile din epoca romană. Divanuri, o masă pentru fumătorii de opium. În spate, geamuri largi fără perdele, ca în atelierul unui pictor. Gisors, care îl auzise intrând, se ivi în prag.

De câţiva ani, începuse să sufere de insomnie. Nu adormea decât în zori şi somnul lui dura doar câteva ore. Primea cu bucurie pe toţi cei care prin prezenţa lor îi puteau umple ceasurile de nesomn.

— Bună seara, tată! Cen o să vină să te vadă.

— Bine.

Kyo nu semăna cu taică-său. Sângele japonez moştenit de la mamă îmblânzise trăsăturile gravate pe masca de ascet a bătrânului. O amplă haină de casă, făcută din păr de cămilă, accentua trăsăturile feţei lui Gisors, subliniind asemănarea dintre tată şi fiu. Samuraiul se trăgea dintr-un ascet.

— I s-a întâţnplat ceva?

— Da.

Gisors nu puse nici o întrebare. Se aşezară amândoi pe un divan. Lui Kyo nu-i era somn. Povesti cum se desfăşurase spectacolul pe care Clappique îl oferise tuturor într-un local de noapte. Nu scoase nici un cuvânt despre conversaţia avută de el cu privire la arme. Nu fiindcă n-ar fi avut încredere în taică-său, dar ţinea cu tot dinadinsul ca numai el să poarte răspunderea propriilor sale fapte, aşa că nu-l informa pe Gisors decât narându-i în mare, acţiunile sale. Gisors nu participa la acţiune, deşi fusese profesor de sociologie la Universitatea din Beijing, de unde fusese alungat de către Cian-To-Lin, tocmai din cauza cursurilor pe care le ţinea.

Frecventate cu asiduitate de cei ce aveau să devină, graţie lui, cei mai de seamă membri ai partidelor revoluţionare din China de Nord. De îndată ce se afla în prezenţa lui taică-său jCyo simţea că toată voinţa lui se transforma, devenind inteligenţă. Şi nu-i plăcea. Îl interesau oamenii, nu forţele care îi mânau. Îi vorbea despre baron; Gisors care îl cunoştea bine pe Clappique, avu impresia că omul era mai ciudat decât crezuse atunci când se aflaseră faţă în faţă.

— Mi-a umflat nişte dolari.

— E un om dezinteresat, Kyo, aşa să ştii.

— O fi fiind. Cu un sfert de oră mai devreme cheltuise o ta de dolari. L-am văzut cu ochii mei. Cu mitomanii nu te.

Huta ^oci.

Vorbea despre baron, fiindcă dorea să afle cât şi cum se putea servi de Clappique. Taică-său, ca întotdeauna de-altfel, voia să descopere ce se ascunde în fundul sufletului omului, în străfunduri, nu se află decât arareori resorturile pe care doreşti să le pui imediat în mişcare şi Kyo nu se gândea decât la pistoalele de care răspundea Clappique.

— Dacă ţine neapărat să pară bogat, de ce nu caută mijloace de a câştiga bani?

— A fost anticar, primul anticar din Beijing

— De ce zvârle tot ce are pe fereastră într-o singură no-pte? Ca să-şi dea iluzia că e bogat?

Gisors clipi des, dându-şi pe spate şuviţele părului lung, Iproape alb. Vocea bătrânului, deşi destul de firavă, deveni limpede, ca o linie trasă dintr-un singur condei.

— Mitomania lui este un mijloc pentru a nega viaţa, am spus „a nega”, şi nu a o uita. Nu te încrede prea mult în logică atunci când ai de-a face cu asemenea probleme

Întinse mâna. Gesturile lui Gisors, întotdeauna de mică amploare, nu se îndreptau nici la dreapta, nici la stânga, ci doar drept înainte, ca şi cum ar fi prelungit fraza rostită. Nu dădea nimic în lături, voia să capteze ceva.

— Totul arată că aseară, Clappique ar fi dorit să-şi demonstreze că, deşi a trăit două ore ca un om bogat, bogăţia nu există. Dacă bogăţia nu există, nici sărăcia nu există. Şi asta e esenţial. Nimic nu există, totul e numai un vis deşart. Să nu uităm că e beţiv. Alcoolul îl ajută.

Gisors surise şi zâmbetul gurii subţiate de bătrâneţe e*. Prima mai pregnant decât vorbele lui, ceea ce voise să spună, De douăzeci de ani se străduia ca, prin inteligenţa sa, să cap. teze dragostea oamenilor, căci găsea întotdeauna argumente pentru a le justifica faptele. Oamenii îi erau recunoscători, nebănuind că bunătatea de care Gisors dădea dovadă îşi avea originea în opium. Îi atribuiau lui Gisors răbdarea budiştilor, De fapt era cea a toxicomanilor.

I – Nici un om nu poate trăi negând viaţa, spuse Kyo.

— Ba da, poţi, dar trăieşti prost.

— Şi Clappique e constrâns să trăiască cum face?

— Presiunea exercitată asupra lui provine din negoţul cu antichităţi, poate şi de droguri, şi din traficul armelor, Colaborează cu poliţia pe care o detestă, fără îndoială, e folosit pentru nişte afaceri de mică importanţă, retribuit consecinţă. N-are importanţă. Comuniştii n-aveau destui bani pentru a cumpăra arme de la amatorii clandestini şi po-j liţia era la curent cu situaţia.

— Orice om seamănă cu durerea care-l macină, spuse Kyo. Ce-l macină pe baron?

— Durerea lui nu are mai multă importanţă şi nici mai mult sens decât minciunile pe care le debitează sau bucuriile lui. E un om fără profunzime, da, astea sunt cuvintele care 1 se potrivesc cel mai bine Din nefericire Face şi Clappiquc ce poate, dar pentru a face ce face el e nevoie să ai şi talent Când nu ţii la un om, Kyo, te gândeşti la el pentru a dibui a pune la cale Acţiunile lui Clappique

Îşi lăsă fraza să plutească în aer, arătând cu mâna acvariul unde ciprinii negri, moi şi făcuţi parcă din dantelă urcau şi coborau, lăsându-se purtaţi de apă, ca nişte flamuri în vânt.

— Uită-te la ei! Clappique se îmbată Păcat Era făcut pentru opium Se întâmplă să te înşeli chiar şi când e vorba să-ţi alegi viciul Mulţi nu-l nimeresc pe cel care i-ai fi putut salva. Păcat de el! Clappique nu e un om de rând Dar să curmăm vorba. Ştiu că nu te interesează ce spun.

Era adevărat. Kyo, când nu se gândea la acţiunile pe care trebuia să le întreprindă, nu se putea gândi decât la el însuşi, ţjn val de căldură îi pătrundea încetul cu încetul în tot trupul, ca mai adineauri la barul Black Cat. Era din nou obsedat de senzaţia pe care o avusese ascultând discurile. Îi povesti bătrânului ce i se întâmplase, dar schimbă decorul, declarând că avusese această senzaţie într-un mare magazin englezesc.

Gisors îl asculta, mângâindu-şi bărbia cu mâna stingă. Avea inâini frumoase, cu degete lungi şi subţiri. Când îşi plecă iar capul, părul îi căzu pe frunte. Dintr-o mişcare bruscă, Gisors îl alungă. Privirea îi rămăsese însă aţintită în gol.

— Mi s-a întâmplat şi mie să mă găsesc pe neaşteptate în faţa unei oglinzi şi să nu mă recunosc

' îşi freca degetele mâinii drepte, ca şi cum ar fi alungat de pe ele pulberea unor amintiri. Vorbea doar pentru el însuşi, urmărind o idee care excludea prezenţa fiului său:

— E, fără îndoială, vorba de căile de transmisie; auzim ile celorlalţi prin urechi

— Şi propria noastră voce? \~

— Prin gâtlej. Şi de ne astupăm urechile, tot o auzim. | iumul înlocuieşte şi el o lume pe care n-o putem auzi prir|

Rechi…

Kyo se ridică. Gisors se uită la el, dar nu părea să-l mai vadă.

— Trebuie să plec din nou. În curând.

— Pot să te ajut cu ceva, stând de vorbă cu baronul?

— Nu. Îţi mulţumesc. Bună seara.

— Bună seara.

Lungit în pat pentru a recupera ceva din puterea irosită, Kyo aştepta. Nu aprinsese lampa. Nu mişca. Nu el se gândea la insurecţie, ci insurecţia, care trăia în mii de creiere, aşa cum somnul trăia în alte mii, se năpustise asupra lui, apăsându-l atât de tare încât părea că el, Kyo, nu mai exista decât prin această neliniştită aşteptare. Mai puţin de patru sute de puşti. Victorie, sau măcel niţel perfecţionat? Mâine.

Nu, astăzi! Peste puţin Totul era să acţionezi repede. $5 dezarmezi pretutindeni poliţişti şi, cu cinci sute de revolvere Mauser, să-i înarmezi pe răsculaţi înainte ca soldaţii din trenu] blindat al guvernului să intre în acţiune. Insurecţia trebuia să înceapă la ora unu. În consecinţă, greva generală, ia amiază. Ca atare era neapărat nevoie ca majoritatea grupări, lor de luptă să fie înarmate înainte de cinci. Masele erau pregătite. Cel puţin jumătate din poliţiştii care crăpau de foame aveau să treacă de partea răsculaţilor. Rămânea de văzut ce aveau să facă ceilalţi. „China sovietică”, îşi zise Kyo. Să poţi cuceri demnitatea alor tăi. Uniunea Sovietică va fi populată de şase sute de milioane de oameni. Victorie sau înfrângere, soarta lumii se afla în cumpănă, aici aproape. În afară de cazul când, după cucerirea oraşului Shanghai, Guo-mindangul nu va încerca să-şi zdrobească aliaţii, comunişti Tresări când auzi poarta grădinii scârţâind. Amintirile îl năpădiseră… Să fi venit soţia lui? Stătea cu urechile la pândă. Uşal casei se deschise şi se închise. May intră în cameră. Mantoul ei de piele albastră, croit ca o haină militară, scotea în evidenţă ceea ce era viril în mersul şi chiar pe faţa ei – gura mare, nasul mic şi pomeţii proeminenţi, specifici nemţoaice-) lor din nord.

— Începe imediat, nu e aşa, Kyo?

— Da.

May era medic şi lucra într-unui din spitalele chineze. Acum sosea însă dintr-o secţie a spitalului clandestin, a cărui directoare era, unde se internau femeile ce aderaseră la revoluţie.

— Iarăşi şi iarăşi Aceeaşi poveste. Am lăsat la spital o puştancă – n-are decât optsprezece ani – care a încercat să se sinucidă chiar în timp ce se oficia nunta. O siliseră să se mărite cu o brută ce trecea drept un om respectabil Au adus-o la spital în rochia ei de mătase roşie mânjită de sânge Maică-sa mergea după targa O umbră care plângea în hohote, bineînţeles. Când i-am spus că fata va scăpa a zis „Sărăcuţa! Era cât p-aci să moară. N-a avut noroc”. „No roc”… Cuvântul ăsta spune mai mult decât toate discursurile noastre despre soarta femeilor aici

May era nemţoaică, dar se născuse la Shanghai. Studiile şi ie făcuse la Heidelberg şi la Paris. Vorbea franţuzeşte fără nici un fel de accent.

Îşi aruncă bereta pe pat. Îşi dădea pe spate părul ondulat, ca să se poată pieptăna mai repede. Kyo simţi nevoia să-şi treacă degetele prin părul ei, ca s-o mângâie. Şi fruntea descoperită avea parcă ceva masculin. De când începuse să vorbească, devenise parcă mai feminină. Kyo nu-şi putea lua ochii de la ea. Nemaiavând de ce să-şi pună la încercare voinţa şi fiindcă nu mai purta beretă pe cap, trăsăturile femeii se mai îndulciseră. Acum chipul ei era animat doar de gura senzuală şi de ochii ei foarte mari, transparenţi, de o culoare destul de deschisă pentru ca intensitatea privirilor să nu pară ivită din pupile, ci din umbra lăsată de frunte în orbitele pre- >giVăzând lumină în casă, un câine pechinez alb se îndreptă odaia lor. May îl strigă.

— Hai, vino, căţeluş pufos, frumos, mofturos.

Îl apucă de ceafă şi-l ridică în braţe mângâindu-l;

— Iepuraşule! Iepurică, fofârlică.

— Seamănă cu tine, zise Kyo.

— Nu-i aşa?!

May privea în oglindă căpşorul alb lipit de al ei, pus pe lăbuţele strânse. Asemănarea se ivea din forma capului, căci şi ea şi câinele aveau pomeţi proeminenţi. Deşi nu se putea spune despre May că e frumoasă, Kyo îşi recită, modificându-le, cuvintele rostite de Othelo: „Iubita mea războinică!”

May puse câinele pe podea şi se ridică de pe divan. Mantoul i se deschisese, lăsând să i se întrevadă sânii opulenţi şi duri, asemenea pomeţilor.

Kyo îi povesti ce făcuse în cursul nopţii.

— La spital, spuse May drept răspuns, au sosit vreo treizeci de femei care au izbutit să scape din mâna trupelor albe. Sunt, bineînţeles, rănite. Sosesc întruna Din ce în ce fflai multe. Toate spun că armata se află în apropiere Şi că sunt mulţi morţi

— Jumătate din cei răniţi vor muri Suferinţa nu poate avea vreun sens, decât în cazul că nu te duce spre moarte şi., aproape întotdeauna acolo duce.

May rămase pe gânduri.

— Da, spuse după câtva timp. Cred, totuşi, că numai un bărbat poate gândi aşa. Pentru o femeie, pentru mine cel puţin, suferinţa – ciudat – mă duce mai mult cu gândul la viaţă decât la moarte. Poate fiindcă am asistat atâtea lăuze.

Mai rămase câtva timp pe gânduri şi adăugă:

— Pe măsură ce creşte numărul răniţilor, pe măsură ce ne apropiem de momentul când va începe insurecţia, tot mai mulţi oameni fac dragoste.

— Normal, spuse Kyo.

— Aş vrea să-ţi spun ceva. Probabil, nu-ţi va face plăcere.

Sprijinit în cot, Kyo o privea întrebător. May era inteligentă şi curajoasă, dar uneori lipsită de tact.

— Până la urmă, m-am culcat cu Lenglen. Azi. În cursul după-amiezii.

Kyo dădu din umeri ca şi cum ar fi vrut să-i zică: „Te priveşte”, dar crisparea ce i se ivise pe faţă nu se potrivea de fel cu indiferenţa afişată. May îl privea Părea extenuată… Pomeţii păreau şi mai proeminenţi decât de obicei la lumina becului din tavan. Şi el privea ochii aceia ce nu păreau să vadă, făcuţi parcă numai din umbre. Nu zise nimic. Kyo se întrebă dacă expresia de senzualitate de pe faţa ei provenea din acei ochi cufundaţi în orbite şi din gura cam botoasă, trăsături care-i accentuau feminitatea, contrastând cu celelalte. May se aşeză pe pat şi-i luă mâna într-ale ei. Kyo ar fi dorit s-o retragă, dar până la urmă se răzgândi. Femeia simţise însă gestul abia schiţat.

— Te-am necăjit?

— Ţi-am mai spus. Eşti liberă. Nu-mi cere mai mult, adăugă cu un glas amar.

Căţeluşul se urcă în pat. Kyo îşi desprinse mâna voind, poate, să-l mângâie.

— Eşti liberă, repetă. Restul nu are importanţă.

— Totuşi trebuia să-ţi spun. Fie doar ca să mă simt în regulă faţă de mine însămi.

— Da.

— Bine.

Niciunul dintre ei nu se îndoia că procedase corect. Kyo simţi nevoia să se ridice din pat. Nu putea sta aşa, ca un bolnav şi la căpătâi să-i stea ea De ce nu? Orice ar fi făcut era ţn zadar Continua să o privească, descoperind că May putea încă să-l facă să sufere, dându-şi totodată seama că, fie că o privea, fie că nu, de luni de zile încetase s-o mai vadă Totuşi unele expresii de pe faţa ei Dragostea, adesea crispată, ca un copil bolnav, acel sentiment pe care amândoi îl acordau vieţii şi morţii, înţelegerea dintre trupurile lor Nimic din tot ce existase nu mai putea lupta cu acea fatalitate care decolorează lucrurile şi fiinţele privite prea mult. „S-ar putea oare s-o iubesc mai puţin decât îmi închipuiam?” Nu. Chiar şi acum era sigur că de s-ar fi întâmplat ca May să moară, nici el nu şi-ar mai fi servit cauza cu speranţă în suflet, ci cu disperarea unui om conştient că murise o dată cu ea. Gânduri-le veneau, treceau Niciunul din ele nu putea lupta împotriva chipului ei decolorat. Zăcea acum înfăşurat în ceaţa timpului petrecut împreună, ca într-un linţoliu. Îşi aduse aminte de unul din prietenii lui, care văzuse stingându-se în ochii femeii iubite orice urmă de luciditate Murise după câteva luni, paralizată. I se părea că şi May dispărea de lângă el în mod absurd, ca un noruleţ absorbit de cerul cenuşiu, un no-ruleţ alb, imagine a fericirii duse. Ca şi cum femeia ar fi murit de două ori, o dată ucisă de timp; şi a doua oară de vorbele pe care i le spusese.

May se ridică şi se duse la fereastră. Călca apăsat, deşi era extrem de obosită. Îmboldită şi de teamă şi de pudoare, se hotărî să nu mai vorbească despre ceea ce îi destăinuise, mai ales că şi Kyo tăcea. Dorea să pună capăt acestei conversaţii din ghearele căreia ştia totuşi că nu va putea scăpa, aşa că încercă să-şi arate tandreţea făcând, din instinct, apel la un fel de animism îndrăgit de Kyo. Privea de la fereastră un pom din grădină care înverzise în acea noapte de martie. Frunzuliţele, cocârjate încă, erau luminate de becul aprins în odaia lor. Mici şi verzi, de un verde gingaş, străluceau în no. Aptea întunecată.

— Şi-a ascuns în trunchiul său frunzuliţele şi acolo le-a ţinut toată ziua. Nu le-a dat la iveală decât noaptea, ca să nu-] vadă nimeni.

Părea că vorbeşte de una singură, dar ştia bine că bărbatul ei o auzea şi că înţelegea foarte bine ce spune.

— Ar fi putut alege o altă zi, zise Kyo, printre dinţi.

Şi el o privea în oglindă, aşa cum stătea lungit, sprijinin-du-se în cot Părea o mască japoneză pusă pe pernele înfăşurate în pânză albă. „Dacă n-ar fi fost metis” Făcea un mare efort pentru a respinge orice gând josnic şi orice urmă de ură, căci erau multe care se năpusteau asupra lui pentru a-i justifica şi înteţi mânia. O privea pe May, o tot privea ca şi cum faţa ei ar fi putut redobândi, prin suferinţa pe care i-o provoca, viaţă, toată viaţa care se scursese din el.

— Bine Kyo, dar astăzi, ceea ce am făcut nu mai avea nici o importanţă… Şi…

Era pe punctul să adauge: „şi el dorea atât de mult!” în faţa morţii toate astea nu mai contau. Zise numai:

— S-ar putea ca şi eu să mor mâine…

Cu atât mai bine. Kyo suferea de cel mai umilitor chin, cel pe care ţi-e silă să-l nutreşti. Efectiv, May era liberă să se culce cu cine voia. De unde venea acea suferinţă pe care nu-şi recunoştea dreptul de a o simţi, deşi ea, suferinţa, considera că are toate drepturile să-l atace?

— Când ai înţeles că Ţineam la tine, m-ai întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă credeam că te voi urma în închisoare, ţi-am răspuns: „Nu ştiu” Ştiu însă că am adăugat: „Greu nu este să intri, ci să rămâi”. Ai spus că aşa e, fiindcă şi tu ţineai la mine. De ce nu mai crezi acum?

— Există o specie de oameni care întotdeauna ajung la închisoare. Katov s-ar duce, chiar dacă iubirea lui n-ar avea rădăcini adânci. S-ar duce pentru ideea pe care o are despre viaţă şi despre el însuşi. Nu te duci la închisoare pentru cineva anume.

— Ciudat mai gândesc bărbaţii Kyo rămase pe gânduri.

_ Totuşi Să iubeşti pe cei care sunt în stare de asta, şi «a fii h*'1 ^e e'- ^ P°ţ'cere ma*mult' ^ imb°ld nestrunit te incită să le ceri socoteală? Chiar şi în cazul când au făcut ce au făcut călăuzindu-se după alte principii morale.

_Nu e vorba de morală, spuse May încet. N-aş putea face aşa ceva îmboldită de vreo lege morală.

— Bine, zise Kyo (şi el vorbea cu voce scăzută), dar dragostea nu te-a împiedicat să te culci cu tipul ăla, deşi ţi-a trecut prin minte – aşa cum ai spus adineauri – că fapta ta ar putea să mă irite?!

— Kyo, am să-ţi spun ceva. Un lucru ciudat, care totuşi e adevărat. Acum cinci minute, încă mai credeam că nu-ţi va păsa. Poate îmi convenea să cred Există unele impulsuri, mai ales când te afli în preajma morţii. Eu sunt obişnuită cu moartea altora, Kyo, care n-au nimic de-a face cu dragostea.

Gelozia exista însă, sentiment cu atât mai tulburător întrucât dorinţa de a face dragoste cu May se ivea din tandreţe. Cu ochii închişi şi sprijinindu-se în cot, ca mai înainte, Kyo încerca – păcătoasă treabă – să înţeleagă. Nu auzea decât gâfâitul femeii şi gemetele câinelui râcâind cearşaful. Durerea lui provocată în primul rând (aveau să se ivească şi alte motivaţii, din păcate; le simţea în străfunduri, aşteptându-şi rândul) de faptul că tipul cu care se culcase May – nu putea nici în gând să-l numească „amantul” ei – o dispreţuia acum. Unul dintre colegii lui May. Nu-l cunoştea bine, dar ştia că majoritatea bărbaţilor sunt misogini. Simţea că înnebuneşte la gândul că omul acela, fiindcă se culcase cu May, avea să creadă că e o damă oarecare. Dacă ar fi putut, l-ar fi strâns de gât. Oare gelozia se naşte şi din ceea ce presupunem că va face celălalt? Bieţii de noi. Pentru May, actul sexual nu constituia o angajare. Trebuia ca tipul să afle asta. Să se culce cu ea, fie, dar nu cumva să-şi închipuie că a pus stăpânire pe ea. „Mi-e silă de mine”. N-avea ce face şi de fapt, îşi dădea foarte bine seama, nu asta era problema esenţială. Ceea ce îl îngrozise era senzaţia că între el şi May se ridicase o barieră, făcută nu din ură – deşi şi ura se amesteca în ceea ce simţea – şi nici din gelozie (gelozia să fi fost numele exact al sentimentelor confuze pe care le nutrea?), ci de un sentiment fără nume, tot atât de nimicitor ca timpul, ca moartea: n-o mai regăsea pe May.

Deschise ochii. Cine oare era acest corp sportiv şi fami. Liar, această faţă pe care o vedea din profil, fără să o regăse. Ască Un ochi prelung înfundat între fruntea descoperită şi unul din pomeţi. Femeia care se culcase cu un altul? Sau cea care fusese alături de el în momentele când se simţise nevoi-nic, femeia care ştiuse să-i aline durerile, să-i potolească mânia, stătuse împreună cu el la căpătâiul tovarăşilor săi răniţi şi veghease morţii lui şi ai ei Glasul ei blând plutea încă în aer. Nu poţi uita ceea ce vrei să uiţi. Totuşi, femeia aflată lângă el era învăluită în misterul cutremurător al oamenilor care devin dintr-o dată „altcineva”: muţii, orbii, nebunii. Nu era vorba de o femeie. Şi nici de o altă specie de bărbat Era altceva. May devenise altcineva, era altundeva. Poate din această cauză dorinţa de a lua un contact brutal cu ea îl obseda. Trebuia să facă ceva, orice. S-o bată, să zbiere, s-o sperie Se sculă din pat şi se apropie de ea. Îşi dădea seama că trece printr-o criză şi că a doua zi nu va mai pricepe nimic din toate sentimentele învălmăşite care-l asaltau acum, dar nu se putea desprinde de May, aşa cum nu te poţi trezi din agonie. În această stare dintre viaţă şi moarte, instinctul îl împingea spre ea. S-o atingă, s-o pipăie Se agăţă de ea aşa cum te agăţi de cei care simţi că te părăsesc Ce îngrijorare se citea pe faţa ei!

Kyo îşi dădu seama, dintr-o dată, că voia să facă dragoste cu ea, pentru a scăpa din acea buimăceală în care nu mai regăsea nici o fărâmă din May. Nici el nici ea nu aveau să se mai întrebe cine anume este cel de alături când braţele lor se vor încorda pentru a se ţine lipiţi unul de altul.

May întoarse capul. Cineva suna la uşă. Nu putea fi Katov. Era prea devreme. Se zvonise oare că insurecţia avea să înceapă?

Tot ceea ce spuseseră, simţiseră – dragoste, ură – se prăvălea într-un hău. Vizitatorul nocturn sună din nou. Kyo îşi luă de sub pernă revolverul. Porni în pijama spre uşă. Nu era Katov. În faţa sa se afla Clappique. Era îmbrăcat aşa cum fusese adineauri, în smoching. Rămaseră în grădină.

_ Ascult

_Mai întâi trebuie să-ţi dau documentul. Poftim. Merge bine. Vaporul a pornit. S-au dus să ancoreze în faţa consulatului francez. Cu alte cuvinte, aproape de celălalt capăt al fluviului.

_A mers greu?

_ Să trecem Chestie de încredere. Ne ştim de mult, altfel nu s-ar fi putut face nimic. Când e vorba de chestii d-astea, tinere, încrederea joacă un rol foarte important, cu atât mai important cu cât ar fi normal să nu existe

„La ce făcea oare aluzie?” se întrebă Kyo.

Clappique aprinse o ţigară. La lumina chibritului, Kyo nu zări decât pătratul negru de mătase pus pe o faţă pe care nu se putea citi mare lucru. Se duse să-şi caute portofelul. May îl aştepta. Kyo se întoarse în grădină şi-i plăti lui Clappique comisionul. Baronul băgă bancnotele în buzunar, fără să le numere.

— Bunătatea poartă noroc, zise. Dragul meu, felul cum mi-am petrecut noaptea ar putea face subiectul unei re-mar-ca-bi-le istorioare morale. A început printr-o pomană şi iată că se sfârşeşte printr-o avere care-mi pică din cer. Şi cu asta, basta!

Ridicând, cum îi stătea în obicei, degetul arătător, îi zise la ureche lui Kyo:

— Fantomas te salută! Plecase.

De parcă lui Kyo i-ar fi fost teamă să se întoarcă în casă, mai stătu câtva timp în grădiniţă, privindu-l pe Clappique îndepărtându-se. Un smoching care înainta, poticnindu-se, de-a lungul zidurilor albe. „Nu degeaba şi-a zis Fantomas, gândi Kyo Mai ales îmbrăcat în haine negre cum era, ai zice că e chiar Fantomas în persoană. Să fi mirosit ceva?” Gata! Îşi pusese prea multe întrebări. Acordase prea mult timp elementelor pitoreşti.

Kyo auzi pe cineva tuşind. Era Katov. Sosise mai repede decât se aşteptase.

Poate pentru a fi mai puţin vizibil, Katov se apropia • nergând prin mijlocul drumului. Kyo îl recunoscu mai întâi r.

După haine şi apoi după felul cum mergea. Mai mult simţea dedt vedea bălăngănind braţelor lui Katov. Îi ieşi în întâmpinare.

— Ce se aude?

— Merge! Cum stăm cu vaporul?

— Se află în faţa consulatului francez. Departe de chei, Peste o jumătate de oră.

— Vedeta şi oamenii se află la patru sute de metri de vas. Hai!

— Costumele?

— N-avea grijă! Oamenii sunt pregătiţi.

Kyo intră în casă şi se îmbrăcă în mai puţin de un minut, îşi trase pantalonii şi-şi puse pe el un pulover Trebuia să-şi ia şi espadrilele. Poate va fi nevoit să se caţăre. Era gata.

May se apropie şi-şi lipi buzele de ale lui. Sufletul şi mintea lui Kyo erau gata s-o sărute, dar gura lui se împotrivea ca şi cum ea, de una singură, îi mai purta pică femeii. Kyo sfârşi prin a o săruta. Prost. May îl privi cu ochi trişti pe care se lăsară pleoapele ei obosite Privirea îi devenea mai expresivă când muşchii faciali se încordau.

Kyo plecă.

Mergea din nou alături de Katov, dar nu se putea înd despărţi de May. Adineauri am avut impresia că aveam îi faţă o nebună sau o femeie oarbă. N-o cunosc. N-o cunosc decât în măsura în care o iubesc, în felul cum o iubesc. Cum spunea oare tata? Nu poţi poseda pe cineva decât în măsura în care tu l-ai schimbat” Kyo se cufunda în sine, aşa cum se înfunda uliţa din ce în ce mai întunecată, uliţa asta unde până şi izolatoarele de pe stupii de telegraf nu se mai profilau pe cei negru. Iar angoasa Şi obsesia discurilor ascultate recent| „Auzim vocile altora cu urechile; pe ale noastre cu gâtlejul”. Da, şi propria ta viaţă, tot prin gâtlej o auzi. Cum oare auzim] vieţile celorlalţi? Singurătatea, acea singurătate imuabilă) aflată dincolo, dar aproape de mulţimea de muritori, ca o imensă noapte în care stătea de veghe şi speranţa şi ura.

Dar eu, eu cine sunt? Un soi de afirmaţie absolută, un „da” spus de un nebun? O intensitate mai mare decât orice există pe lume? Pentru ceilalţi exist prin faptele mele.

Numai în ochii lui May nu era alcătuit din ceea ce jn@ptuise, aşa cum şi ea era pentru el altceva decât propria ei biografie. Legătura care ţine strâns alături un bărbat şi o femeie apărându-i de singurătate, nu omului îi venea în sprijin, j nebunului, acelui monstru fără seamăn, căruia i se dă întâietate, acelui monstru care există în toţi, acelui monstru pe care-l răsfăţăm în adâncul inimii noastre.

De când îi murise mama, May era singura fiinţă pentru care el nu era Kyo Gisors, ci şi cel mai apropiat complice.

Pa, era vorba de o complicitate, cucerită, aleasă de amândoi”, îşi zise Kyo, simţindu-se dintr-o dată de acord cu noaptea, ca şi cum gândurile sale n-ar mai fi putut să se desfăşoare la lumina zilei. Oamenii nu sunt semenii mei. Sunt doar cei care mă privesc şi mă judecă. ISemenii mei sunt cei care nu mă privesc, iubindu-mă împotriva tuturor şi a tot ce există, mă iubesc împotrivindu-se decăderii, josniciei, trădării, mă iubesc pe mine şi faptele mele trecute sau cele pe care le voi mai săvârşi; semenii mei sunt cei care mă vor iubi atâta vreme cât şi eu mă voi iubi pe mine însumi, în acţiunile mele fiind prevăzută şi sinuciderea Numai cu May, numai cu ea am în comun această dragoste, sfârtecată sau nu, aşa cum alţii sunt legaţi de un copil bolnav aflat în pericol de moarte. Kyo nu regăsise fericirea, ci un sentiment primitiv care se afla în acord cu întunericul nopţii, aducându-i un val de căldură care se topea într-o îmbrăţişare imobilă. Simţea un alt obraz lipit de al lui – şi această senzaţie era singurul lucru care era pe potriva morţii.

Pe acoperişuri, nişte umbre arătau că oamenii se aflau la turile lor.

Ora patru dimineaţa.

Bătrânul Gisors mototoli foaia de hârtie ruptă la repeze-dintr-un carnet pe care Cen îşi scrisese numele cu creionul şi o puse în buzunar. Era nerăbdător să-l vadă pe fostul lai student ţi întoarse privirile asupra musafirului aflat în cameră, un chinez foarte bătrân. Şi după chip şi după felul cum era îmbrăcat, se vedea că este un mandarin de la Compania Indiilor. Acum se îndrepta spre uşă cu paşi mărunţi. Înainte de a pleca îi spuse în englezeşte: „Socot că e foarte bine sj se păstreze legea care stipulează supunerea absolută a femeii faţă de soţ, precum şi concubinajul şi instituţia curtezanelor Voi continua să-mi public articolele. Numai fiindcă strămoşii noştri au gândit astfel există aceste minunate tablouri (arătj cu degetul un phoenix albastru şi, deşi muşchii feţei nu se mişcaseră, părea că-i face cu ochiul păsării), de care eşti, pe bună dreptate, atât de mândru. Şi eu mă mândresc cu ele. Fe. Meia este supusă bărbatului, aşa cum bărbatul este supus statului. Nu socot că este mai greu să-ţi slujeşti soţul, decât să te afli în serviciul statului. Trăim oare doar pentru noi înşine? Viaţa noastră nu înseamnă nimic. Trăim pentru stat în prezent şi pentru ordinea instituită de strămoşi de-a Iun gul veacurilor

Când oare avea să se hotărască să-şi ia rămas bun? Omul ăsta care se agăţa de trecut (n-auzea oare sirenele aflate pe vasele de război sfârtecând noaptea?) chiar acum, când China era mânjită de sânge precum statuile de bronz la picioarele cărora se jertfeau animale, părea înconjurat de acea aură de poezie care pluteşte în jurul nebunilor. Ordinea! Schelete îp haine brodate, adunate şi pierdute în negura vremii. În faţa lor, Cen şi cele două sute de mii de muncitori de la filaturi, fără a mai pune la socoteală sutele de hamali Statutul de supunere al femeilor? May raporta în fiecare seară sinuciderea vreunei logodnice… Bătrânul plecă în sfârşit. Din prag mai zise o dată: „Trebuie să respectăm ordinea instituită de strămoşi domnule Gisors!” şi, după ce mai moţăi din cap, în chip de salut, plecă.

De îndată ce auzi uşa închizându-se, Gisors se duse să-l cheme pe Cen şi se întoarse împreună cu el în camera unde se afla tabloul cu phoenixul albastru.

Cen mergea de la un capăt la altul al odăii. Gisors, insta| lat pe un divan, îşi amintea de acel uliu egiptean de bronz» cărui fotografie o păstrase Kyo tocmai fiindcă semăna prietenul său. Era adevărat, în ciuda buzelor sale groase, t ze de om bun la suflet, semăna cu o pasăre de pradă. „Ai zio un uliu convertit de Sflntul Francisc din Asisi, gândi GisorsCen se opri în faţa lui:

_ Eu l-am ucis pe Tan-Yen-Ta, zise.

I se păruse că desluşeşte în ochii lui Gisors un sentiment ce aducea cu duioşia. Cen dispreţuia duioşia lui, în acelaşi timp îi era f”0* de eaCu capul înfundat între umeri, aplecaţi şi ei înainte, Cen semăna mai mult decât oricând cu un uliu, în ciuda trupului său mic şi îndesat. Da, semăna. Până şi ochii lui alungiţi şi aproape fără gene te duceau cu gândul la o pasăre.

— Ai venit să-mi vorbeşti despre fapta ta?

— Da.

— Kyo ştie?

— Da. '

Gisors căzu pe gânduri. Deoarece nu voia să-i răspundă lui Cen debitând nişte fraze convenţionale, n-avea altă soluţie decât să fie de acord cu fapta lui Cen. Nu era însă uşor. „Âm început să îmbătrânesc”, îşi zise.

Cen se hotărî să stea locului.

— Sunt teribil de singur, spuse, privindu-l în sfârşit pe Gisors drept în ochi.

Bătrânul era tulburat. Nu se mira că într-un moment de cumpănă, Cen venea spre el. Îi fusese ani în şir magistru, în sensul pe care acest cuvânt îl avea în China – mai puţin decât un tată, dar mai mult decât mamă, de când părinţii îi muriseră. Acum el, Gisors, era singurul om de care Cen avea nevoie. Ceea ce nu înţelegea bine era faptul că tânărul, care de bună seamă se întâlnise cu teroriştii în cursul nopţii de vreme ce îl văzuse mai adineauri şi pe Kyo, părea atât de departe de camarazii lui.

— Şi ceilalţi?

Cen îi revăzu pe „ceilalţi” în fundul prăvăliei negustoru-' de discuri, cufundându-se şi ieşind iar la iveală din umbră, ipă cum se bălăngănea lampa. Auzi din nou ţârâitul greie-lui.

— Ei nu ştiu.

— Nu ştiu că tu l-ai ucis?

— Ba da, asta ştiu. N-are importanţă.

Tăcu din nou. Gisors n-avea de gând să pună vreo între, bare. Într-un târziu, Cen continuă: j*

— Nu ştiu dacă e prima oară când. >-Gisors avu impresia că înţelege despre ce e vorba '

— Nu, reluă Cen, nu poţi înţelege.

Vorbea franţuzeşte, accentuând unele cuvinte, mai ales pe cele în care se aflau vocale nazale, şi presărându-şi frazele cu unele expresii argotice pe care le preluase de la Kyo. Instin-ctiv, îşi lipise iar de coapsă braţul drept: simţea din nou tru-pul mortului săltând pe somiera elastică, şi apropiindu-se de pumnal. N-avea importanţă. Avea să facă din nou ceea ce făcuse. Acum însă avea nevoie să se adăpostească undeva, Ştia că acea dragoste care n-are nevoie de nici o explicaţie, Gisors i-o purta doar fiului său. Ce să-i spună? Cum să-i explice?

— N-ai ucis niciodată, nu-i aşa?

— Ştii foarte bine că nu.

Era evident, dar acum Cen nu se mai putea încrede în nici o evidenţă. Avu dintr-o dată impresia că lui Gisors îi lipsea ceva. Bătrânul îl privea de jos în sus şi părul lui alb părea mai lung când şi-l dădea pe ceafă. Părea intrigat de faptul că tânărul îi vorbea fără să facă nici un gest.

Cen nu-i spuse că se rănise. Nu suferea (un infirmier îi dezinfectase şi-i bandajase rana), dar nu putea mişca braţul în voie. Aşa cum i se întâmpla adesea când rămânea pe gândun. Gisors răsucea printre degete o invizibilă ţigară.

— Poate că

Cen se opri Ochii săi limpezi priveau fix prin masa înţepenită a unui călugăr din ordinul templierilor. Gisors luă din nou cuvântul şi vorbi cu asprime:

— Nu pot crede că amintirea unui asasinat te poate tul bura în asemenea măsură.

Se vede bine că nu ştie despre ce vorbeşte, încercă să-şi spună Cen. De fapt, Gisors ţintise bine. Cen se uită în jos:

— Nu, zise el. Nici eu nu cred că amintirea e de vină. Mai e ceva Esenţial Şi aş vrea să ştiu ce.

Venise la el ca să afle? Desigur.

— Prima femeie cu care te-ai culcat era o prostituată,

Nu-i aşa?

— Sunt chinez, spuse Cen, scrâşnind din dinţi.

„Nu” îşi spuse Gisors. Cen nu era chinez Poate doar când era vorba de relaţiile sexuale. Imigranţii veniţi din toate tarile la Shanghai îi demonstraseră lui Gisors cât de mult se despart oamenii de ţara lor, dar Cen nu mai făcea parte din China nici măcar prin felul cum o părăsise. Libertatea totală pe care o dobândise îl lăsa pradă doar propriului său mod de a gândi.

— Ce-ai simţit după? Degetele lui Cen se crispară.

— Orgoliu.

— De a fi bărbat?

— De a nu fi o femeie.

Mai puţin îndârjită decât adineauri, vocea lui era îmbibată de un atotcuprinzător dispreţ.

— Cred că ai vrut să spui că m-am simţit desigur despărţit de ceilalţi oameni Nu-i aşa?

Gisors îşi dădu seama că nu trebuia să-i răspundă.

— Da, înspăimântător. Şi ai avut dreptate aducând vorba de femei. Poate că dispreţuieşti foarte tare omul pe care-l omori. Totuşi, mai puţin decât pe ceilalţi.

— Pe cei care nu ucid?

— Da. Pe cei care nu ucid. „Imaculaţii”.

Umblau iar de colo până colo. Scuipase ultimul cuvânt, ca şi cum ar fi vrut să se lepede de ceva slinos. Liniştea se înteţea în jurul lor. Gisors începea şi el să simtă distanţa aflată între oameni şi Cen. Îşi aduse dintr-o dată aminte cu câtă aversiune îi vorbise o dată despre vânătoare.

— Nu ţi-e groază de sânge?

— Ba da. Nu numai groază.

Rostise această frază îndepărtându-se de Gisors. Se întoarse dintr-o dată şi, uitându-se lung la tabloul cu pasărea albastră, de parcă s-ar fi uitat în ochii lui Gisors, întrebă:

— Cum rămâne? Cu femeile ştiu cum trebuie să procedezi când nu vor să te lase să le scapi din mână. Te culci cu\~ele, dar când e vorba despre moarte? '

Fără să-şi ia ochii de la phoenixul albastru, spuse cu o voce şi mai amară decât înainte:

— Trăieşti cu ea în concubinaj?

Inteligenţa lui Gisors era în aşa fel alcătuită încât ştia cum să vină în ajutorul celor aflaţi în cumpănă. Gisors ţinea mult la Cen. Începea să se lămurească. Faptul de a acţiona în grupările de şoc nu-i mai ajungea lui Cen. Terorismul îl fa. Scinase. Răsucind mereu aceeaşi ţigară imaginară, Gisors stătea ca mai înainte cu capul înclinat, ca şi cum ar fi privit cu mare atenţie covorul, neluând în seamă şuviţa de păr alb care i se bălăngănea pe nasul subţiat şi străduindu-se să vor bească pe un ton detaşat, întrebă:

— Crezi că n-ai să mai poţi scăpa? Apoi nemaiputându-şi struni angoasa, sfârşi prin a spune, bâlbâindu-se: „pentru a te apăra de această angoasă ai venit la mine, nu-i aşa?”

Se făcu linişte.

— Angoasă? Zise Cen, vorbind tot fără să-şi descleşteze fălcile. Nu. Fatalitate!

Iarăşi linişte. Gisors simţea că nici un gest nu mai putea fi făcut Nu-i mai putea lua mâinile într-ale sale, aşa cum făcuse de atâtea ori, pe vremuri. Se hotărî în sfârşit şi zise cu o voce obosită, de parcă şi el s-ar fi molipsit de angoasă:

— În cazul ăsta, nu-ţi rămâne nimic altceva de făcut decât să meditezi asupra ei şi să-ţi duci gândurile până la capăt. Dacă vrei să trăieşti cu ea

— Voi fi ucis în curând.

„Nu cumva asta vrea? Se întrebă Gisors. Nu doreşte nici glorie, nici fericire. E în stare să învingă, nu şi să trăiască bu curându-se de victoria repurtată În cazul ăsta ce-şi putea dori dacă nu să moară? Fără îndoială voieşte să-i confere morţii un sens, acel sens „pe care alţii îl dau vieţii Să mori cât mai sus posibil. Un suflet de om ambiţios, destul de lucid şi atât de despărţit de semenii lui – poate destul de bol nav – pentru a-i putea dispreţui pe toţi şi pe toate, inclusa propria lui ambiţie?”

— Dacă vrei să trăieşti cu această fatalitate, nu există decât o soluţie. Predă ştafeta.

— Cine oare este demn s-o preia?

Atmosfera devenise irespirabilă, ca şi cum frazele rostite de Cen ar fi îmbâcsit camera de izul asasinatului.

Gisors nu mai putea rosti nici un cuvânt. Orice ar fi spus ar fi părut fals, frivol, imbecil.

— Mulţumesc, spuse Cen, înclinându-se adânc, conformându-se ceremonialului chinez pentru a evita să se atingă de el. Ieşi din cameră.

Gisors se aşeză pe divan şi începu să răsucească iar o imaginară ţigară. Pentru prima oară se afla pus faţă în faţă nu cu o luptă, ci cu sânge şi, ca întotdeauna, gândul îl duse spre Kyo. Fiul său ar fi găsit irespirabil universul unde orbecăia Cen. Oare? Şi Cen detesta vânătoarea, şi el avea oroare de sânge pe vremuri. Când un om ajunge la o asemenea profunzime, ce oare mai poţi spune că ştii despre el, fie chiar şi atunci când e vorba de propriul tău copil? Acum, când dragostea sa nu-l mai putea apropia în nici un fel de Kyo, fiind nevoit să-l regăsească în vechi amintiri, îşi dădu seama că încetase de a-l mai cunoaşte. I se făcu îngrozitor de dor de el, dorul care te îmboldeşte să revezi fie şi pentru ultima oară un mort îndrăgit. Ştia că fiul său plecase.

Unde oare se dusese? Cuvintele spuse de Cen pluteau încă în odaie. Tânărul se aruncase în lumea omuciderii şi n-avea să mai iasă. Îndârjit cum era, intra în terorism ca într-o temniţă din care nu avea să scape. În cel mult zece ani, Cen avea să fie prins, torturat sau ucis. Până atunci, avea să trăiască ca un obsedat în lumea unde se hotărăsc destine şi se omoară oameni. Doar ideile pentru care lupta îl ţineau în viaţă; tot ele aveau să-l omoare.

Fiindcă îşi dăduse seama ce se întâmplase cu Cen, bătrânul suferea. Kyo dădea şi el sentinţe de moarte. Asta era rolul lui. De altfel, cu orice ar fi făcut Kyo, Gisors era de acord, ştiind că faptele lui sunt întemeiate.

Acum însă era înspăimântat de senzaţia pe care o avea că omuciderea este o fatalitate, că unii oameni se lasă intoxicaţi de cumplita idee de a ucide, aşa cum se intoxica şi el fumând inofensivul opium. Îşi dădea seama că nu se pricepuse să-i vină în ajutor lui Cen. Lumea crimei este populată doar de solitari şi de angoasaţi. Prin această angoasă şi Kyo se îndepărta de el.

Pentru prima dată fraza, atât de des repetată: „Nu poţi cunoaşte un om”, se aşternu în mintea lui Gisors pe chipul fiului său.

Cen Îl cunoscuse oare cu adevărat? Nu credea că amintirile îţi îngăduie să cunoşti un om. Totuşi

Îşi reaminti că Cen primise o educaţie religioasă Cen de-abia ieşise dintr-un colegiu condus de pastori protestanţi când el, Gisors, începuse să se intereseze de acel orfan. Părinţii îi muriseră în timpul asediului oraşului Kalgan. Era un băieţaş taciturn şi insolent. Fusese elevul preferat al unui profesor – un intelectual tuberculos, care intrase târziu în rândurile oamenilor Bisericii. Trecuse de cincizeci de ani şi se străduia să tămăduiască prin dragoste creştină neliniştea religioasă a adolescentului. Cen era obsedat de trupul său, de acel trup care-l obsedase şi pe Sfântul Augustin, acel trup în care trebuie să vieţuieşti împreună cu Iisus Hristos.

Îngrozit de religia şi de ritualurile chineze, pastorul simţea imperioasa nevoie de a face apel la adevărata viaţă religioasă, invocând imaginea pe care el şi-o făcuse despre Luther Stătuse de mai multe ori de vorbă cu Gisors „Nu există viaţă adevărată decât întru Domnul, dar omul, prin păcatul strămoşesc, a căzut atât de jos şi s-a înglodat într-atât, încât până şi faptul de a ajunge la Dumnezeu constituie un sacrilegiu. Iată de ce a venit Iisus Hristos, pentru a fi răstignit în vecii vecilor.” Există desigur „iertarea păcatelor”, cu alte cuvinte iubirea fără de margini – sau teroarea – pe potriva forţei sau slăbiciunii speranţei Teroarea constituia însă un alt păcat. Rămânea doar iubirea de aproape Dar această iubire nu poate întotdeauna potoli angoasa.

Pastorul îl îndrăgise pe Cen. Nu bănuia că tutorele băiatului îl trimisese pe Cen la şcoala lor doar pentru a învăţa franceza şi engleza, punându-l totodată în gardă faţă de ce spuneau pastorii cu privire la religie şi mai ales cu privire la infern, fiind adeptul lui Confucius. Copilul îl întâlnise pe Iisus Hristos, nu pe Dumnezeu, şi nici pe Satana, căci din experienţa pastorului se alesese cu învăţătura că oamenii nu se r

Convertesc decât prin ajutorul unui mediator. Cen opta pentru jUt, irea de oameni, străduindu-se să respecte cu rigoare învăţăturile. Deşi era pătruns de respectul datorat învăţătorului, singurul lucru pe care educaţia chineză primită anterior i-l sădise adânc în suflet – şi în ciuda dragostei pe care o propovăduia pastorul —, Cen îşi dădu totuşi seama că omul era angoasat şi această angoasă i se părea un infern mai îngrozitor şi mai convingător decât celălalt iad, de care profesorul se străduia să-l ferească.

Tutorele veni la şcoală. Înspăimântat de ceea ce văzuse, trimise câţiva pomişori de jad şi de cristal directorului colegiului, pastorului şi altor câteva persoane din corpul didactic şi opt zile mai târziu îl scoase pe Cen din colegiu. O săptămână mai târziu, băiatul fu trimis la facultatea din Beijing.

Gisors, tot răsucindu-şi ţigara, râmase cu gura întredeschisă, aşa cum se întâmplă uneori când eşti obsedat de vreun gând. Se strădui să şi-l reamintească pe Cen adolescent. Dar cum putea fi oare separat, izolat de cel care devenise? „Mă tot gândesc la Cen ca la un tânăr religios, fiindcă băiatul meu n-a fost niciodată credincios şi mai ales fiindcă orice diferenţă esenţială între ei mă uşurează. De ce oare am impresia că pe Cen îl cunosc mai bine decât pe propriul meu fiu?” Probabil fiindcă îşi putea da seama în ce măsură îl modificase. Această schimbare, capitală, pe care el, Gisors, o înfăptuise, era clară, bine delimitată şi, ca atare, uşor de recunoscut. Gisors ştia să-şi evalueze exact propria sa contribuţie. De îndată ce îl văzuse pe Cen, îşi dăduse seama că acel adolescent nu era în stare să trăiască nutrind o ideologie ce nu putea fi tradusă imediat în faptă. Nefiind în stare să-şi iubească aproapele, nu se putea îndrepta decât spre viaţa religioasă contemplativă. Dar Cen ura contemplarea, aşa încât iu putea aspira decât la un apostolat pentru care nu era menit, de vreme ce era lipsit de iubire pentru semenii săi. Pentru a Putea trăi, trebuia să se descotorosească de creştinism. Din inele vorbe rostite de Cen, Gisors înţelesese că atât frecventarea prostituatelor cât şi conversaţiile avute cu unii din colegii săi de facultate îl ajutaseră pe Cen să se lepede de singurul Păcat pe care adolescentul nu se putuse opri să-l facă – mar sturbarea —, deşi îi provoca un sentiment învălmăşit: ango. Aşa şi scârbă faţă de el însuşi. Cât despre creştinism, i se scut. Şese printre degete ca nisipul, când noul său maestru j| convinsese, nu dându-i argumente împotriva religiei, c, înfăţişându-i şi alte aspecte ale măreţiei omului. Cen se dt sprinsese de civilizaţia chineză, precum se desprinsese şi învăţătura căpătată la colegiu, din care se alesese doar cu id că trebuie să te desparţi de lume pentru a nu fi silit să te şup^ legilor firii. Datorită lui Gisors, înţelesese că această perio. Adă din viaţa lui fusese de fapt o iniţiere în sensul eroic ai cuvântului: „La ce bun să-ţi salvezi sufletul, dacă nu existj nici Dumnezeu, nici Iisus Hristos?” în neliniştea lui Cen, Gisors îl regăsea pe fiul său, indife rent în ceea ce priveşte creştinismul, dar influenţat de civili, zaţia japoneză (Kyo de la vârsta de opt ani stătuse în Japonia şi plecase de acolo când împlinise şaptesprezece ani), căci Kyo socotea că ideile nu trebuiesc doar gândite, ci şi trăite. Fiul său alesese acţiunea şi alegerea fusese solemnă şi premeditată ca acea făcută de războinici sau navigatori. Kyo părăsise casa părintească şi se dusese la Canton şi la Tsien-Tsin, ducând viaţa salahorilor şi băieţilor care se înhămau la trăsuri, pentru a învăţa cum trebuie să fie organizate sindicatele.

Cen După moartea unchiului său, care fusese luat ostatic şi executat căci avusese bani să se răscumpere, tânărul se po menise singur şi fără nici un ban în buzunarele doldora de diplome fără valoare, singur, la douăzeci şi patru de ani, îi China. Fusese şofer de camion pe vremea când drumurile din nord erau foarte periculoase, apoi laborant, apoi nimic. N-avea altă soluţie, decât cea care ducea spre politică. Speranţa întM lume diferită de cea în care trăia, posibilitatea de a avea ceva de mâncare (Cen era auster, poate din mândrie) şi ocazia de a-şi satisface ura, de a-şi manifesta gândurile şi felul lui de a fi Singurătatea lui avea să capete un sens.

În ceea ce-l privea pe Kyo, problema era mai simplă.

Eroismul lui era o disciplină; nu o justificare a vieţii p* care o ducea. Nu era un om bântuit de nelinişti. Viaţa lui ave! Un sens şi Kyo îl ştia, cel de a da oamenilor care mureau d< foame, ca de o molimă ce se întinde încet dar sigur, senti nientul propriei lor demnităţi, Kyo trecuse de partea lor. Aceiaşi duşmani.

Metis, aflat în afara oricărei caste, dispreţuit de cei albi şi jjiai ates ^e femei'e albe, Kyo nu încercase să se apropie de 6j fsi căutase semenii şi îi aflase. „Nu poate exista demnitate sj nici adevărată viaţă pentru un om care munceşte douăsprezece ore pe zi fără să ştie de ce.” Trebuia ca munca să capete un sens, să devină o patrie. Problemele individuale nu se ridicau pentru Kyo decât în domeniul vieţii lui private.

Gisors ştia toate acestea „Totuşi Dacă Kyo ar intra acum în odaie şi mi-ar spune, aşa cum a făcut Cen mai adine? Auri, «Eu l-am ucis pe Tang-Yen-Ta», în gând, mi-aş zice «Ştiam» Tot ceea ce există virtual în Kyo răsună atât de puternic în străfundurile fiinţei mele încât orice mi-ar spune, aş gândi «Ştiam»

Se uită lung pe fereastră şi privi noaptea imobilă şi indiferentă… „Dacă într-adevăr aş şti, şi nu în acest mod nesigur şi înspăimântător, l-aş salva.” Amară afirmaţie, în care nu se putea încrede. Se mai putea oare bizui pe modul său de a gândi?

De când plecase Kyo, inteligenţa nu-i mai servise decât pentru a justifica acţiunile fiului său (acţiuni pe vremuri infime). Se declanşau undeva – uneori timp de trei luni de zile nu primea nici o veste de la Kyo – nu ştia unde, în China Centrală sau în ţinuturile sudice. Studenţii lui simţeau că felul lui de a gândi, exprimat cu atâta căldură şi cu atâta înţelegere pentru interlocutori, le venea în ajutor. Nu se comporta în acest fel, aşa cum credeau imbecilii de la Beijing, pentru a beneficia prin procură de vieţile tinerilor, de care vârsta lui ar fi trebuit să-l despartă. Nu, o făcea pentru că în toate dramele trăite de tinerii săi studenţi, o regăsea pe cea trăită de Kyo. Când demonstra studenţilor, în marea lor majoritate mic-burghezi, că erau nevoiţi să se alăture fie şefilor armatelor, fie proletariatului, când le spunea celor care se hotărâseră: „Marxismul nu este o doctrină, este o voinţă – Şi pentru proletariat şi pentru cei ce aderă la el – voi – voinţa de a se cunoaşte pe sine, şi de a se simţi om, de a r

Învinge în calitate de om. Nu trebuie să deveniţi marxişti tru a avea dreptate, ci pentru a învinge fără a vă trăda pe vo, înşivă”, nu lor le vorbea, ci lui Kyo, pledând în favoarea lui. A doua zi după curs, camera lui era plină de flori albe tri> mise de studenţi Îşi dădea perfect de bine seama.

Se ridică de pe divan, trase de sertarul unde ţinea tăviţ8 cu opium, deasupra căreia se afla o colecţie de cactuşi pitici Sub tavă, se afla o fotografie: Kyo. O scoase la iveală, o privj fără să se gândească la ceva anume şi apoi se cufundă în certitudinea că acolo unde se afla el acum, nimeni nu mai cu-noaste pe nimeni, simţind că până şi prezenţa lui Kyo, atât de mult dorită mai adineauri, n-ar mai fi putut schimba nimic, ci ar fi intensificat doar despărţirea lor, făcând-o să semene cu cea dintre oamenii pe care-i strângi în braţe în vis, deşi au murit demult. Fotografia se încălzise în mâna lui. Gisors o puse din nou în sertar, scoase tăviţa, stinse becul care lumina camera şi aprinse lampa pentru opium.

Două pipe. Pe vremuri, când pofta lui de a fuma se mai duri. C&tţ era Ş' nu era a lui (dacă aŞ înnebuni, gândi, numai această forţă ar mai rămâne din mine) părea gata să ia orice înfăţişare, întocmai ca lumina. Ca fiul său şi pentru aceleaşi motive, se gândi la discursurile de care îi vorbise Kyo, şi chiar în acelaşi fel, dat fiind că modul de a gândi al fiului îşi avea oj, îrşia în cel al tatălui. Aşa cum Kyo nu-şi recunoscuse glasul, gindcă îl auzise prin gâtlej, nici conştiinţa pe care el, Gisors, o căpăta despre sine însuşi, nu putea fi identică cu cea prin care lua cunoştinţă de o altă fiinţă, de vreme ce nu fusese dobândită prin aceleaşi mijloace. Nu se datora simţurilor. Bătrânul avu impresia că pătrunde, împreună cu o intrusă – propria lui conştiinţă – într-un domeniu care era al său, ©ai mult decât oricare altul, că devenea stăpânul angoasat al unei singurătăţi în care nimeni nu avea să pătrundă vreodată. Mâinile îi tremurau frământând un nou cocoloş de opium. De această totală singurătate, nici măcar Kyo nu-l putea elibera. Doar opiumul.

Cinci doze. De mulţi ani izbutise, nu fără efort, să ia doar două pe zi. Îşi curăţă pipa. Umbra mâinii lui se profila pe perete şi ajunse în tavan. Îndepărtă lampa. Conturul umbrei se

Două pipe. Fe vremuri, cina pona iui ue a iuma» c mai rete ^ ajUnse m tavan, inaepana îamp potolea începea să-şi privească semenii cu bunăvoinţă, şi Iu şterse. Fără să-şi fi schimbat forma, devenise indistinctă, mea, drept un spaţiu cu infinite posibilităţi. Acum, în străfunJntovărăşindu-l în străfundurile unei lumi unde o binevoidurile fiinţei sale, nici o posibilitate nu-şi mai găsea locul, toare indiferenţă amesteca totul, o lume mai veridică decât i trecutul lui era semănat cu morminte cealaltă, fiindcă' era mai stabilă şi fiindcă oărea făcută duDă ţei saie, nici o p

Avea şaizeci de ani şi trecutul lui era semănat cu morminte Pe vremuri, ştiuse să se bucure din plin – avea un gust foar te rafinat – de arta chineză, de toate aceste tablouri albăstrui, luminate discret de lampa pentru opium – care lui şi itnnactul ei cealaltă, fiindcă era mai stabilă şi fiindcă părea făcută după chipul şi asemănarea lui, o lume în care te simţeai în siguranţă, o lume pe care te puteau bizui ca pe o prietenie, o lume îngăduitoare alcătuită din forme, amintiri, idei care se albăstrui, luminate discret ae lampa p întruchipau parcă civilizaţia din ţara lui şi impactul ei sugestiv cufundau încet, într-un univers izbăvit.

Acum_Unul din nonsensurile fericirii tot ce se afla în pre îşi aduse aminte de o după-amiază de septembrie, când aima lui_nu mai alcătuia decât o pânză subţire, sub care se cenuşiul desăvârşit al cerului se reflecta în apele unui lac, trezeau, ca nişte câini bântuiţi de vise urâte, angoasa şi obsesia curgând ca laptele în faliile din marile întinderi zămislite de nuferii albi. Din coarnele unui pavilion părăsit şi până la morţii

Totuşi, gândurile lui cutreierau lumea de jur-împrejur magnificul şi mohorâtul orizont, nu răzbăteau decât zvonuridădeau târcoale oamenilor cu o aprigă îndârjire, neostoită de le venite dintr-o lume pătrunsă de o solemnă melancolie, nnii pe care îi purta în spinare. De multă vreme ştia că în fie Fără să clatine clopoţelul, un bonz ieşise pe terasă, lăsându-şi care om – şi în el însuşi mai ales – se afla pe primul loc sanctuarul pradă prafului şi miresmei răspândite de crengile un paranoic într-un timp abolit, visase că va fi un erou ce ardeau pe altar Nişte ţărani veniţi să adune seminţele

Nu Această forţă această furibundă imaginaţie din străfun nuferilor treceau pe lac Tăcuţi ca şi bărcile lor. In apropie- 78 ♦ Andre” Malraux rea locului unde se aflau florile, se iviră două mari dâre care crestară apa lacului ca mai apoi să se amestece cu ea Ceie două dâre se pierdeau în propria lui fiinţă, adunând în interstiţiul lor imensa oboseală de care era copleşită lumea, neîntinată însă de amărăciune, deoarece opiumul o purificase. Cu ochii închişi, Gisors contempla printre două mari aripj imobile propria lui singurătate şi o disperare care se împreuna cu divinul, în timp ce flşia de seninătate care acoperea blând hăul morţii se mărea la infinit.

Ora patru şi jumătate dimineaţa

Purtau uniformele soldaţilor ce făceau parte din trupele guvernamentale. Îmbrăcaţi în impermeabile, oamenii coborau unul câte unul din vedeta balansată de apele fluviului.

— Doi dintre marinari sunt membri de partid. Trebuie să vorbim cu ei Nu se poate să nu ştie unde se află armele, spuse Katov, adresându-se lui Kyo.

Şi în uniformă, Katov rămăsese tot Katov. Tunica mili-tară'era încheiată aiurea, ca şi canadiana lui. Cizmele însă, şi mai ales chipiul, nou-nouţ, pus corect pe creştetul capului păreau nelalocul lor. Un chipiu de ofiţer chinez pus deasupra unui nas cârn de rusnac. Aveai impresia că e în travesti, gândi Kyo Oricum, era întuneric.

— Pune-ţi gluga

Vedeta pomi avântându-se în noapte. Dispăru când în drumul ei apăru o corăbioară cu pânze făcute din tulpini de papură. Ţâşnind din crucişătoare, fasciculele de raze coborau iute din înaltul cerului, se încrucişau ca nişte săbii deasupra portului care de-abia se zărea în întuneric.

Stând la proră, Katov nu slăbea din ochi vaporul Shan-dong de care se apropiau. Mirosul de apă stătută şi de peşte (se aflau chiar la nivelul apei), se substituia încetul cu încetul izului de cărbune din debarcader.

Amintirile se învălmăşeau în capul lui Katov, aşa cum 1 se întâmpla întotdeauna când pornea la luptă.

R pe frontul din Lituania, batalionul său fusese capturat de trupele albilor. Oamenii dezarmaţi stăteau aliniaţi pe un câmp acoperit de zăpadă, unde abia puteai zări la doi paşi în lumina verzulie din zori.

„Să iasă din rânduri comuniştii!”

Toţi ştiau că înaintau spre moarte. Două treimi dintre oameni făcură un pas înainte.

„Scoateţi-vă tunicile! Săpaţi groapa!” începură să sape. Treaba mergea încet, căci pământul era îngheţat. Soldaţii din gărzile albe ţineau câte un revolver în fiecare mână (lopeţile puteau deveni arme), dar păreau neliniştiţi şi dornici să vadă treaba cât mai iute sfârşită. Priveau mereu când în dreapta, când în stânga, nu şi în centrul unde se aflau mitralierele îndreptate spre prizonieri. Tăcerea era fără sfârşit, aşa cum fără de sfârşit era şi zăpada aşternută pe pământ. Doar bufniturile bulgărilor de pământ îngheţat, într-un ritm din ce în ce mai rapid, ui ciuda morţii iminente, oamenii săpau iute, ca să se mai încălzească. Unii dintre ei începuseră să strănute.

— Destul! Opriţi!

Toţi întoarseră capul. În spatele lor se aflau femei, copii şi bătrâni din sat, luaţi din paturile lor şi siliţi să vină să asiste la execuţia exemplară. In cămăşi de noapte, doar cu o pătură în spinare, dădeau din cap ca şi cum s-ar fi străduit să nu se uite, dar priveau fascinaţi şi îngroziţi totodată.

— Scoateţi-vă pantalonii!

Ordinul fusese dat, fiindcă era greu să găseşti pantaloni. Condamnaţii şovăiau, fiindcă în mulţime erau şi femei.

— Scoateţi-vă pantalonii!

Îi scoaseră şi atunci rănile ieşiră la iveală. Erau înfăşurate de bine de' rău în nişte zdrenţe. Mitralierele trăseseră jos, aşa încât cei mai mulţi fuseseră răniţi în gambe. Unii condamnaţi împătureau pantalonii, deşi îşi aruncaseră mantalele. Se aliniaseră din nou pe marginea gropii comune, de data asta cu faţa la mitraliere. Trupuri albe, cămăşi albe profilate pe albul zăpezii. Deodată începură să strănute şi strănuturile lor erau atât de intens omeneşti, încât soldaţii în loc să tragă, aşteptară ca viaţa să se manifeste mai puţin indiscret. Până la urmă, se hotărâră.

R

A doua zi, pe înserat, trupele roşii recucereau satul. Şaptesprezece oameni, printre care şi Katov, în care mitralierele trăseseră prea sus sau prea jos, ' erau încă în viaţă.

Acele umbre străvezii, în lumina tulbure din zori, profilate pe zăpadă, umbre scuturate de strănuturi, în faţa mitralierelor, erau prezente în noaptea ploioasă, înaintând şi ele spre vaporul Shandong.

Vedeta avansa. Tangajul era puternic, aşa încât contururile vaporului păreau să se balanseze deasupra fluviului. Shandong părea un nor mai întunecat pe cerul întunecat. Fără îndoială, era păzit. Proiectorul unui crucişător se plimbă puţin asupra lui şi apoi îşi văzu de treabă. Vedeta descrisese o curbă de mare amploare şi înainta spre vas, de-rivând încet spre dreapta, ca şi cum ar fi voit să se îndrepte spre alt vapor aflat lângă Shandong.

Toţi oamenii erau îmbrăcaţi în impermeabile, şi-şi aco-periseră capetele cu glugi. Din ordinul direcţiei portuare, scările laterale ale tuturor vaselor fuseseră coborâte. Katov îşi scoase binoclul din buzunar şi privi scara vasului Shandong. Fusese lăsată şi se afla la un metru deasupra apei, luminată de trei becuri. În cazul când comandantul ar fi cerut bani – şi ei n-aveau – înainte de a-i lăsa să urce la bord, oamenii trebuiau să sară unul câte unul din vedetă Nu era treabă uşoară Totul depindea de pasarela oblică. Dacă ar fi încercat să o ridice, puteau trage în marinarii care manevrau pe vas. Nu se puteau adăposti sub scripeţi. Da, dar vaporul ar fi fost în stare de alarmă.

Vedeta făcu un viraj de 90 de grade şi se îndreptă spre vas. Curentul, puternic acum o lovea lateral. Shandong se afla mult deasupra fluviului şi părea să gonească în noapte ca un vas-fantomă. Mecanicul vedetei puse motorul la maximum. Vasul din faţă, dimpotrivă, îşi încetinise mersul, ca şi cum ar fi voit să stea pe loc sau să dea înapoi. Vedeta se apropia de vas. Katov înhaţă scăriţa laterală. Dintr-un singur salt ajunse pe scară.

— Actele! Spuse marinarul de gardă. Katov i le dădu. Omul le luă şi le întinse altui marinar aflat lângă el şi rămase pe loc, cu revolverul în mână. Trebuia oare ca documentele să fie declarate valabile de către căpitanul vasului? Probabil că le va recunoaşte ca fiind cele pe care i le comunicase Clappique Totuşi Sub scăriţă, vedeta în ca-re se aflau urca şi cobora în voia fluviului. Omul de legătură se întoarse:

— Puteţi urca la bord.

Katov nu se clinti din loc, dar unul dintre oamenii lor, îmbrăcat într-o uniformă de locotenent (singurul care ştia englezeşte), se urcă pe scăriţă şi-l urmă pe marinarul însărcinat să-l conducă în cabina căpitanului.

Căpitanul era un norvegian. Era tuns scurt şi era congestionat la faţă. Stătea la un birou. Omul de legătură ieşi.

— Am venit să luăm armele, spuse în englezeşte locotenentul.

Căpitanul se uită la el, holbându-şi ochii. Nu scoase nici un cuvânt.

Generalii luaseră arme şi le plătiseră întotdeauna. Vânzarea fusese negociată clandestin până la sosirea intermediarului Tang-Yen-Ta, prin ataşatul vreunui consulat, retribuit, desigur. Dacă nu-şi mai respectau angajamentele luate faţă de importatorii clandestini, cine oare avea să Ic mai furnizeze arme? De vreme ce nu avea de-a face decât cu guvernul din Shanghai, putea să încerce să-şi salveze armele.

— Well! Poftim cheia.

Scotoci în buzunare şi foarte calm trase cu revolverul un glonţ ochind în piept ofiţerul aflat de cealaltă parte a mesei. In aceeaşi clipă, auzi „Mâinile sus!” prin fereastra cabinei ce dădea pe punte. Căpitanul nu mai înţelegea nimic. În faţa lui se afla un alb. Mă rog. Nu era momentul să descurce iţele acum. Lăzile cu arme cântăreau mai puţin decât propria lui viaţă, '„lătoria asta va fi probabil trecută pe registrul unde se

: râu profiturile şi pierderile Poate se va putea descurEchipajul. Puse revolverul pe masă. Locotenentul din iţa lui îl luă.

Katov coborî în cabină şi-l percheziţiona. Căpitanul nu avea nici o altă armă asupra lui.

— Nu face, zău aşa, să ai atâtea revolvere la bord şi să nu porţi decât unul asupra ta, spuse Katov, vorbind în limba engleză.

Alţi şase oameni intrară în cabină, fără să scoată vreun cuvânt. Căpitanul se uita la Katov. Un vlăjgan cu părul blond, nas cârn şi ochi albaştri. Rus? Scoţian? Vorbea en. Glezeşte cu accent

— Nu sunteţi trimişi de guvern, nu e aşa?

— Las-o baltă!

Puseseră mâna şi pe ofiţerul secund care fu adus legat fedeleş. Intraseră în cabina lui, în timp ce dormea. Doi oameni rămaseră de pază lângă el. Ceilalţi coborâră în urma lui Katov. Membrii de partid care făceau parte din echipaj le arătară locul unde erau ascunse armele. Singura măsură de precauţie luată de importatorii din Macao, fusese de a scrie pe capacul lăzilor „Piese detaşate.” începu transbordarea. Nu era prea greu, de vreme ce scăriţa era lăsată şi lăzile nu erau prea mari. După ce se asigură că până şi ultima ladă se afla pe vedetă, Katov se duse să distrugă postul de T. F. F. de pe vapor. Apoi intră în cabina căpitanului.

— Dacă ţineţi neapărat să coborâţi acum, vă previn că veţi fi în mod sigur doborâţi la primul colţ de stradă. Bună seara.'

Vorbe goale, întărite însă de marinarii legaţi fedeleş.

Revoluţionarii, întovărăşiţi de doi marinari, cei care le dăduseră informaţiile necesare', plecară şi se urcară în vedetă, care se îndreptă drept spre chei. Legănaţi de ruliu, oamenii îşi scoteau uniformele. Păreau fericiţi, dar nu şi liniştiţi… Până la mal, mai era cale lungă.

La chei îi aştepta un camion. Kyo se aşeză lângă şofer.

— Ei, cum a mers?

— Bine Treabă pentru începători.

După ce se termină transbordarea, camionul porni la drum. In el se aflau, în afară de Kyo şi Katov, alţi patru oameni, dintre care unul îmbrăcat încă în uniformă. Ceilalţi plecaseră care încotro.

Camionul mergea hârâind de-a lungul străzilor din cartierul chinezesc. Când dădea de o hârtoapă, zdrăngănea de parcă ar fi fost făcut dintr-o adunătură de tinichele. Pe trotuare, lângă grilaje, bidoane de benzină. Trebuia să se oprească la fiecare post de distribuire a armelor: prăvălii, pivniţe, apartamente din blocuri. Dădeau jos o ladă pe care Kyo notase cum trebuia să fie repartizate armele organizaţiilor de mai mică importanţă. Camionul nu stătea mai mult de cinci minute. Mai a-veau de mers la douăzeci de sedii ale Permanenţei partidului.

R

Numai de trădare se temeau. Camionul ăsta, deşi uruia de-ţi spărgea urechile, era condus de un şofer îmbrăcat în uniforma armatei guvernamentale, aşa încât nu părea suspect. Dădură şi de o patrulă

„Parcă aş fi lăptarul care trece în fiecare dimineaţă”, îşi zise Kyo.

Se crăpa de ziuă.

N

R

Share on Twitter Share on Facebook